Neajunsurile Dreptei româneşti

Voi începe cu mărturisirea crezului meu politic: mă consider a fi un conservator creştin, adept necondiţionat al economiei de piaţă şi al respectului faţă de proprietate. Cred că societatea (şi nu numai cea românească) trăieşte consecinţele nefericite ale tragicului eveniment reprezentat de Revoluţia franceză.

Mai cred că destinul omenirii este pecetluit, umanitatea fiind condamnată să ajungă la un sfârşit tragic din care numai Dumnezeu o va mai salva prin ceea ce numim sfârşitul lumii.

Cred că un conservator autentic trebuie să fie un reacţionar, dar mai cred că misiunea lui nu este aceea de a provoca contra-revoluţii ci doar aceea de a păstra vie în memoria societăţii credinţa că binele umanităţii nu poate fi oferit nici de revoluţii, nici de ambiţioase inginerii sociale, această lume nefiind altceva decât o „vale de lacrimi” pentru „surghiuniţii fii ai Evei”. Ca urmare, Raiul pe pământ nu numai că nu este posibil dar orice aspiraţie de acest gen nu poate fi decât o luciferică tentaţie.

Acestea fiind spuse intervin şi eu într-o polemică ce a început să „încingă” blogurile. Este vorba de un articol al profesorului Paul Gottfried, un respectabil gânditor conservator american. Articolul îl puteţi citi aici. Este vorba de un articol de opinie, discutabil şi care ar fi fost bioe să provoace o polemică…constructivă.

Receptarea articolului în mediul românesc a fost însă condiţionată de haosul ce domină gândirea românească de dreapta. Articolul a devenit un bun prilej pentru a înteţi focul în care se perpelesc inutil toţi „dreptacii” noştri.

Fac abstracţie de limbajul vulgar al unor participanţi la această polemică. Mihail Neamţu a atras foarte bine atenţia asupra lipsei duhului creştin din acest fel de a polemiza.

Mă voi referi însă la personajele implicate în această polemică, fiecare în parte, reprezentativă pentru ceea ce am putea numi „dezbinata familie a Dreptei româneşti”. Unele persoane menţionate aici nu s-au implicat în polemică ci au fost implicate, probabil fără voia lor.

Voi începe, desigur, cu domnii Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, autorii cărţii „A treia forţă. România profundă”, o carte manifest. Se pare că domnul Mircea Platon ar fi fost chiar cel care a inspirat articolul „buclucaş” al lui Paul Gottfried…

Am avut prilejul de a discuta şi polemiza de câteva ori (nu suficiente!) cu domnii Platon şi Hurduzeu. Am devenit un personaj al cărţii domniilor lor, chiar. I-am cunoscut personal, am primit cartea cu dedicaţie, am asistat la lansare…

Mai mult chiar, am încercat acum câteva luni să iniţiez un dialog cu cei doi domni, dialog respins de domnul Mircea Platon ce m-a trimis la….Tismăneanu „al meu”. Enfin…

Domniile lor sunt nişte personaje atipice pentru Dreapta românească. Amândoi se declară conservatori şi, indubitabil, sunt. Dar viziunea domniilor lor este mult mai elastică decât cea a admiratorilor. Îmbrăţişaţi de către o bună parte a ortodoxiştilor, priviţi cu relativă simpatie de către neolegionari, domnii Platon şi Hurduzeu încearcă să împace conservatorismul american cu o gândire socială catolică tradiţionalistă şi cu un naţionalism românesc de descendenţă interbelică.

Deci izvoarele domniilor lor sunt mult mai ramificate decât viziunea politică a grupului de ucenici politici ai părintelui Iustin Pârvu şi categoric superioare intelectual ideilor simpliste valorificate de militanţii neolegionari sau din gruparea Noua Dreaptă.

Domniile lor au însă, din punctul meu de vedere. două mari probleme: prima este reprezentată de acel amestec de păşunism, filetism ortodox şi naţionalism european care produce credinţa greşită conform căreia poporul nostru ar fi mai cu moţ decât altele. Dacă domnii Platon şi Hurduzeu nu o spun direct, adepţii lor o cred.

Al doilea păcat este acela că lasă impresia că unica problemă a Dreptei româneşti este reprezentată de curentele de centru-dreapta. stângă îndreptăţită şi dreapta stângace ce împestriţează familia noastră.

Ca urmare, domniile lor au un hobby: deconstruirea Dreptei prin inepuizabile polemici cu cei din familia noastră. E bine? E rău? Eu cred că trebuie să ne coerentizăm discursul dar nu cred că trebuie să ideologizăm Dreapta oferindu-i un singur discurs şi o singură biblie: cartea domnilor Platon şi Hurduzeu.

În definitiv marea calitate a noastră (care este şi marele defect al „mişcărilor” noastre) este libertatea şi individualismul. Nu putem să fim „un cuget şi o simţire”.

Aceste polemici ale domnilor Platon şi Hurduzeu nu fac decât să ne dezorienteze. Stând să vedem cine are dreptate, Platon sau Tismăneanu, Hurduzeu sau Patapievici, pierdem din vedere faptul că lumea aceasta, ignorând şi pe Platon, pe Tismăneanu ca şi pe Duca merge spre utopia finală fără să aibe parte de toată opoziţia pe care i-am putea-o contrapune.

Un alt personaj al polemicii este, desigur, Tismăneanu.

Vladimir Tismăneanu este asociat în această polemică cu Horia Patapievici, Gabriel Liiceanu şi Mihail Neamţu. Eu îl voi „disocia” dintr-un motiv pe care îl voi explica mai jos.
Vladimir Tismăneanu, spre deosebire de majoritatea beligeranţilor este politolog. Şi nu un politolog oarecare ci o personalitate academică cunoscută şi recunoscută şi dincolo de „ograda” României.
El este un om de centru-dreapta, suficient de moderat ca să punem accentul pe ideea de „centru”. Dovadă capacitatea domniei sale de a găsi calităţi chiar şi lui Barak Obama, spre stupoarea multora.

Marea calitate a lui Vladimir Tismăneanu este anticomunismul său ferm, anticomunism ce nu se limitează doar la condamnarea comunismului de formaţie leninistă şi stalinistă. Din păcate însă acest anticomunism al său l-a determinat să se alieze doctrinar cu cine nu trebuie: Adam Michnik şi, desigur, devierea de dreapta a socialismului românesc, Partidul Democrat-Liberal condus de Traian Băsescu.

El însă nu este victima propriilor defecte ci a calităţilor sale. Nu se supără nimeni pe el pentru că ar fi prea pro-Obama sau că ar gira prea mult stânga europenizată poloneză (Michnik- Geremek) sau că ar fi necritic şi solidar cu actuala guvernare socialistă de la Bucureşti. Asta îi deranjează doar pe unii din prietenii sinceri ai domniei sale, între care şi subsemnatul.

El este acuzat de mulţi din familia Dreptei tocmai pentru calităţile sale. Prima calitate este aceea de a fi un fost marxist şi de a fi avut puterea de a scăpa din vraja utopiei dedicându-şi apoi viaţa combaterii ei. Cu toate acestea mulţi din familia Dreptei îl acuză pe mai departe pentru ceea ce a fost (sau mai bine spus, pentru ce au fost părinţii săi) şi nu pentru ceea ce este el acum.

A doua calitate a domnului Tismăneanu este aceea de a aparţine unei naţiuni demne de tot respectul: poporul evreu. Dar asemenea calitate nu poate fi apreciată la justa sa valoare de către aşa-zişi creştini care comit păcatul antisemitismului.

Domnul Patapievici este şi indubitabil un om de dreapta. Mai la dreapta decât domnul Tismăneanu şi mult mai clar în expunerea poziţiei sale decât domnul Liiceanu. Incontestabil, domnia sa este un conservator autentic şi un om cu o viziune intelectuală ce l-ar propune din oficiu ca lider spiritual al Dreptei româneşti de la noi.

Dar opţiunile politice imediate ale domniei sale (susţinerea necondiţionată pentru Băsescu şi PD-L) precum şi gafele monumentale comise din postul de conducere a Institutului Cultural Român, au creat nenumărate prilejuri pentru contestarea rolului domniei sale.

Un alt nume vehiculat în această dezbatere este cel al lui Mihail Neamţu.

Despre Mihai Neamtu se vorbeste din ce in ce mai mult. Nimeni nu ii poate insa contesta conservatorismul crestin autentic şi cultura serioasă. Însă i se reproşează faptul că Mihail Neamţu s-a despărţit de ortodoxism evoluând spre Ortodoxie fără să facă însă compromisuri ecumeniste (deşi este, indubitabil, un spirit ecumenic).

Criticile aduse lui Mihail Neamţu vin mai ales dinspre Dreapta ortodoxistă, Dreaptă incapabilă să depăşească tentaţia legionarismului. Dar, cred eu, dacă Ortodoxia românească doreşte să îşi construiască un discurs social critic, o doctrină socială autentic creştină şi capabilă să dea seama de semnele timpului, nu o va putea face fără oameni precum Mihail Neamtu.