Sorin Antohi: un caz ce mă intrigă

Dacă aş fi în locul lui Sorin Antohi cred că m-aş fi mutat deja într-un orăşel de provincie în care la unicul Rodipet nu sosesc decât două sau trei reviste culturale (şi acelea într-un singur exemplar- pe care l-aş cumpăra tot eu), citind, lucrând în grădină, ocupându-mă de un mic magazin alimentar (sau, după posibilităţi şi abilităţi, de electrocasnice sau haine) refuzând de ruşine să mai public un singur rând, fie şi la Mica Publicitate.
Dar nu sunt domnul Sorin Antohi. Şi nici domnia sa nu are obrazul de grosimea obrazului meu (cu toate că nici eu nu sunt un monument al bunului simţ).
Ca atare, domnul Sorin Antohi dă uitării faptul că a fost un informator al Securităţii ce a contribuit la nenorocirea unor oameni care se credeau prietenii lui. Uită de asemenea faptul că este şi un infractor penal, obţinând titluri academice şi bani în virtutea unui doctorat pe care nu l-a susţinut niciodată…

Şi dacă uită lucrurile acestea, domnul Antohi are şi câteva explicaţii pentru izolarea lui (bine-meritată!) din viaţa publică românească.
Vinovaţi sunt, desigur, tocmai prietenii domniei sale, tocmai cei care l-au ajutat (fie şi prin tăcerea lor) atunci când, firesc, domnul Antohi ar fi trebuit să înfrunte rigorile legii. Dar, ţinând cont de ceea ce ştim despre informatorul Sorin Antohi, oare ne miră faptul că domnia sa reacţionează acum ca înainte de 1989? Încercă să se salveze lovind mişeleşte şi mincinos pe alţii.

Dar eu tot am rămas cu o nelămurire: informatorul Antohi a devenit capitol de istorie, infractorul Antohi a scăpat de cazier prin miracol. Mincinosul Antohi are încă posibilitatea de a îşi reconstrui povestea public.
Dar ce se mai aude cu acel intelectual serios, care a scris cărţi cu adevărat importante (şi mă gândesc aici la „Utopica”)? Oare când binevoieşte să îşi dea doctoratul?