Noul Conservatorism

Renaşte România Liberală! ianuarie 16, 2012

Renaşte în stradă, în manifestaţii continue împotriva lui Traian Băsescu şi împotriva unei clase politice (sau mai bine spus “antipolitice”- cum scria astăzi pe un afiş de la mitingul din Bucureşti).

Acest protest nu este orientat doar contra lui Băsescu ci şi contra a ceea ce el reprezintă şi contra sistemului  ce l-a emanat: Frontul Salvării Naţionale (care acum subzistă în  PD-L, UNPR, PSD şi UDMR).

Din acest protest trebuie să renască România Liberală, pe care am pierdut-o pe 30 decembrie 1947.

AMR 3 zile

www.romanialiberala.ro

Despre intelectuali. Toti intelectualii ianuarie 2, 2012

Motto:
„Confruntaţi cu sfidarea destinului, intelectualii au practicat neutralitatea faţă de ciuma bubonică. În cea mai mare parte, ei sunt victimele unei maladii profesionale, înstrăinarea intelectualului de realitate. Odată ce-au pierdut contactul cu realitatea, ei au dobândit o artă diabolică. Ei pot demonstra tot ceea ce ei cred şi cred în tot ceea ce pot demonstra”. Arthur Koestler

Dependenţa de putere
Când ţi-e lumea mai dragă te loveşti fie de o luare de poziţie a intelectualilor într-o chestiune, fie de un protest tot al intelectualilor cu privire la altă chestiune. Fiecare politician serios are intelectualii „săi”, la fel de nelipsiţi dintr-o campanie electorală ca şi lipitorii de afişe sau împărţitorii de fluturaşi. Intelectualii protestează, intelectualii iau poziţie, intelectualii vociferează, se supără sau susţin pe cineva, ceva, o cauză sau mai multe, o stare de spirit sau alta. Iar opinia publică trebuie să ţină cont de părerea lor.
Se cuvine spus de la bun început că intelectualii, deşi pretind lucrul acesta, nu sunt acelaşi lucru cu oamenii de cultură, cu filosofii, cu erudiţii, cu literaţii şi specialiştii în diverse domenii spirituale. Unii dintre intelectuali sunt şi filosofi, scriitori, poeţi, specialişti în diverse discipline umaniste, dar a fi intelectual nu are nimic în comun cu a fi un specialist în domeniul tău. Însă, pentru că intelectualii au nevoie de o justificare pentru autoritatea pe care şi-o revendică, ei o extrag, de cele mai multe ori nelegitim, din domeniile pe care le profesează sau ar trebui să le profeseze. O să descoperiţi însă faptul că majoritatea intelectualilor sfârşesc prin a nu fi buni decât în această stranie vocaţie de… intelectual. În rest sunt nuli.
Mai trebuie subliniat şi un alt aspect-cheie. Intelectualii sunt dependenţi de putere şi, mai ales, de puterea politică. Se învârt în jurul ei, o adulează şi o urăsc în acelaşi timp, o blestemă şi o teoretizează. De aceea, de multe ori, ei se confundă sau sunt confundaţi nelegitim, cu specialiştii în domeniile ştiinţelor politice şi sociale, cu filosofii politicului. Desigur că deosebirile dintre intelectuali şi aceştia sunt subtile, dar ele există (ţinând mai ales de condiţionările epistemice şi etice pe care le presupune relaţia unui specialist autentic cu domeniul său de cercetare). De aceea, nu putem să privim decât cu tristeţe atunci când orice intelectual este etichetat ca fiind „analist politic”.
Mai mult, intelectualii se pretind şi infailibili. Când se pronunţă pe o temă, atunci discuţiile pe tema respectivă ar trebui să înceteze, iar orice atitudine care s-ar opune poziţiei lor nu poate să fie decât o felonie şi o trădare în favoarea intelectualilor adverşi. Intelectualii sunt peste tot şi niciunde. Un intelectual nu recunoaşte decât cu multă dificultate statutul de intelectual al altor persoane decât cele din cercul său „de egali”. Pe de altă parte, este greu să îi identifici pe intelectuali. Într-o perioadă, ei aveau ochelari şi barbă, semne de recunoaştere fizică prea suficiente pentru a putea fi ţinta unor adversari, precum minerii din Piaţa Universităţii. Acum pot fi recunoscuţi doar prin limbajul de sinteză, dintre stilul informal, de stradă şi discursul academic-pretenţios. Barba, asociabilă cu o atitudine religioasă, a fost înlăturată, iar incomozii ochelari pot să devină inutili cu ajutorul unei simple operaţii oculare.
Dar dacă omul de ştiinţă doreşte să identifice fără riscul de a greşi un intelectual trebuie să îi verifice… orgoliul acestuia. Specia este una extrem de infatuată. Asemeni curcanilor, intelectualii se umflă în pene şi îşi umflă guşile solemn de fiecare dată când se apelează la ei. Pur şi simplu, nu pot rezista oricărei zgândăriri a orgoliului.

La ce buni intelectualii?
Specimenele din familia aceasta se mai pretind, desigur, a fi şi obiectivi. Mai mult chiar, purtătorii înşişi ai obiectivităţii! Intelectualul nu poate să creadă despre el că este un simplu muritor. E drept, uneori mai spune că e doar un simplu urmaş al unor mari maeştri, se mai smereşte în faţa lui Dumnezeu, a morţii şi a clasicilor. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi! Smerirea lui e pur formală şi…pedagogică. El vă arată, prin felul în care se prosternează în faţa lui Dumnezeu şi a clasicilor morţi, metoda prin care şi dumneavoastră ar cam trebui să bateţi metanii în faţa domniei sale.
Există o meserie de intelectuali? Desigur că nu. Deşi intelectualii tare mult şi-ar dori lucrul acesta. Atunci când nu ocupă poziţii legitime moral, precum cele de cadre universitare, sau când nu trăiesc de pe urma unei munci neintelectuale, toţi intelectualii se dedică găsirii unor sinecuri pe care, cu ajutorul politicienilor pe care îi slujesc, le folosesc ca surse de venit constante. Intelectualii sunt naturaliter de stânga. Nu sunt capabili să trăiască prin propria lor muncă şi de cele mai multe ori sunt incapabili şi să se supună unor rigori precum cele academice (majoritatea intelectualilor, după cum observaţi cu ochiul liber, sunt cel mult cu „jumătate de normă” la o facultate). Ei au nevoie de Stat pentru a îi finanţa şi atracţia lor naturală faţă de putere are şi o dimensiune pragmatică: puterea aduce bani. De aceea, să nu vă miraţi dacă veţi vedea cumva intelectuali cu idei conservatoare sau libertariene acceptând hămesiţi orice sinecură bugetară: înainte de a avea idei conservatoare sau libertariene, ei sunt oameni de stânga.
Intelectualii de dreapta nu există. Desigur că există intelectuali ce se găsesc la dreapta stângii, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Cert este că nici stânga, nici dreapta nu ar avea nevoie de intelectuali, dar prezenţa lor a devenit de un firesc ce face să devină condamnabilă din oficiu o întrebare de genul „ce nevoie avem de dumneavoastră, domnule intelectual X?”.
La ce sunt buni intelectualii? Evident că la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influenţa negativ (unicul lucru pe care s-ar priepe să-l facă), intelectualii sunt nişte inutilităţi costisitoare. De când s-a autoinventat specia lor, nu au făcut mai nimic util pentru societate. Primii intelectuali au apărut în China primului Împărat. Atunci ei se numeau „filosofi legişti”. Orgolioşi ca şi urmaşii lor, contemporani cu noi, avizi de putere, cam tot ca aceştia, mereu gata să fie în serviciul clasei politice pe care o dispreţuiesc în aceeaşi măsură în care o admiră, proto-intelectualii au contribuit la instaurarea primului regim totalitar din istorie. Să o fi făcut din greşeală? Istoria ne va dovedi că, poate din pricina atracţiei pe care puterea o exercită asupra lor, intelectualii ajung să fie părinţii ideatici şi slujitorii totalitarismului.
După ce filosofii legişti au ieşit din istorie, până în secolul al XVIII-lea istoria ne-a ferit de intelectuali. Mai apărea din când în când către unul, dar morala religioasă, bunul-simţ şi frica de Dumnezeu a conducătorilor vremii făceau ca acel caz să fie izolat, iar specia să nu poată să se înmulţească. Secolul al XVIII-lea însă aduce, odată cu revoluţia industrială, fabricile de intelectuali. Ele nu sunt Universităţile, deşi trecerea prin Universitate este o condiţie sine qua non pentru a fi intelectual. Intelectualul se fabrica – şi se fabrică, încă – în saloane. Acolo, ferit de frigul de afară, în confortul oferit de o societate prosperă economic, intelectualul începe să facă ouă ideatice. Că le face, nu e o problemă (şi Morus, şi Campanella, si Bacon au mai ouat idei „geniale” despre noua lume). Problema este când încep să şi clocească ouăle respective. Inepţiile de salon se mută în biblioteci, li se dă o armătură teoretică şi apoi sunt oferite politicienilor pentru a le pune în practică. Din clocitorile intelectuale de secol XVIII am avut parte de revoluţia franceză cu teroarea şi războaiele sale. Iar clocitorile intelectualilor din secolul XIX ne-au oferit „şansa” de a trece, între altele, prin experienţele Gulagului, Holocaustului şi a două războaie mondiale.
O să mi se reproşeze că sunt prea categoric. Există şi intelectuali care se opun totalitarismelor, nu? Mulţi dintre ei, au adus servicii nepreţuite luptei antitotalitare prin scrisul lor. În definitiv, Raymond Aron, Hannah Arendt şi Camus au fost duşmani ai totalitarismului şi nu partizani ai lor. Eh! voi răspunde, nici o specie umană nu a reuşit să îşi inventeze o formă de supravieţuire precum intelectualii. Şi voi explica de ce.
Când au apărut în istorie, în zorii Chinei imperiale (războaiele celor Şapte Regate şi unificarea Chinei sub Shi Huang), intelectualii au descoperit, cu pragmatismul propriu civilizaţiei chineze (civilizaţie total lipsită de simţ metafizic), că statutul de intelectual este unul autodistructiv pe termen lung. Intelectualul este atras de puterea pe care o slujeşte, teoretiza Han Fei, unul dintre primii mari intelectuali, şi doreşte sporirea acestei puteri. Dar el trebuie să fie în acelaşi timp conştient că sporirea acestei puteri va face ca instrumentul politic al acesteia să trebuiască, pentru a supravieţui el însuşi, să îşi ucidă intelectualii. Pentru Han Fei şi discipolii săi acest fapt era inevitabil. De aceea, toţi intelectualii vremii şi-au asumat ca pe ceva firesc destinul fatidic de victime fizice a tiraniei pe care o consolidaseră.

Ideologie şi filosofie
Specia intelectualilor a ajuns să se conserve în timp. Pe de o parte, autosuficienţa intelectualilor, pe de altă parte, continua slăbire a factorului politic face ca intelectualii să aibă instrumente de autoprotecţie bine puse la punct. Intelectualii pot să devină „dizidenţi”, iar spiritul lor critic este parte importantă a propriei lor armături. Mai mult, intelectualii devin utili public împotriva… intelectualilor. Căci o inepţie criminală precum marxismul nu poate fi combătută decât cu instrumente intelectuale, nu? Şi iarăşi nu e întâmplător faptul că toţi intelectualii adversari ai intelectualilor au fost ei îşişi trecuţi prin filtrele ideologice pe care ulterior le-au combătut.
Desigur că intelectualii sunt ucişi, de multe ori fiind victimele propriilor sisteme pe care le-au clocit. Ştim desigur că cei mai mari ucigaşi de comunişti au fost comuniştii, iar gulagul a fost plin mai ales de intelectuali, „dizidenţi” sau nu, care, după ce serviseră ideea, trebuiau să moară tot pentru ea. Dar specia supravieţuieşte. Este imposibil acum să vezi specia intelectualilor dispărută, aşa cum s-a întâmplat în China primilor împăraţi.
Boala intelectuallilor este ideologia. Relaţia dintre intelectuali şi ideologie este una ontologică. Intelectualii generează ideologie şi se simt bine doar în ideologie. Nu pot să iasă din ideologie şi au tendinţa de a ideologiza totul. Luaţi ca exemplu drepturile omului. De la conştientizarea unor adevăruri de bun-simţ, drepturile omului au devenit, pe rând, lege, instrument politic, armă de întrebuinţat pentru tranşarea problemelor în relaţiile internaţionale şi biblia credinţei într-o minunată lume nouă pe care o pot face oamenii pentru oameni. Valorile iniţiale au devenit ulterior o încrengătură legislativă ce se contrazice pe ea însăşi în multe locuri.
Filosofia o instrumentalizează ideologic (a se vedea doar ce minunat dar a fost pentru intelectuali dialectica hegeliană şi cum au denaturat-o). În relaţia cu teologia sunt în continuă adversitate. Intelectualii contribuie în mod esenţial la scoaterea filosofiei din metafizică şi la aruncarea ei într-un mundan ce se vrea a fi şi politic. E interesant de remarcat că intelectualii se simt cel mai bine în medii ferite de influenţe metafizice şi teologice. Prima apariţie a lor în istorie a avut loc în China confucianistă şi antimetafizică, iar revenirea lor pe scenă se face în contextul deicidului de la 1789, deicid pentru care ei înşişi sunt direct responsabili. Relaţia lor cu filosofia este foarte bună atâta timp cât această filosofie rămâne prinsă într-un hic et nunc. Filosofia politică, de exemplu, care, aşa cum arăta un Leo Strauss, era indisolubil legată de metafizică pentru antici, devine acum un nume golit de sens, teren de joacă pentru intelectuali. Departe de a fi ceva serios, filosofia politică recentă este unul dintre croitorii ce mimează croirea hainelor celor noi ale intelectualilor împăratului.

Intelectualii nu se pot apropia de biserică decât cel mult cu frică şi rezervă. Nu sunt capabili să înţeleagă transcendentul, fiind sclavii istoriei, ai imediatului. Mesajul Creştinismului ajunge la urechile lor doar ideologic. Când profetul Isaia vorbeşte de Împărăţia ce va să vină, intelectualii se gândesc la… comunism sau la cine ştie ce utopie istorică. Specia lor nu se simte bine în lăcaşul Domnului decât dacă acest lucru „dă bine” public.
Teologia le este însă adversarul. De ce? Deoarece reprezintă tot ceea ce aşteaptă ei de la ideologiile lor, dar nu are nici o finalitate pământească. Intelectualii nu pot accepta miza principală a teologiei: această lume nu este decât o Vale a lacrimilor şi nu trebuie să aşteptăm nimic bun de la ea. Incapabili să îşi asume optimismul eshatologic al teologiei, care priveşte tot timpul dincolo de istorie, intelectualii rămân captivi unui optimism istoric, fideli credinţei conform căreia, inginereşte, se poate construi şi o lume mai bună. Teologia, cu priorităţile sale eshatologice, cu tipul de reflecţie critică faţă de lume pe care îl manifestă, este soluţia reală pentru provocarea intelectuală. Spre deosebire de soluţia agnostică a modestiei epistemice, propusă de Popper, soluţia teologică la speculaţia intelectuală este una ce poate să ofere intelectualilor înşişi şansa ieşirii din propia capcană ideatică: convertirea.

Cu pragmatism despre UE decembrie 10, 2011

Ce ne-a oferit nouă Uniunea Europeană? Aspecte pozitive:
1. Nişte fonduri pe care, dintr-un motiv sau altul nu le-am putut accesa decât parţial.
2. O relativ liberă circulaţie în spaţiul european.
3. Posibilitatea de a ne refugia, cu afacerile sau chiar cu familia dintr-o Românie prost guvernată şi cu o fiscalitate ucigaşă.

Ce ne-a oferit nouă Uniunea Europeană? Aspecte negative:
1. Plătim mai mulţi bani decât primim pentru întreţinerea birocraţiei europene.
2. Trebuie să ne reglementăm piaţa şi economia în funcţie de piaţa comună europeană, cu pierderi pe termen lung pentru producătorul român.
3. Creşterea birocraţiei şi, implicit, a deficitului bugetar.
4. Distrugerea învăţământului românesc după recalibrarea sa conform cu normele europene.
5. Un hăţiş legislativ care, slavă Domnului!, nu este încă aplicat integral.
6. Impunerea unor norme şi principii neconforme cu istoria şi necesităţile (imediate şi pe termen lung) ale naţiunii noastre.

Ce ne pretinde nouă Uniunea Europeană:
1. O continuă integrare prin adoptarea propriei legislaţii, propriei economii, propriei morale.

Ce garanţii ne oferă nouă Uniunea Europeană?
Economice: niciuna (UE este mai afectată de criză decât suntem noi înşine).
De securitate: niciuna (toate statele UE depind de garanţiile de securitate oferite de NATO- mulţumim SUA!, iar România este stat membru al NATO fără trebuiască să fie şi al UE).
De prezervare a identităţii culturale şi religioase: niciuna (UE promovează multiculturalismul în detrimentul culturilor şi credinţelor statelor membre şi promovează constant o legislaţie şi valori liberticide şi anti-morale).

Atunci de ce am avea nevoie de „mai multă Europă”?
De ce am avea nevoie să acceptăm guvernanţa UE cedându-ne, de facto, independenţa? (Capitulaţiile care reglementau vasalitatea Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman erau mult mai generoase cu autonomia politică şi economică a românilor decât măsurile impuse zilele astea de Bruxelles, la care politicienii noştri aderă cu servilă bucurie).
De ce am avea nevoie de moneda euro?
(Intrarea României în zona euro nu va avea aspecte mai pozitive pentru economie şi societate decât a avut pentru cetăţenii celorlalte state din zona Euro- e probabil să ne fie şi mai greu).
De ce am avea nevoie să intrăm în spaţiul Schengen?

Toate aspectele pozitive ale UE pentru România, pe care le-am prezentat mai sus, pot fi obţinute prin asumarea de către România a unei poziţii similare cu cea a Marii Britanii: suntem în UE, dar fără Schengen, fără euro şi fără să acceptăm guvernanţa impusă de Bruxelles.

Parlamentul „slab” din Statul cel „gras”. Reforme ale Statului în România lui Băsescu noiembrie 15, 2011

Puterea şi Opoziţia unei clase politice la putere

Reforma Statului în viziunea lui Traian Băsescu şi asociaţilor săi presupune desfiinţarea judeţelor, urmată de o nouă regionalizare, Parlament unicameral, reducerea numărului de parlamentari şi vot uninominal într-un singur tur de scrutin. Reforma Statului în viziunea Opoziţiei presupune regionalizarea prin menţinerea şi a judeţelor, Parlament bicameral, reducerea numărului de parlamentari şi vot uninominal într-un singur tur de scrutin.
După cum se observă, nu sunt deosebiri majore între cele două viziuni: ambele forţe politice îşi doresc regionalizarea, vor un paralment mic (chiar sunt de acord asupra numărului de parlamentari: undeva în jurul a 300), sunt atrase de ideea unui uninominal majoritar care să scoată din cărţi orice alt actor politic în afara celor 3 din acest moment (coaliţia din jurul lui Băsescu, coaliţia anti-Băsescu şi UDMR) şi denotă un minim interes faţă de democraţie, reprezentativitate, garanţiile de llibertate pe care le presupune un regim parlamentar, faţă de o republică semi-prezidenţială, aşa cum este România.
Cele două forţe politice se contrazic doar în câteva puncte, care ţin strict de lupta electorală imediată: gruparea pro-Băsescu vrea să instrumentalizeze regionalizarea pentru a distruge reţelele electorale ale coaliţiei anti-Băsescu. Din aceleaşi motive, preferă şi cumularea alegerilor locale şi parlamentare într-o singură zi, cele câteva luni dintre locale şi parlamentare fiind suficiente pentru încropirea unor maşinării electorale în teritoriu.
Cât despre opţiunile pentru un Parlament bicameral sau unicameral, acordul coaliţiei pro-Băsescu pentru reducerea numărului de parlamentari într-un context bicameral, ne dă de înţeles că se poate ajunge la un acord între Putere şi Opoziţie.
Ceea ce este amuzant e faptul că în acest moment, Opoziţia este mult mai radicală decât Puterea în asumarea acestei reforme a clasei politice. Puterea, în cursul zilei trecute, pare să fi renunţat (sau măcar să o fi „lăsat mai moale”) la unicameralism, a propus un Parlament de 388 de aleşi (faţă de formula iniţială, de 300 de parlamentari) şi….a găsit o formulă electorală mixtă, în care două treimi din mandate să fie uninominale şi o treime prin redistribuire.
Opoziţia în schimb are un proiect de lege care solicită reducerea numărului de parlamentari la 300 şi susţine votul uninominal majoritar, ceea ce ne poate să ne întrebăm (ironic, desigur) cine o fi mai loial lui Traian Băsescu?

Când doi se împacă….democraţia moare

Desigur că nu este vorba de o împăcare stricto sensu între Putere şi Opoziţie. Ceea ce putem observa este o altă demonstrare a trendului ademocratic pe care alunecă întreaga clasă politică românească de după 2003. La fel, ni se arată dispreţul faţă de aşteptările propriului electorat.
Dacă electoratul „pro-Băsescu” a votat la un referendum pentru reducerea numărului de parlamentari la 300, obligaţia morală a coaliţiei pro-Băsescu ar fi fost să susţină un parlament de 300 de aleşi şi nu o cifră consistent mai mare: de 388 de parlamentari.
Dacă electoratul „anti-Băsescu” a susţinut tot timpul o formulă politică democratică, parlamentaristă, ar fi fost obligatoriu moral pentru ca cei din coaliţia anti-Băsescu să susţină revenirea la un Parlament puternic, mare, reprezentativ, ales printr-un sistem de vot care să acorde o cât mai mare autonomie parlamentarilor. Dar iată că Opoziţia susţine printr-un proiect legislativ, atât un Parlament anemic numeric, cât şi poate cea mai împotriva reprezentativităţii
Desigur, ambele părţi ale actualei clase politice, dacă ar fi ţinut cu adevărat la democraţie şi la libertate, ar fi respins încă de la început instrumentalizarea plebiscitului în scopuri electorale de către Traian Băsescu şi ar fi căutat să promoveze un Parlament cât mai puternic şi mai eficient, inclusiv printr-un sistem de vot proporţional care să asigure reprezentarea cât mai largă a valorilor şi speranţelor cetăţenilor României.
Este momentul poate să repetăm aici faptul că un Parlament mai redus numeric nu va fi mai eficient şi nici măcar mai puţin cheltuitor. Ineficienţa Parlamentului vine din cu totul alte motive: „necesitatea” neconstituţională ca parlamentarii să piardă jumătate de săptămână de lucru în „activităţi în colegiu”, lipsa unui aparat tehnic şi de consilieri eficient pe lângă parlamentari şi grupurile parlamentare precum şi lipsa unor sancţiuni clare şi ferme ale chiulului parlamentar şi „cutumelor” nedemocratice (precum numărătorile a la Anastase, practică ce exista cu mult înainte ca Roberta Anastase să fi ajuns prin parlament).
De asemenea, orice formă de vot uninominal va lega tot mai mult pe parlamentar de colegiul în care este ales, condiţionându-l de reţelele politice şi cercurile de interese din teritoriu, obligându-l pe acesta să acţioneze conform cu mandatele imperative ale cercurile (politice, de afaceri, de prieteni, etc.) ce l-au ales şi îl mai pot realege.

Patriarhul kitsch şi pseudo-sfinţii săi: cazul Mitropolitului Andrei Şaguna noiembrie 2, 2011

Patriarhul Daniel Ciobotea este un personaj tragi-comic: un intelectual blazat, un foarte prost orator, un mediocru slujitor al Altarului, slab cântăreţ bisericesc şi deloc original teolog.
Unica sa calitate ce i-ar mai fi rămas ar fi fost cea de bun manager. Din păcate s-a văzut că BOR este mai “eficientă” economic nu din raţiuni de management ci din pricina tiranicei “păstoriri” (o veritabilă dictatură) a actualului Patriarh.
Dar cum niciun dictator nu se simte bine până nu îşi vede amprenta pusă pe toate aspectele administraţiei sale, nu putem spera că Daniel Ciobotea ar fi mai modest:
1. A făcut o televiziune cu emisiuni mai mult sau mai puţin mediocre în care “păstorirea” sa asupra BOR să fie lăudată. Nu contează rating-ul, nu contează calitatea emisiunilor: oricum televiziunea se finanţează din birurile impuse clericilor familişti.
2. Şi-a numit magazinele bisericeşti cu cele mai cretine nume cu putinţă. “Nob de rouă” e spălătoria de haine bisericeşti iar…”Bucuria pelerinului” e …magazinul de lumânări de la Patriarhie.
3. Şi-a “tras” ziar: Lumina. Plictisitor, banal, cu multe articole stupizele. La fel, abonamentul la Lumina a devenit un act obligatoriu pentru toţi clericii. Nu de alta, dar trebuie să finanţeze cineva mofturile patriarhale.
4. Şi-a făcut agenţie de presă…dar tot părintele Stoica, semidoctul şi (probabil) ateul purtător de cuvânt al răposatului Teoctist a rămas omul de încredere.
5. Insistă să numească, neteologic, lipsit de decenţă creştinească, viitoarea Catedrală ca fiind “Catedrala Mântuirii Neamului”.

Lista poate continua. Dar scopul acestui text este acela de a boscorodi ultima găselniţă patriarhalo-sinodală: canonizările strigătoare la Cer.
Căci în loc să canonizeze pe Sfinţii Închisorilor, pe Părintele Cleopa sau pe Părintele Arsenie, patriarhul şi supuşii săi arhiereşti s-au apucat să canonizeze toate personalităţile de care îşi aduc aminte că le-au studiat pe băncile seminariilor şi facultăţilor, la disciplina cea mai odioasă, cea mai plicticoasă şi cea mai inutilă pentru formarea unui teolog: Istoria Bisericii Ortodoxe Române (IBOR, pt “cunoscători”).
Aşa că au decis să îl bage pe gâtul credincioşilor şi (mai grav!) al lui Dumnezeu, pe mitropolitul Andrei Şaguna, ca “sfânt”.
Andrei Şaguna, care a introdus o organizare de tip protestant într-o Biserică cu tradiţie apostolică sinodală, Andrei Şaguna care a plagiat Biblia lui Petru Pavel Aron, Andrei Şaguna care a condamnat teologia ortodoxă română la moarte prin scolasticizare (şi aia făcută după ureche) ….a devenit “sfânt”. Sfântul papucilor mei de casă, poate….

Dar pentru că şi Dumnezeu trebuia să se răzbune pe năzbâtiile supuşilor săi, icoana de canonizare a acestui sfânt a fost…o glumă reuşită:

Mirific, nu? Un “sfânt” cu ziarul şi cu Biblia plagiată în mână )) Nu mă pot gândi la cum şi-ar dori să arate Daniel propria sa icoana ). Privind la televizor o emisiune de la Trinitas TV ))
Remarcaţi şi portocaliul de pe fundal, menit să mângăie ochiul predicatorului de la canonizare: nesfântul Traian Băsescu.