Noul Conservatorism

Cititori revoltaţi de faptul că sunt pro-life îmi atrag atenţia asupra „interzicerii avortului de către Ceauşescu” şi mă invită să văd filmul „Decreţeii”.

Cred că trebuie să lămurim un lucru. Ceauşescu nu a interzis avortul ci a impus o normă de naşteri pentru fiecare familie. Dacă familia îşi îndeplinea norma, atunci puteau să avorteze liniştiţi. Aşa că…să o lăsăm baltă cu  Ceauşescu care interzicea avortul: nici măcar nu era în spiritul gândirii comuniste, gândire suficient de „liberală” încât dorea chiar punerea la comun a femeilor. Deh!, doar şi ele sunt „unelte de producţie”, nu?

Cât despre filmul „Decreţeii”, obiectiv vorbind, intenţia regizorului este…cioraniană. Deprimat, incapabil să facă ceva din viaţa lui (deşi se pare că a obţinut bani buni şi celebritate din această depresie), regizorul ne prezintă nu un documentar ci un eseu cinematografic despre neajunsul de a se fi născut. Îmi pare rău pentru el, dar mi-ar fi părut şi mai rău să îl ştiu cu trupul sfârtecat de instrumentele de chiuretaj…

Şi apropos de imagini horror (dar pe bune!) întorc invitaţia celor ce mă trimit să caut pe Youtube filmul „Decreţeii”. Îi invit să caute şi ei filmuleţul „Strigătul mut”. E foarte interesant: un film de groază în care monştrii sunt medici şi mame iar victimele sunt copii nenăscuţi. După un asemenea film, probabil că le va trece măcar regretul că sunt….”decreţei”.

Mie mi se pare  încă amuzant să văd cum mulţi din aşa numiţii decreţei deplâng o lege atât de monstruoasă ce….le-a permis (doar unora dintre ei) să nu ajungă bucăţi de carne într-un lighean prin cabinetele de obstretică. Şi să mai spună cineva că nu suntem un popor mioritic….

În cei aproape 2000 de ani de existenţă, Creştinismul a pierdut o virtute esenţială: curajul. Şi, scriind aceasta, nu mă gândesc la curajul martiriului. Până şi în zilele noastre Creştinismul este (chiar şi în acest moment) cea mai persecutată religie din lume, victimă a fundamentalismului islamic, a terorismului de stat al unor regimuri politice precum cel din Sudan dar şi a agresivităţii crescânde a unor state şi organisme internaţionale (precum Consiliul Europei sau CEDO). Numărul martirilor creştini din ultimii 100 de ani este sensibil mai mare decât cel al victimelor persecuţiilor romane împotriva ucenicilor lui Hristos.  Religiile politice născute din mentalitatea revoluţionară (iacobinismul, comunismul, nazismul, fascismul…) s-au remarcat şi prin ura manifestată faţă de Creştinism.

Curajul de a se sacrifica pentru propria credinţă nu a lipsit şi nu lipseşte creştinilor. Dar ceea ce se pare că începe să le lipsească este curajul mărturisirii.  Cu cât vocile opresorilor devin mai puternice, cu atât scade în forţă glasul mărturisitorilor. În faţa unei lumi din ce în ce mai vădit antihristice, Biserica pare să fie incapabilă să îşi mai articuleze propriile argumente.  Din dorinţa de a îndeplini cu exactitate îndemnul lui Hristos de a întoarce şi celălalt obraz atunci când suntem loviţi pe nedrept, păstorii creştini refuză să intre în contra-ofensivă. Ignorând modelul aceluiaşi Hristos, care nu s-a sfiit să alunge profanatorii Templului cu biciul în mână, care nu s-a temut să spună adevărul chiar dacă în mod categoric i-ar fi fost mai comod să se complacă în jumătăţi de adevăruri, mulţi creştini acceptă ba chiar încurajează anticreştinismul lumii acesteia.

Morala pe care creştinii o propovăduiesc acum nu mai este decât în linii mari morala Creştinismului. Este, în cel mai fericit caz, o etică kantiană „botezată” în grabă.

Remarcaţi, vă rog, cum s-a trecut de la raţiune la raţionalism şi apoi la rezonabilitate în discursul etic modern cu privire la sexualitate, de exemplu.  Raţiunea umană ne învaţă să ne controlăm instinctele şi să acceptăm evidenţa de bun simţ a dimensiunii procreative a sexualităţii. Raţional, sexualitatea nu poate să fie ruptă nici de ideea de iubire, nici de ideea de familie şi mai ales nu poate fi ruptă de conştiinţa responsabilităţii faţă de fiinţa umană ce poate rezulta din actul sexual.

Raţionaliştii au adus însă ştiinţa în patul conjugal. Grija faţă de demografie, planificarea economică, considerentele de carieră, metodele contraceptive au dus la relaxarea nevoii de a controla instinctele precum şi la slăbirea sentimentului responsabilităţii. Efectele? Instinctele au preluat controlul raţiunii iar oamenii au devenit ucigaşi de copii (deşi nu vor recunoaşte lucrul acesta deschis) invocând nu argumente raţionale ci….rezonabile.

Creştinismul nu a încetat să condamne avortul ca pe o crimă abominabilă. Dar vocea sa se face din ce în ce mai greu auzită din cauza….lipsei de curaj a creştinilor. Speriaţi de consecinţe („credincioşi” care nu vor mai frecventa biserica pentru că „popii” le arată ce sunt de fapt: ucigaşi de copii dar şi  confruntarea cu un Stat ce crede că poate schimba legea morală prin modificarea ….Codului Penal) creştinii preferă să se ocupe de alte „chestiuni importante”.

Biserica, incapabilă să oprească masacrarea copiilor nenăscuţi ca şi debandada antihristică şi antiumană a desfrâului cultural, moral şi intelectual, se dedică unor alte misiuni nobile, precum „salvarea lumii a treia”, „eradicarea sărăciei”, „schimbările climatice”, „combaterea intoleranţei”….  Teme nobile pentru etica omului modern, dar străine de valorile moralei creştine autentice.  Căci orice cititor din Evanghelie ştie că sărăcia nu poate să fie eradicată aşa cum ştie că cei ce poartă în ochi bârna avorturilor nu au legitimitate de a scoate din ochiul altora „paiul” sărăciei sau chiar „prăjina” războaielor (cf. Matei, 7, 3-5). De ce? Deoarece tot Evanghelia ne spune că dacă orb pe orb va conduce, amândoi vor cădea în groapă….(Matei, 15, 14).

Creştinii au neapărată nevoie să revină la izvoare. Numai de acolo vor putea dobândi atât informaţia cât şi energia necesară pentru a putea să stea şi să depună mărturie pentru Adevăr în faţa acestei lumi. Căci ei sunt vestitori ai Evangheliei şi nu a diverselor filosofii şi ideologii, mai mult sau mai puţin interesante ce umplu bibliotecile şi minţile intelectualilor. Iar Evanghelia este clară pentru oricine o citeşte cu mintea şi cu inima deschise.

Din păcate însă Scripturile sunt lecturi liturgice iar Evanghelia a devenit doar o carte de cult. Pentru a se apropia de Biblie, oamenii folosesc cele mai întortocheate căi. Preferă „documentarele” (nedocumentate) de pe posturi de televiziune cu pretenţii „educaţionale”. Simpla ei lecturare este însă….inactuală, treabă bună pentru „sectari”.  Aşa cum este de bon ton să ai Biblia în bibliotecă (eventual într-o ediţie „de colecţie”) la fel nu este deloc cool să o citeşti. Şi asta se întâmplă mai ales între creştini…

Dar rupt de izvoare Creştinismul nu poate funcţiona bine. Căci Creştinismul nu este un laptop. Nu poate funcţiona dacă nu este conectat la Dumnezeu, unica sa energie, unica sa sursă şi unica justificare a existenţei sale. Şi spunând aceasta ajung la un alt punct sensibil: creştinii nu mai au curajul mărturisii pentru că nu mai cred în Biserică ca în lucrarea lui Dumnezeu pe acest pământ.

Creştinismul trăieşte împreună cu întreaga lume teribila ispită a autonomiei faţă de Dumnezeu, ispita autosuficienţei. Pentru a vă imagina atmosfera, sugerez să vă raportaţi la deja arhicunoscuta legendă dostoievskiană a „marelui inchizitor”. Marele inchizitor suferea de boala necredinţei în Biserică ca trup al lui Hristos. Ca urmare, îl trimitea pe Hristos afară din Biserică. Dar supărarea marelui inchizitor era cauzată totuşi de un fapt, din nefericire imposibil în timpurile noastre: oamenii de pe stradă, creştinii simpli, îl recunoşteau încă pe Hristos. Datorită lor, celor care îl recunoscuseră pe Cel revenit între oameni, intervine şi marele inchizitor….

Biserica de acum îşi este autosuficientă. Dar Hristos nu mai este recognoscibil nici de către oamenii de pe stradă. Aşa că Biserica este cu adevărat oarbă. Autosuficienţei ei fariseice (păcat căruia i se mai putea găsi o rezolvare) i se adaugă autosuficienţa întregii lumi. Hristos revenit pe pământ nu ar mai fi recunoscut mai de nimeni. Cine ce să vadă în El? Aproape toate miracolele Sale pot fi săvârşite ştiinţific. E drept, nu putem învia morţii, dar ce nevoie e de înviere într-o civilizaţie care, cu cinism „etic”, trăieşte într-o cultură a morţii?

Mesajul lui Hristos nu mai este oricum propovăduit în  lume. Îndemnul său la iubire a fost transformat în îndemn la acţiuni caritabile. Pentru fiecare faptă bună pe care trebuie să o săvârşească un om pentru a îşi cultiva dragostea faţă de celălalt, există ca şi corespondent, câte o politică internaţională, câte un mănunchi de ONG-uri şi agenţii inter- şi intra-guvernamentale.

Pacea lui Hristos, care, ne spune Evanghelia, nu este acelaşi lucru ca pacea oamenilor (Ioan, 14, 27) a devenit un soi de surogat ideologic care împiedică războaiele juste, de eliberare şi de distrugere a răului vremelnic, în numele cine ştie căror încrengături ideologice. Pacea lui Hristos nu poate să încapă, precum pacea celor de la ONU, nici pe Saddam Hussein, nici pe Ahmadinejad, nici pe Kim Jong Il….

În lumea noastră Hristos nu ar fi avut prilejul de a întâlni nici măcar un adversar care să îl recunoască. Pe cine să sărute el? În locul inchizitorului ascetic, ar avea de înfruntat poate mutra veşnic veselă a lui Jay Leno sau chipul politicos-indiferent al poliţistului care l-ar fi arestat pentru tulburarea liniştii publice, după ce Mântuitorul ar fi scos biciul prin templele acestei noi lumi.

De aceea poate că legenda marelui inchizitor rămâne o simplă legendă. Iar venirea lui Hristos pe acest pământ va fi, aşa cum spun izvoarele autentice ale Creştinismului „înfricoşătoare”, „dreaptă Judecată”, sfârşitul lumii. Căci atunci când creştinii vor pierde curajul mărturisirii Evangheliei, nu mai rămâne altceva decât împlinirea ei.

(Mulţumiri celor de la Alianţa Familiilor pentru atenţia cu care monitorizează instituţiile de tipul acesta)

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Tel. 0745.783.125 Fax 0318.153.082
www.alianta- familiilor. ro office@protejarea- familiei. com

ŢARUL (2009)
Pavel Lughin ne propune un excurs teologico-politic în Rusia lui Ivan cel Groaznic. Vedem cum ajutat de Opricina (acest KGB avant la lettre), un om ce se doreşte a fi al lui Dumnezeu dar se înstrăinează de Biserică, instaurează un regim fundamentat pe credinţa în imanenţa şi iminenţa Eshatonului.
Piotr Mamonov, cel ce a interpretat magistral rolul nebunului pentru Hristos din filmul “Ostrov”, se întrece pe sine jucând rolul ţarului.

Vă propun câteva însemnări ale mele, făcute în timpul vizionării filmului.

Felul în care se îmbracă Ţarul este exact acelaşi ca îmbrăcarea ritualică a arhiereului în Liturghie la ruşi- etapic, în drum spre locul oficierii.
Diferenţa dintre o dictatură sângeroasă cu Dumnezeu şi una fără Dumnezeu. Biserica dar şi virtuţi cheie precum iertarea îşi găsesc locul lor firesc, cumva.
Comunismul bolşevic este rezultatul mariajului monstruos dintre marxism şi despotismul asiatic.
Cuba, Venezuela, Nicaragua- nu vor putea egala Coreea, Cambodgia şi Rusia

Într-un regim totalitar ateu, nu există nici o şansă ca Dumnezeu să intervină.

Şi încă ceva, numai un creştin autentic poate să se opună tiraniei. Dar numai o tiranie a creştinilor poate fi oprită de creştini.
Ce i-a împiedicat pe toţi cei care au căzut victime lui Stalin să se opună tiranului cum a făcut Filip faţă de Ivan cel Groaznic? Lipsa credinţei şi nu lipsa curajului….

Ce e foarte fain: când devii tiran din pricina unei utopii (Ivan, Lenin, Ceauşescu) nici o pedeapsă nu este mai mare decât aceea de a vedea prăbuşindu-se utopia ta. Ai fi chiar fericit să mori pentru ea, să ţi se dea şi minima satisfacţie că ai avut dreptate….

„Unde e poporul meu?” Aşa se sfârşeşte orice utopie….

THE BOOK OF ELI (2010)
Într-un timp al distrugerii, când crezi că nu a mai rămas altceva din tine decât un mănunchi de instincte animalice şi o inteligenţă subordonată lor, cel mai valoros obiect din lume este….Biblia.
Impresionant şi foarte adevărat…

Consider Islamul o religie periculoasă, capabilă să genereze ideologii monstruoase şi să se manifeste cu o barbarie primitivă….

Dar de data asta trebuie să recunosc că sunt mulţumit că există state musulmane. Datorită lor, Coreei de Nord, Chinei (ţări pentru a căror bombardare aş vota cu ambele mâini, de altfel) şi a altor state din lumea a treia, ONU, acea instituţie inutilă care face de obicei comisii când trebuie să îşi facă treaba şi se bagă în seamă atunci când ar trebui să tacă, ne-ar fi căpătuit cu o rezoluţie prin care se condamna, la nivel de ONU, discriminarea pe criterii de orientare sexuala.

Şi cum cuvântul discriminare are sensuri tot mai numeroase, nu vreau să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă se dădea o astfel de rezoluţie. Foarte probabil ONU, care este incapabil să rezolve criza umanitară din Darfur sau cea din Cecenia, care a privit de pe margine genocidul din Rwanda, ar fi trimis “căşti albastre” ca să apere pe toţi aiuriţii care doresc să îşi impună perversiunile sexuale ca forme de normalitate, norme de viaţă şi fenomene culturale.

Cum a votat România? Pentru rezoluţie, desigur. Doar suntem o naţiune condusă de un regim “de dreapta” al cărei principal gânditor conservator (amicul meu, domnul Patapievici) conduce o instituţie mult apreciată de mişcările LGBT din lumea largă.

Deci în decembrie 2009, statele musulmane şi de pe atât de reala “axă a răului” ne-au ferit de un atentat moral. Şi, cavalereşte, ca nişte autentici cruciaţi, trebuie să le mulţumim pentru aceasta….

Pentru mai multe informaţii, vă invit să accesaţi site-ul asociaţiei Darul Vieţii