Noul Conservatorism

Citesc pe blogul bunului meu prieten, Cătălin Sturza, ca şi în The Christian Science Monitor , despre o propunere mai mult decât legitimă: reţeaua de socializare de pe Internet, Twitter, să obţină Premiul Nobel pentru Pace.
Autorul articolului din The Christian Science Monitor, Mark Pfeifle face această propunere cu gândul la rolul reţelei Twitter în transmiterea informaţiilor din timpul revoltelor din Iran. În faţa unei prese neputincioase şi de multe ori deloc neutre, Twitter-ul a adus informaţia lumii de pe câmpul de luptă şi a transmis luptătorilor pentru libertate solidaritatea restului lumii.
Cătălin Sturza ne aduce aminte de Chişinău (am uitat cam repede de el, nu e aşa?). Tot Twitter-ul a reuşit să străpungă cortina de fier informatică, trasă în jurul Basarabiei de ultimul regim comunist din Europa.
Mulţi dintre noi am petrecut probabil nopţile acelea fierbinţi cu “nasul în calculator”, urmărind pe Twitter ce se întâmplă în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău şi transmiţând celor de acolo felul în care evoluau (sau involuau) demersurile diplomatice româneşti şi europene în raport cu situaţia din Basarabia.

Stau să mă întreb dacă nu cumva premierea cu Nobel a unei reţele de socializare impersonale şi lipsite de orice conotaţie ideologică, nu ar putea renormaliza tradiţia acestui mare premiu, acordat din ce în ce mai mult “celor care trebuie” decât celor care merită.
Premiat Twitter-ul, ar fi premiată o stare de spirit. Or într-un timp în care şi despre “postideologie” vorbim tot ideologic, stările de spirit sunt cele care trebuie redescoperite, nu?

Nu vă ascund: am ascultat Michael Jackson iar “Earth Song” este unica creaţie artistică ce poate să stârnească stângismul din mine.
Nu vă ascund: mi-a părut rău să ştiu că acest om a murit înainte de a avea posibilitatea de a da ceea ce este mai bun din el lui Dumnezeu şi lumii. A murit privat de înţelepciunea bătrâneţii…
Nu pot specula ce va fi cu el după moarte. Sper că Dumnezeu îi va ierta nebunia şi îl va salva pentru geniul său: geniul de a stârni sentimente (de bucurie, de tristeţe, de …orice) într-o lume a nesimţirii.

Mă uit la înmormântarea sa şi încerc, din respect pentru decedat şi pentru taina morţii, să nu fiu cinic, dispreţuitor şi fariseic-superior…

Dumnezeu să îl ierte! Dumnezeu să îl odihnească după o viaţă atât de chinuită… Dumnezeu să ne ierte şi pe noi, cei care cunoscând Legea Sa, nu suntem în stare să facem nici măcar ceea ce a făcut Michael Jackson, dar ne place să ne erijăm în judecători ai lumii….

E culmea culmilor. Toţi se leagă de Monica Iacob Ridzi (şi pe bună dreptate) dar nimeni nu se întreabă de ce e nevoie de un minister care să fie construit pe ideea de a cheltui legal (dar nu legitim) banii contribuabililor pe prostii precum ziua utecistă a tineretului?

Monica Iacob Ridzi este încă un politician corupt. Încă o nesimţită care îşi falsifică C.V.-ul ca să “dea bine”, încă o slugă a familiei Băsescu ce, probabil, a cheltuit banii ministerului său pentru campania Elenei Băsescu- piţipoanca de la Bruxelles.

Dar problema noastră cea mare nu este Monica Iacob-Ridzi, sigur mai puţin coruptă decât un Oprişan sau un Videanu. Problema noastră ar trebui să fie existenţa unui minister creat pentru a satisface o clientelă politică. Un minister inutil (cine este acest “tineret”?- nu există o categorie socială numită “tineret”), menit să descurajeze iniţiativa privată şi să mai cheltuiască aiurea (chiar dacă “legal”, repet) banul public.

Chiar şi munca sinceră şi corectă a angajaţilor din instituţiile inutile ale Statului român este o cheltuire criminală a banilor publici. Ministerul Turismului, Ministerul Tineretului şi Sportului, CNA-ul, consiliul de administraţie politic al TVR, ICR-ul, CNCD-ul şi nenumărate alte agenţii guvernamentale şi foste “deconcentrate” ale Statului nu fac altceva decât să ne cheltuiască banii fără să ne ceară voie. Cu alte cuvinte, să ne fure!

Sau proiectele guvernamentale: uitaţi-vă la prostia asta cu “Prima casă”. Păi în loc ca onor Guvern Boc să scutească de taxe şi impozite pe cei ce îşi cumpără o casă nouă pentru prima dată, acesta preferă să ne “garanteze” împrumuturile bancare. Cu ce bani? Cu banii noştri, desigur…

Dacă Statul vrea să facă ceva bun, atunci trebuie să îşi retragă mâna din buzunarul nostru. Chiar cu “riscul” de a nu ne mai “ajuta”…Căci ajutorul Statului este unul pe care îl plătim scump. Prea scump…

M-am mai văicărit pe acest blog de faptul că am fost furat de actul de identitate şi de bani în gara din Roma. Nu mă mai văicăresc din nou pe tema aceasta dar simt nevoia să mai scriu ceva despre Statul inutil şi duşman al propriilor săi cetăţeni contribuabili. De aceea, bazându-mă pe experienţa mea, pot reconstrui drama unui cetăţean român furat în ţări străine.
Să presupunem că sunteţi un turist român la Roma. Sunteţi singur şi vă plimbaţi prin frumoasa Cetate Eternă. La un moment dat, un grup de infractori cu identitatea etnică protejată de corectitudinea politică vă înconjoară şi vă lasă fără bani şi paşaport (sau carte de idetitate căci, deh! suntem în UE, nu?).
Primul gând se îndreaptă desigur spre reprezentanţa diplomatică a Statului român, Stat care a fost gândit tocmai cu scopul de a-şi proteja şi ajuta cetăţenii. Ca urmare, plin de încredere şi cuprins de un sentiment spontan de patriotism (oricum, unica dumneavoastră dorinţă este aceea de a ajunge din nou acasă, în România) mergeţi la ambasadă. Ambasada vă trimite la consulat. Fiecare cu responsabilităţile sale, nu? Nu comentaţi, vă căutaţi de un euro în buzunar şi ajungeţi în celălalt capăt al Romei la consulat. Acolo programul este draconic. Nimeni nu răspunde la uşă iar programările se fac prin fax sau e-mail cu ceva timp înainte. Mai mult, Consulatul este închis atât în zilele de sărbătoare italieneşti cât şi în zilele de sărbătoare româneşti.
Mai căutaţi un euro prin buzunare (de unde? Mărunţiş se mai găseşte, sperăm) şi trimiteţi un mail de la un internet cafe. Gata, v-aţi programat.
Să nu credeţi că vă şi întoarceţi acasă. E nevoie de hârtie de la poliţie că vi s-a furat sau v-aţi pierdut banii şi actele. Aşa că mai scoateţi un euro (şi vă rog să nu mă mai întrebaţi de unde!), săriţi în metrou, mergeţi la Poliţia italiană şi depuneţi o plângere. În două-trei ore, poliţia italiană vă oferă adeverinţa de victimă a infracţionalităţii din Peninsulă. Apoi, mai scoateţi un euro şi vă faceţi poze. Doar nu o să vă elibereze Consulatul un act fără poză, nu? Apoi iar un euro să vă întoarceţi la Consulat (căci presupunem prin absurd că aţi fost programat în aceiaşi zi).
La Consulat aflaţi că deşi vorbiţi perfect româneşte şi puteţi să povestiţi şi trei zile despre cele mai subtile realităţi valahe, Statul nu vă crede. El are nevoie de confirmare că sunteţi român. Ca atare, vă cere o taxă consulară de 30 de euro pentru a vă verifica identitatea.
Cerşiţi, plângeţi, furaţi (nu ne interesează aspectele acestea) şi obţineţi banii (nu puţini nici măcar în occidentala Italie).
Gata, sunteţi „confirmat”. Apartenenţa dumneavoastră la grupul de cetăţeni ce trăiesc în eterna şi fascinanta Românie este certă. Aşa că mai scoateţi 50 de euro pentru a plăti foaia de hârtie care vă va ţine loc de act de identitate.
Iar vă duceţi la cerşit, plâns, furat….şi vă întoarceţi cu banii. Acum aveţi actul de identitate şi puteţi să vă întoarceţi acasă. Dacă toate aceste proceduri s-au încadrat în perioada de sejur programată de dumneavoastră în Italia, sunteţi un norocos: nu aţi pierdut avionul.
Dacă aţi pierdut avionul, puteţi să vă duceţi la Columna lui Traian şi de acolo să refaceţi drumul de întoarcere al lui badea Cârţan. Călătorie plăcută.

Eu am fost scutit de aceste drame. Banii pe care Statul român mi i-a luat îi aveam de la sora mea, naturalizată în Italia (nici nu mai vorbeşte româneşte, oare de ce?) şi de la tatăl meu, ce vorbeşte încă româneşte dar speră că sora mea îl va ajuta să nu cumva să se întoarcă în fascinanta noastră ţară.
Mai mult chiar, am avut avantajul de a fi ajutat de către românii de la Consulat şi Accademia di Romania, care au sfidat Statul, introducându-mă în Consulat fără programare prin mail şi într-o zi liberă. Le mulţumesc dar nu le dau numele aici. Nu de alta, dar poate că Statul îi acuză, (Doamne fereşte!) de trafic de influenţă.

Am avut nesperata ocaziune de a vorbi, la Roma, cu Horia Roman Patapievici despre ICR, despre Dreapta ca şi despre propria lectură a domniei sale asupra textelor mele.I-am spus “faţă către faţă” punctul meu de vedere despre o Românie conservatoare în care cetăţenii să se bucure de libertate şi să înveţe responsabilitatea. Ne-am ciondănit, ne-am despărţit cavalereşte şi probabil că nu se va naşte o mare prietenie, dar măcar cel puţin din punctul meu de vedere ne-am lămurit.
Sincer să fiu nu mizam pe o discuţie serioasă cu domnul Patapievici. Mi se părea un tip rece, oficial şi oficios, care permite unui grup foarte restrâns să îi descopere umanitatea. De aceea în prima zi la Roma ne-am rezumat la strângeri de mână protocolare şi formule de salut. Nu ştiam câte cunoaşte despre mine (am aflat că multe şi proaste :p ) şi nici nu doream să pară că îl provoc la duel.
A doua zi am fost complet descurajat. Un prieten, total oripilat de nişte exponate ale ICR la Roma, a îndrăznit să îi spună pe cel mai diplomatic ton cu putinţă (şi credeţi-mă, e diplomat!) lui Patapievici că el nu se consideră reprezentat cultural de duduile decapitate din tablă ruginită din faţa Accademiei di Romania. Replica (total nevertebrată) a primit-o de la ambasadorul nostru la Vatican, domnul Lazurca, care i-a atras atenţia prietenului meu cum că îl jigneşte pe domnul Patapievici. Iar domnul Patapievici a zâmbit superior….
Spre seară când domnul Patapievici a remarcat zâmbind un tricou al meu cu “I m proud to be a conservative” nu am putut să duc dialogul mai departe fiind încă sub impactul poveştii de mai sus.
Abia a treia zi, dialogul a avut loc. Eu eram nedormit, după o veghe de o noapte la zidurile Vaticanului, urma să îmi susţin conferinţa iar domnul Patapievici prezida sesiunea. Nesomnul îmi dezleagă limba mai bine decât vinul (de fapt, vinul mă adoarme) aşa că am discutat cu domnul Patapievici înainte de conferinţă (domnia sa insistând să port tricoul manifest- nu l-am putut purta, din păcate) după şi apoi la masă.

La masă am vorbit despre….CNCD şi, după ce ne-am povestit aventurile pe acolo domnul Patapievici mă ia direct:
“Ştii, mi-a trimis Volo Tismăneanu nişte texte ale tale dar am refuzat să te citesc pentru că ştiu că eşti omul lui Buzura şi îi ţii partea”
Oups! Deci nu numai că eram pe o listă a domnului Patapievici, dar eram şi etichetat. Mai grav: ca “omul lui Buzura”. Am încercat să îi explic că punctul meu de vedere cu privire la ICR nu se va schimba nici dacă Duca va deveni preşedinte a acestei instituţii. Această instituţie trebuie să dispară ca şi orice altă instituţie care îmi cheltuie banii fără să mă întrebe dacă vreau asta.
Că nu l-am înjurat pe Buzura când era preşedintele ICR? Iertăciune, dar am o vârstă şi nu m-am apucat de dat cu părerea ca “spectator angajat” decât după 2005. Că scriu la revista lui Buzura? Sorry dar scriu CE VREAU EU şi nu am fost NICIODATĂ cenzurat. Mai mult chiar, revista “Cultura”, cu toate păcatele ei este încă o revistă privată şi dacă primesc bani (vai! foarte puţini şi foarte rari!) aceia nu sunt bani de la buget. Aşa că am conştiinţa pe deplin împăcată.
Apoi i-am explicat domnului Patapievici că urlu în textele mele împotriva domniei sale pentru că îmi pasă. El e omul care a contribuit la aducerea mea cu picioarele pe pământ. De la el aşteptam multe şi mai aştept încă: Că nu scriu texte la fel de muşcătoare la adresa lui Ion Iliescu? Păi ce treabă am eu cu Ion Iliescu?
Ion Iliescu mă mai poate surprinde doar…plăcut. Şi, cavalereşte, voi puncta aceasta. În rest, socialismul său desuet, un soi de euro-leninism, mă lasă….rece. De ce să îmi ucid neuroni cu domnia sa când îmi sunt ucişi sărmanii de ceea ce cred eu a fi erorile prietenilor şi fraţilor mei de idei? Când urlu chiar mă doare…
Depăşind momentul patetic cu ajutorul domnului Andrei Cornea (ce om! un autentic păltinişean!) am vorbit despre criza economică şi holocaust şi apoi ne-am despărţit…. Probabil definitiv.