Noul Conservatorism

Au trecut sărbătorile pascale. Dincolo de starea oarecum subiectivă ce caracterizează trăirea acestui timp liturgic, nu am putut să nu mă gândesc la nevoia separării Sfintelor Paşti de sărbătoarea – cu iepuri şi cu ouă de ciocolată – a Paştilor.

Iepuraşi de ciocolată

Creştinismul a pierdut bătălia cu secularizarea. Ca urmare, cred eu, are nevoie de o retragere strategică, de o repliere în faţa acestei lumi. A sosit timpul să lăsăm Crăciunul „lor” şi Paştile „lor” şi să ne regăsim, la alte date calendaristice, în Crăciunul nostru şi în Paştile nostru. Fără să fiu „stilist” – în sensul ignorant-eretic al acestui concept – cred că aceste sărbători trebuiesc ţinute pe „stil vechi” (în cazul Paştelui – chiar recalculată data, din moment ce toţi ortodocşii se bucură de Înviere la data stabilită de calendarul iulian). Nici un creştin nu are nevoie de păscutul fericit, de iepuri, de ouă de ciocolată sau de dubioase spirite ale Crăciunului. Orice creştin are, în schimb, nevoie să îl întâlnească pe Hristos în toate sărbătorile credinţei sale.

Când, la sinodul ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a stabilit metoda de calculare a Paştelui, episcopii decidenţi au stabilit ca, în eventualitatea în care Paştile creştin s-ar suprapune cu cel evreiesc, pentru a se evita confuzii, Paştile creştin să fie decalat cu o săptămână sau două. A sosit momentul ca să facem această decalare şi nu din cauza Paştelui evreiesc, ci din pricina unor sărbători ce, deşi poartă denumiri creştine, sunt străine de duhul Creştinismului.

Abureală

Acum, să trec la prezentarea impresiilor mele de la aceste sărbători pascale. Aş putea spune că am fost oarecum privilegiat. Am fost părtaş al ritmului liturgic din Săptămâna Mare în câteva biserici ortodoxe din Bucureşti şi din Constanţa, unde rânduielile au fost ţinute cât de cât cu grijă. De ce un greco-catolic a fost în biserici ortodoxe? Răspunsul este simplu: pentru că în bisericile catolice de rit bizantin poţi găsi multe lucruri frumoase, dar mai puţin rit bizantin. Cum, de exemplu, nu puteam înţelege să merg la slujba deniilor… dimineaţa, evident că a trebuit să merg la ortodocşi, şi pot spune că m-am folosit mult duhovniceşte de o asemenea alegere.

Dar nici în bisericile ortodoxe nu am scăpat de motive de stres, întristare şi sminteală (ca să folosesc un profund concept evanghelic). Mai întâi din pricina atmosferei din unele biserici, cum ar fi catedrala din Constanţa, cu podelele acoperite cu saci de plastic, spre nemurdărirea podelelor cu ceară, dar şi spre lipsa de confort a credincioşilor.

Apoi, un rol de stres, dar şi de amuzament l-au avut televiziunile. „Fătucile” de prin televiziunile noastre au făcut încă o dată dovada inculturii lor crase. Un val de inepţii, pe care se prea poate ca mulţi oameni să le şi fi crezut, au invadat ecranele televizoarelor în contextul unor transmisiuni de la diverse biserici. Am mai aflat şi cum serbează Paştile diferite vedete, staruri şi starlete, de parcă ar fi fost chiar necesat pentru oameni să ştie cam ce cozonaci plac blondinelor, brunetelor şi roşcatelor pe care soarta, nevoia de kitch şi incultura maselor le-a transformat în vedete ale timpului nostru.

Bineînţeles, toate televiziunile au bătut câmpii cu urări de a paşte fericiţi, de a trăi nu ştiu cum acest „timp de lumină” sau de a ne bucura de aceste sărbători ale vieţii. Într-un cuvânt: abureală. Dar o abureală din aceea care deformează conştiinţele. Tot mai multă lume, educată de către televiziuni, descoperă că Paştile sunt un soi de sărbătoare a păscutului şi a lumânărilor, legată vag de un Iisus Hristos care, nefiind al Bisericii, este în cel mai fericit caz al lui… Zefirelli. Filmul lui Mel Gibson, evanghelic şi profund, este evitat cu hotărâre de către formatorii de opinie de prin televiziunile noastre.

În biserici am dat mai tot timpul peste cameramani care nu înţelegeau că nu au nici un drept moral să deranjeze credincioşii pentru a lua ei cadre mai bune. Era, trebuie să recunosc, un război nevăzut în sufletul meu, în care antipatia faţă de jurnalişti tindea să biruie iubirea faţă de aproapele.

Paştem fericiţi

Dar acest război s-a încheiat într-o neputincioasă predare a mea în faţa sorţii în contextul în care, în plină slujbă a Prohodului Domnului, arhiepiscopul ortodox Teodosie Petrescu (îl ştiţi: „Şpagoveanul”, „Dosia, calitate la un preţ cumsecade”), recunoscut până de curând pentru singura calitate de a fi un bun slujitor al Altarului, a oferit un interviu „de la faţa locului”, adică proţăpindu-se în mijlocul bisericii, în faţa Epitafului, loc de unde a turuit câteva crase banalităţi omiletice unei duduiţe de la cine ştie ce post de televiziune.

Noaptea învierii am petrecut-o tot la Constanţa, între ruinele unui cartier romano-bizantin din secolele V-VI, unde s-a oficiat prima parte a slujbei Învierii: Utrenia. Totul ar fi fost frumos dacă nu ar fi trebuit să îndur disperat masa de „credincioşi”, veniţi să „ia lumină”, care au simţit nevoia să vorbească tot timpul cu voce tare. Doi puştani au stat tot timpul cu spatele la clerici discutând aprins despre destinaţia lor de după ce „termină popa”. Cum oferta de cluburi a Constanţei nu este mică, disputa părea să nu se sfârşească. Am sfârşit eu rezerva de răbdare prin a mă muta în altă parte, într-un loc unde nu mai vedeam altarul, dar măcar auzeam slujba.

Mulţumesc lui Dumnezeu, partea a doua a slujbei, Liturghia, s-a făcut, ca de obicei, doar cu participarea celor care mai cred în Dumnezeu.

Apoi au urmat urările pascale. Via s.m.s., desigur. Norocul meu a fost acela că majoritatea prietenilor mei, chiar dacă nu sunt creştini practicanţi, sunt suficienţi de culţi şi de decenţi ca să nu îmi ureze să pasc fericit şi nici să îmi trimită mesaje versificate cu… iepuraşi încărcaţi cu ouă de ciocolată şi gânduri pufoase. Dedicate unei sărbători ce nu are, în sine, nici o necesitate de a oferi urări şi felicitări.

Dar alţii nu au fost aşa de norocoşi. Cred că adunate cu multe din urările făcute de Crăciun, aceste SMS-uri festive ar putea să alcătuiască un volum al prostiei care nu doare şi care chiar amuză.

Paştile Domnului, Cel care ne-a trecut pe noi de la moarte la viaţă, nu mai sunt trăite decât în comunităţi minoritare, din ce în ce mai agresate de un comercialism ieftin şi de un creştinism fast-food de trei parale, al celor care cred că pot să împace şi pe Dumnezeu şi pe Mamona în spectacolul ieftin al aprinderii unor lumânări, urmat de zbânţuielile discotecilor, îndoparea cu mâncare şi automulţumirea tâmpă de a fi creştin dacă spargi ouă roşii şi vezi pios filmul lui Zefirelli despre viaţa lui Iisus.

În fapt, diferenţa dintre cei care se raportează la Înviere şi cei care se raportează la un duh al sărbătorii străin de Creştinism şi de tradiţie este cea dată de urările folosite în aceste sărbători. Creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi răspund, confirmând Evanghelia, cu „Adevărat a înviat!”. Pseudocreştinii îşi urează unul altuia să… pască fericiţi. Să le dea Dumnezeu măcar inocenţa animalelor care pasc.

Când un om de dreapta vorbeşte despre existenţa curentelor politice de dreapta sau de stânga, i se replică destul de des cum că gândeşte ideologic. În schimb, când, la amalgam, stânga porneşte atacuri împotriva a ceea ce ea consideră ca fiind de dreapta, nimeni nu se grăbeşte să îi replice: „gândeşti ideologic!”.

Aliaţi şi cai troieni

În ziua scrierii acestui articol am ascultat amuzat (de fapt, am râs de-a dreptul la) discursul candidatului PSD la Primăria Capitalei. Am aflat că principalul partid de stânga de la noi porneşte, în această campanie o cruciadă împotriva – ia să vedem, ştiţi? a câinilor vagabonzi? a mizeriei de pe străzi? nuuu, a – …dreptei. În speranţa că domnii candidaţi de la PSD văd în câini, gunoaie, circulaţia infernală şi nesiguranţa străzilor exponenţi ai dreptei, m-am mulţumit doar să râd, n-am crezut de cuviinţă să mă şi revolt.

Revolta şi lacrimile au fost rezervate momentului când, la buletinul următor de ştiri, am aflat de „întărirea dreptei” prin asimilarea Acţiunii Populare de către PNL. Împotriva cui s-a „întărit dreapta”? Împotriva lui Băsescu, desigur, doar nu împotriva PSD-ului care se afişează cu un discurs din ce în ce mai revoluţionar.

Că se întăresc împotriva lui Băsescu şi a partidului său nu ar fi o mare problemă. Probabil că este chiar spre binele politic al lui Băsescu ca Partidul Democrat-Liberal, partidul său prezidenţial, să piardă alegerile, ba chiar să se desfiinţeze.

Marea problemă este aceea că, în viziunea luminaţilor lideri liberali, întărirea dreptei nu se poate face altfel decât prin… apropierea de stânga. Astfel, PNL-ul s-a „întărit” astăzi cu (probabil) două autobuze de noi membri (cam câţi o fi avut AP-ul) şi cu un nou vicepreşedinte, în persoana doamnei Smaranda Enache.

Prin doamna Smaranda Enache Partidul Naţional Liberal şi-a integrat în conducere pe unul dintre „caii troieni” prin care ideologiile stângii europene au încercat şi încearcă să intre în România.

Doamna Smaranda Enache, pentru cei care nu ştiu, este co-preşedinta Ligii ProEuropa şi membră a mai multor organizaţii ce se revendică de la valori străine principiilor dreptei. E cunoscută şi recunoscută ca militant al unor cauze străine de valorile de la care un om de dreapta, liberal, conservator sau creştin-democrat se poate revendica. Cu greu se poate face o paralelă între spiritul liberalilor români (Brătienii, Alexandru Paleologu, Dan Amedeo-Lăzărescu sau, de ce nu, Adrian Iorgulescu şi Varujan Vosganian) şi viziunea asupra lumii a doamnei Enache.

Mai degrabă socialistă, visând la modelul suedez probabil mult mai mult decât domnul Ion Iliescu, doamna Enache este unul dintre susţinătorii implicării statului în chestiuni etice, precum scoaterea religiosului din spaţiul public, instituţionalizarea combaterii devierilor ideologice prin poliţii ale gândirii de genul CNCD-ului, nefiind, pe de altă parte, interesată de promovarea unei economii eliberate de constrângeri. Ba mai mult, prin susţinerea proiectelor de discriminare pozitivă în toate formulele sale standardizate în Occident, doamna Enache loveşte în însăşi libertatea pieţei.

Dar doamna Enache nu este singura neliberală care se regăseşte în PNL. Un caz mai cunoscut este cel al doamnei Renate Weber, militant ideologizat pentru drepturile omului, administrator pentru România al fondurilor provenite de la domnul Soros, promotoare, asemeni doamnei Enache, a unui stat care să violeze libertatea de conştiinţă şi de expresie, ca şi bugetul naţional, în numele multiculturalismului şi al nondiscriminării.

Desigur că doamnele Enache şi Weber nu pot fi suspectate de culpa de a se fi infiltrat într-un partid politic de dreapta. Domniile lor, ca şi mulţi dintre prietenii lor de idei, cred, probabil, despre ei că ar fi sinceri adepţi ai valorilor dreptei. Ţin minte un schimb de replici chiar pe acest subiect cu domnul Elek Szokoly, soţul şi colegul Smarandei Enache.

Pentru doamna Enache şi pentru prietenii domniei sale funcţionează încă logica ce a dominat viaţa politică în postcomunismul românesc: dacă votezi cu Iliescu eşti de stânga; dacă votezi cu opoziţia democratică eşti de dreapta.

„A fi împotriva”

O asemenea logică politică nu a fost valabilă nici atunci şi cu atât mai puţin nu este valabilă acum. Acestei logici datorăm struţo-cămilismul guvernării zise de dreapta, dintre 1996 şi 2000, şi chiar premisele conflictului dintre Preşedintele Băsescu şi Guvernul Tăriceanu.

În fapt, nu lupta dintre comunişti şi anticomunişti dă măsura deosebirii dintre dreapta şi stânga. Aceste concepte au hotare mult mai generoase decât cele trasate grabnic la alegerile din 20 mai 1990 sau în Piaţa Universităţii. A fi de dreapta nu presupune în mod necesar că eşti înrudit politic cu toţi cei ce se revendică de la valori ale dreptei. Poţi fi de dreapta ca liberal, ca şi creştin-democrat, conservator sau neoconservator. Aceasta nu presupune nici o clipă cum că un liberal e în acelaşi timp conservator sau neoconservatorul e creştin-democrat. În fapt, dreapta nu conţine doar diverse reacţii la revoluţionarismul şi la ideologiile stângii, ea chiar „reciclează” anumite curente şi personalităţi de stânga. Liberalismul, de exemplu, la începuturi un curent revoluţionar, şi-a asumat în timp o viziune culturală şi politică de dreapta ce corespundeau mult mai mult proiectelor economice ale liberalilor.

Filosoful brazilian Olavo de Carvalho îşi justifica rezervele sale faţă de liberalism prin caracterul revoluţionar al acestei doctrine. Definind liberalismul şi conservatorismul, el spunea: „Conservatorismul este civilizaţia iudeo-creştină ridicată la puterea marii economii consolidate în stat de drept. Liberalismul este un moment al procesului revoluţonar care, prin capitalism, sfârşeşte prin a dizolva în piaţă moştenirea iudeo-creştină şi Statul de drept.”

În Europa liberalismul pare să depăşească această etapă „de dreapta”, intrând, printr-un pragmatism inconştient (consecinţă a refuzului asumării până la capăt a dimensiunii culturale a politicului), într-un menaj periculos cu diversele socialisme şi cu toate ideologiile trendy care circulă prin Occident.

Stânga, generată şi generatoare de ideologie, este mult mai unitară decât dreapta. Cu toate acestea există distincţii serioase între comunism şi social-democraţie, între laburism şi ecologism.

La noi aceste distincţii nu prea sunt luate în seamă. Definirea politică a unei persoane sau a unui partid s-a făcut prin asumarea barbară a lui „a fi împotriva” cuiva. Iată că şi la 18 ani de la democratizarea României această logică continuă să funcţioneze: se vorbeşte despre o iluzorie „întărire a dreptei” sau a stângii împotriva unui adversar şi nu pentru rezolvarea problemelor ţării. Iar când mergi pe logica plecatului la bătălie, evident că ai nevoie să recrutezi oşteni – mercenari sau nu – de pe oriunde se poate.

VLADIMIR TISMĂNEANU

Părea din nou posibilă împlinirea utopiei unui socialism care nu uita omul. Pentru Monica Lovinescu (alături de Virgil Ierunca, principala voce intelectual-critică de la Radio Europa Liberă), ceea ce s-a petrecut în 1968 a simbolizat o supremă şansă de racordare a intelighenţiei din România la marile frământări menite să redefinească valorile politice şi spirituale contemporane. Fiica lui E. Lovinescu urmărea cu pasiune acea prea mult amânată sincronizare a demersului intelectual din România cu spiritul critic asociat cu numele unor Leszek Kolakowski, Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Antonin Liehm, Pavel Kohout, Aleksandr Soljeniţân etc. În eseurile ei, Monica Lovinescu surprindea criza terminală a Vechii Stângi, osificarea dogmelor marxiste în practicile ideologice ale stalinismului târziu. În consonanţă cu atâţia gânditori de orientare antimarxistă şi postexistenţ ialistă, Monica Lovinescu sugera necesitatea îmbrăţişării unor strategii înnoitoare atât în plan politic, cât şi în acela estetic. Cum am mai spus, pentru ea eticul şi esteticul erau indisociabile, mai ales atunci când era vorba de sufletul omului în universul totalitar.

În ianuarie 1978, la zece ani de la începutul real al Primăverii de la Praga, în Post Scriptumul volumului „Unde scurte“, Monica Lovinescu nota, cu nedisimulată tristeţe: „…scriitorimea română şi-a ratat, deocamdată, şansa de inserţiune în istoria insurecţională a Răsăritului comunist“. Dincolo de ceea ce avea să se întâmple mai târziu în relaţiile dintre Monica Lovinescu şi Paul Goma, rămâne faptul incontestabil al solidarităţii indefectibile a protagonistei celebrei emisiuni „Teze şi antiteze la Paris“, cu acţiunea disidentă a autorului romanului „Ostinato“. Monica Lovinescu a salutat poziţia iconoclastă a lui Goma observând similitudinea dintre platforma propusă de acesta pe linia apărării drepturilor omului şi refuzul intelectualilor cehi şi slovaci de a consimţi la turpitudinea morală a „normalizării“ care a urmat invaziei sovietice din august 1968. Curajul lui Goma de a scrie fără spaima cenzurii şi de a-şi publica în Occident lucrările interzise în România erau pentru Monica Lovinescu exemple demne de emulat. În repetate rânduri, gânditoarea de la Paris a veştejit ironiile ieftine (în fond penibile alibiuri autojustificatoare proferate de diverşi scriitori din ţară la adresa presupusei lipse de talent a lui Goma). Amintesc aceste lucruri pentru că ele probează cât de importantă a fost solidaritatea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca în raport cu eforturile antitotalitare ale unor intelectuali din România. Merită amintită în acelaşi context susţinerea atâtor altor scriitori supuşi persecuţiei (de la Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov la Dorin Tudoran, Ana Blandiana şi Mircea Dinescu).

Mai mult, pe parcursul acelor ani întunecaţi, Monica Lovinescu a afirmat consecvent necesitatea ca intelectualii din România (scriitori, critici literari, filosofi etc.) să urmeze calea confraţilor lor revoltaţi din alte state sovietizate, să abandoneze complicităţile culpabile cu un regim tot mai sclerozat şi mai ridicol în pretenţiile sale pompierist-patriotarde. Era aşadar importantă trezirea „din strania somnolenţă a atitudinii care a făcut şi continuă să facă din ei, în tot universul comunist, un fel de orfani ai curajului“.

Anul marilor promisiuni, aşa poate fi numit 1968. Tot astfel, putem vorbi de teribilele deziluzii, abdicări, capitulări şi trădări ale acelui an. Fiecare generaţie găseşte un reper simbolic într-un an, un eveniment, un moment-cheie pe care îl aşază în centrul propriei biografii. Pentru generaţia mea, acesta a fost anul 1968, iar emisiunile Monicăi Lovinescu mi-au influenţat decisiv opţiunile, lecturile, aşteptările, loialităţile şi valorile intelectuale. Îmi amintesc perfect febra spirituală a acelor clipe, entuziasmul cu care ascultam transmisiunile ei despre revolta spiritului în plină desfăşurare la Praga. În egală măsură, îmi amintesc eseurile despre naşterea mişcării pentru drepturile omului în chiar imperiul sovietic. În ianuarie 1968, Monica Lovinescu scrie despre una dintre lucrările capitale ale literaturii memorialistice a Gulagului datorată Evgheniei Ghinzburg („Le Vertige“): „Excesul suferinţei s-a datorat nebuniei unui Stalin, principiul ei se află însă în rădăcinile leniniste, în însăşi datele de bază ale unui partid care nu admitea controversa, şi cu atât mai puţin opoziţia“. Reflecţia Monicăi Lovinescu se intersectează aici cu analizele Hannei Arendt, ale lui Raymond Aron ori ale unor Alain Besançon şi Richard Pipes. Gânditoarea română cunoaşte perfect şi comentează în detaliu lucrările unor Boris Souvarine şi Jules Monnerot, precum şi dezbaterile din revistele „Arguments“ şi „Socialisme ou Barbarie“, unde scriau Edgar Morin, Cornelius Castoriadis şi Claude Lefort. Politologia română postdecembristă s-a născut mental în emisiunile Monicăi Lovinescu

Bucuria şi speranţa învierii să ne însoţească pe toţi cei ce încercăm să dăm un sens creştinesc vieţilor şi lucrărilor noastre.

VLADIMIR TISMĂNEANU (articol reprodus cu acceptul autorului)

Acest articol urma sa apara saptamina viitoare la rubrica mea din EVZ. Intre timp, mi-a parvenit cutremuratoarea veste a trecerii Monicai Lovinescu in lumea celor drepti. Datoria mea, a noastra, fata de Monica Lovinescu este imensa. Ca membra a Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Monica Lovinescu a fost prezenta, chiar si in cele mai grele clipe de suferinta, in actiunea de condamnare a totalitarismului comunist. Solidaritatea ei a fost indefectibila, deopotriva in plan moral si intelectual.

Mai presus de orice, Monica Lovinescu conteaza pentru ca este una dintre cele mai importante voci ale gindirii anti-totalitare a Europei de Est si Centrale. Impreuna cu Virgil Ierunca, vreme de decenii, Monica Lovinescu a luptat impotriva colectivismelor teroriste, a incazarmarii spiritului si a capitularilor morale. Nu vom multumi niciodata cit ar trebui Monicai Lovinescu pentru faptul ca ne-a ajutat sa interiorizam marile mesaje ale operelor lui Camus, Arendt, Kolakowski, Orwell, Soljeniţîn, Koestler, Cioran, Milosz, Revel, Aron, si lista este fatalmente lacunara. Spirit de o nestavilita modernitate, deschisa spre polemicile esentiale ale veacului douazeci, Monica Lovinescu a servit si serveste ideea sincronismului ca sansa a iesirii culturii romanesti dintr-un dezolant provincialism. De la ea am invatat ca „pentru libertate trebuie memorie”.

Tot astfel, nu putem multumi indeajuns Editurii Humanitas si lui Gabriel Liiceanu pentru faptul ca au adus operele Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca in firescul circuit al unei culturi pe care au iubit-o cu pasiune si, nu o singura data, cu disperare. Au incercat diversii jandarmi culturali sa o compromita, cu pestilentiale calomnii, pe Monica Lovinescu. Imi amintesc acum, incepind acest serial despre Monica Lovinescu si „Europa Libera” in anul crucial 1968, de mizerabilele campanii in care s-au facut pe veci partasi la infamie personaje precum E. Barbu, Artur Silvestri, Dinu Sararu si tot cei care au pactizat cu huliganismul securisto-saptaminist.

Monica Lovinescu conteaza pentru ca stie sa sustina unitatea dintre etic si estetic in literatura, propunind liniile de forta ale unei morale a responsabilitatii. Nu de o maniera atemporala, ci in conditiile precise ale universului totalitar si post-totalitar din blocul sovietic. In 1963 scria: „Traim intr-o epoca bolnava in care imposturile abunda. Ele nu trebuie sa ascunda insa celelalte voci, ale victimelor”. Ne-a invatat ca apostazia e nu o singura data calea regala spre iluminare, spre dezmeticirea din ceea ce Kant numise „somnul dogmatic”. Pentru Monica Lovinescu, ca si pentru Koestler, rolul intelighentiei critice este esential in despartirea de himerele marxiste sau marxizante. Scrierile ei sint de o coplesitoare actualitate si trebuie recitite cu neobosita atentie. Sint uluit ca pina la ora actuala, dupa stiinta mea, nimeni nu s-a gindit sa scrie o teza de doctorat despre opera Monicai Lovinescu (ori despre aceea a lui Virgil Ierunca, for that matter). Se fac reverenţe aproximatiilor nebuloase ale lui G. M. Tamás despre polarizarile ideologice din cultura romaneasca post-comunista, dar se examineaza prea putin ceea ce a scris Monica Lovinescu, informat si profund, pe acelasi subiect. Generatii de intelectuali din Romania ii datoreaza faptul ca si-au deschis spiritul spre autenticele valori democratice, dar prea putini sint cei care dezbat acele contributii exceptionale ca scriitura, ca vocatie hermeneutica si ca tensiune etica.

Am recitit recent volumul „Unde scurte—Jurnal indirect”, aparut acum trei decenii la Editura Limite din Madrid. Este o colectie a celor mai percutante eseuri ale Monicai Lovinescu citite la „Europa Libera” pina la acea data. Mi l-a daruit cu prilejul primei noastre intilniri, absolut de neuitat, in noiembrie 1986, la Paris (planuita pentru vreo doua ceasuri, a durat sapte, pina in zori). Intre timp, cum spuneam, Humanitas a publicat aceste texte si multe altele si nu pot decit sa indemn la citirea si recitirea lor. In acest an aniversar, la patruzeci de ani de la Primavara de la Praga si de la Mai 68, constatam cit de lucide sint cronicile Monicai Lovinescu, preocupata de fenomenul revoltei globale, de resuscitarea revizionismului marxist, de declinul Vechii Stingi leniniste, de geneza noului anti-conformism ca factor coroziv al certitudinilor impietrite si bigote.

Pentru Monica Lovinescu, intelectualul trebuie sa-si ridice vocea impotriva Raului. Este punctul in care gindirea ei se intilneste cu aceea a Hannei Arendt, a lui Raymond Aron si a lui Albert Camus. Comentind in 1961 o carte a ex-marxistului Pierre Fougeyrollas pe tema rupturii cu misticismul comunist, Monica Lovinescu isi afirma un crez care va ramine cel de o viata: „Intelectualul ar trebui sa-si pastreze energia critica, nerespectul tabu-urilor, dar sa nu se mai inchine suprematiei ratiunii (rationalismul de tip clasic este o gindire de mult epuizata), sa nu mai confunde mitul cu superstitia (minimalizarea miturilor a fost una din capcanele in care a cazut intelectualul secolului nostru, devenind astfel victima predestinata a mitologiilor fabricate in arsenalele ratiunii), sa renunte la premisa falsa a salvarii prin cultura.” Simplu spus, intelectualul trebuie sa se auto-desacralizeze prin lupta impotriva oricaror regimuri logocratice, afirmind „puterea negativa, anti-fetisista, radical critica a spiritului, dar renuntind la orice ideologie optimista a salvarii”.