Drumeţii in calea lupilor

În România nu există polemici. Există doar atacuri la persoană, mai mult sau mai puţin voalate. Şi aceste atacuri nu sunt făcute doar de „unii” ci de toţi cei care pretind, justificat sau nu, că au ceva de spus în cultura română. Dacă mergem pe firul oricărei polemici de la noi, vom vedea că aceasta sfârşeşte inevitabil prin a se transforma într-o luptă la baionetă, genul acela de luptă unde nu contează doar uciderea adversarului ci nici mai mult nici mai puţin decât eviscerarea lui.
O altă caracteristică a acestei culturi ce respinge dialogul este faptul că toţi participanţii refuză din oficiu virtutea moderaţiei. Toţi intelectualii români suferă de morbul totalitarismului: ei ŞTIU totul şi se pricep la de toate. Cât despre adversarii lor, aceştia nu sunt altceva decât nişte ignoranţi ce nu ştiu nimic şi uciderea lor în efigie, este unica alternativă viabilă. Probabil că mulţi dintre ei şi-ar dori să poată decide şi asasinarea fizică a adversarilor lor. Şi nu mă gândesc aici la instituţia duelului. Duelul presupune nişte reguli, totuşi. Mai mult, presupune asumarea unor riscuri.
Intelectualul public român nu este suficient de curajos ca să se poată duela. Nu! El vieţuieşte în haite alcătuite din prieteni buni, talibani credinicioşi şi mercenari. Iar dacă aceste haite beneficiază şi de protecţie politică, cu atât mai bine. Haita îi permite să scrie şi să îşi difuzeze ideile. Haita îl protejează, îi oferă pâinea cea de toate zilele şi îi oferă şi iluzia valorii. Marile haite au edituri şi reviste încorporate. Haitele mai modeste au ca domenii de vânătoare doar blogurile… Desigur că haita îi şi cere intelectualului public să îşi apere colegii de….turmă, să urască pe cei din alte haite şi să muşte pe cine „trebuie” şi când „trebuie”.
De multe ori aceste atacuri ale haitelor sunt teribile şi dureroase. Altele sunt de un penibil haios, precum efortul heirupist (dar „conservator”, cică) de a face praf şi pulbere memoria unui cântăreţ de muzică pop, care abia se dusese la Domnul, de parcă acel cântăreţ, cu toate păcatele şi calităţile sale, ar fi fost însăşi întruparea pământească a străvechiului Duşman.
Dacă cineva nu doreşte să se înhăiteze este marginalizat. Dar o dată cu marginalizarea apare şi…neîncrederea. Cum de poate exista un lup (pardon! intelectual public) singuratic? Trebuie, spun cei din haită, să aparţină în mod necesar unei haite adverse. Spiritul de haită (care este cam acelaşi cu spiritul de turmă la care se adaugă nişte colţi ascuţiţi şi limbi multifuncţionale) nu permite nici măcar ideea că cineva poate să nu fie „trecut cu arme şi bagaje” într-o tabără sau alta. Aceasta poate şi datorită faptului că, oricum ar suci-o, oricum ar învârti-o, intelectualii nu sunt altceva decât produsul unor filosofii colectivist- revoluţionare, fiind mai degrabă verişori buni cu Lenin decât cu Nietzsche. Ca urmare, neînhăitatul este imediat catalogat ca „omul lui Buzura” sau trimis să discute „cu Tismăneanu al dumisale”, făcut „lingăul lui Patapievici” sau acuzat că e „vândut papistaşilor”.
Acestea fiind spuse, vă propun să revenim la un subiect drag mie: problema condamnării comunismului în România şi legat (din raţiuni de „atac la persoană”) de aceasta, „cazul Tismăneanu”. Domnul Vladimir Tismăneanu poate concura foarte bine la poziţia de „cel mai înjurat intelectual public” de la noi. De ce? Motivele sunt numeroase: a îndrăznit să se implice activ în încercarea de condamnare a comunismului în România, este unul din intelectualii din jurul lui Traian Băsescu, este şi el un lup în haita „păltinişenilor”, a evoluat de la comunism spre liberalism (cu accente conservatoare, chiar)- iar ideea de schimbare este de neînţeles pentru oricine are mentalitate de haită, părinţii săi au adus stalinismul în România şi mai este şi evreu…
Unul din cei care se pare că s-a dedicat atacării lui Vladimir Tismăneanu este domnul Mircea Platon, un tânăr eseist român ce a reuşit performanţa de a îşi face propria haită. O haită construită pe acelaşi principiu ca şi celelalte haite din cultura română: sfâşierea adversarului. Iar domnul Mircea Platon, ca lup tânăr, are dinţi suficient de puternici ca să sfâşie. Şi, ţinând cont de atmosfera din cultura română, haita domniei sale are toate şansele de a câştiga la un moment dat hegemonia. Aceasta şi pentru că haitele de lupi bătrâni, păltinişeni sau nu, preferă să se înconjoare de hiene linguşitoare decât de lupi tineri….Deh! Individualismul ăsta nu este permis decât lui Jupiter nu şi boilor…
Cât timp atacurile domnului Mircea Platon ar fi fair, nu aş comenta nimic. Chemarea naturii e mai puternică decât cea a raţiunii iar sfâşierea lupilor între ei este un „sport” deja olimpic în cultura română. Dar domnul Mircea Platon nu este deloc fair. Este agresiv, nu face distincţia între ce poate fi criticat şi ce nu poate fi criticat la Vladimir Tismăneanu, dovedindu-se incapabil să sesizeze alte nuanţe în afara culorilor de „alb” şi „negru”. De asemenea, domnul Mircea Platon nu poate să fie decent în limbaj. Eseul domniei sale, „O fantomă care bântuie România: Vladimir Tismăneanu”, care circulă voios prin cărţi şi bloguri, este un text căruia domnul Vladimir Tismăneanu nu ar avea cum să îi răspundă aşa cum nu ar avea cum să răspundă atacurilor lui Alcibiade din „România Mare”. În schimb îl voi apăra eu… Şi o fac tocmai pentru că nu sunt „omul lui Tismăneanu” şi am suficiente lucruri serioase să îi reproşez (între care pretenţia domniei sale de a ne convinge, de la Washington, că batjocura dureroasă reprezentată de Băsescu-Boc-PD-L-PSD, merită să fie creditată de către electoratul român). O fac însă pentru că mai sper că la un moment dat haitele de lupi îşi vor toci dinţii şi vor începe să mai şi….converseze. Şi o mai fac şi pentru că, fie şi pentru două din cărţile sale, „Mizeria utopiei” şi „Reinventarea politicului”, Vladimir Tismăneanu va trebui să rămână în orice bibliografie academică care se respectă.
Departe de a fi polemist, domnul Mircea Platon este inchizitor. Şi în cazul acestui eseu, dar şi în cazul altor texte ale domniei sale mă aştept ca la sfârşit să găsesc, ca la orice rechizitoriu, o recomandare de pedeapsă penală pentru infractorii analizaţi. Ea nu apare, e drept, dar este previzibilă….
Rechizitoriul pe care domnul Mircea Platon îl face lui Vladimir Tismăneanu este unul bine sistematizat în şase puncte. Aceste şase puncte, sunt gândite ca 6 dovezi ce ni-l pot arăta pe cel care crede Mircea Platon că ar fi „adevăratul” Vladimir Tismăneanu. Un Vladimir Tismăneanu ce a îmbrăţişat valorile democraţiei liberale, care crede în naţiunea civică şi nu în naţionalism, un Tismăneanu care denunţă colectivismul primitiv, al naţional comuniştilor şi al legionaroizilor apăruţi după decembrie 1989. Mai „grav”, domnul Tismăneanu nu percutează la păşunismul pe care alţi domni din SUA (între care şi domnul Platon) îl cultivă arâtând prin textele lor că nu au părăsit prea des oraşele pentru a vedea cum este viaţa reală în….satul Vorniceni din judeţul Dorohoi sau în satul Solonţ, judeţul Bacău, de exemplu.
Domnul Vladimir Tismăneanu mai este acuzat şi de faptul că s-a legat, de cine credeţi? de Gabriel Liiceanu, pentru că ar fi încurajat, prin re-editarea generaţiei interbelice, naşterea unui neolegionarism postcomunist. Adicătelea domnului Vladimir Tismăneanu nu îi convin opţiunile politice ale clasicilor noştri? Cum de îşi permite să nu susţină şi el un antisemitism „sănătos” şi o viziune politică atât de „minunată” ca cea a lui Eminescu şi a tinerilor Eliade, Noica şi Cioran? Ce uită domnul Mircea Platon este faptul elementar că naţionalismul antisemit de tip eminesciano-cuzisto- gogisto-legionar este o ideologie la fel de nocivă ca şi comunismul. Nu trebuie să fi adept al corectitudinii politice ca să denunţi inepţiile politice chiar şi atunci când au fost rostite lejer pe gurile unor oameni mari. Iar idololatria care face ca antisemitismul mizer al unor mari autori să fie pus pe picior de egalitate cu marea lor operă, este la fel de nocivă ca şi prostia dureroasă a adepţilor corectitudinii politice.
Un alt reproş care i se aduce lui Vladimir Tismăneanu este acela că este adeptul moderaţiei, al dialogului şi mai are şi interese academice. Adică cum îşi permite să dialogheze decent cu Ion Iliescu? Cum îndrăzneşte să fie critic cu intransigenţa gerontofilă a celor din PNŢCD? Şi mai ales cum îndrăzneşte să regrete că Troţki nu a fost tradus în limba română? Ca să ce? Probabil că domnul Platon visează la un mediu academic în care toţi să citim şi să recitim cu evlavie opera publicistică a lui Mihai Eminescu şi „A treia forţă”…
Ah, şi mai şi îndrăzneşte să vadă aspiraţiile umaniste din spatele comunismului, ignorându-le pe cele din spatele nazismului….
În concluzii, domnul Platon ajunge la concluzia că nu există nici o evoluţie la Vladimir Tismăneanu. Toată viaţa profesorului de la Maryland ar fi un joc de conjuncturi, un „parcurs fragmentat, ezoteric şi proteic”. Cert este, concluzionează domnul Platon, că Vladimir Tismăneanu nu este un om de dreapta autentic. Dar ce oare o fi un om de dreapta? Nu îl întreb pe domnul Platon căci voi primi răspunsul „musulman” al domniei sale: „este scris in „A treia forta”!”. Dar poate alţi cititori punând şi ei sincer întrebarea, vor găsi şi un răspuns…