Liberal-conservatorismul (un răspuns teoretic unor provocări practice)

A fi de dreapta nu este sinonim cu a fi un libertarian fără suflet. A fi de dreapta înseamnă a fi atent, mai mult ca oricine la nevoile persoanei umane: nevoile spirituale, nevoile materiale, la demnitatea acestei persoane.
De aceea libertarienii nu sunt de dreapta aşa cum nici liberalii nu au devenit de dreapta decât atunci când, în faţa falsului umanism socialist au descoperit valorile conservatoare: cele care dau un sens sănătos Statului, persoanei, averii.
Conservatorismul a denunţat de la bun început principii ale liberalismului: individul, contractul social, drepturile” omului. Aceasta pentru că poate să ofere concepte mai umane, mai apropiate de realitatea nu doar materială ci şi spirituală a omului.
Conceptul de “individ” este periculos în comparaţie cu cel de “persoană”. Persoana are o dimensiune teologico-politică, individul are doar o dimensiune economică. Persoana nu poate fi sistematizată, individul da. Când vorbim de indivizi, suntem tentaţi să gândim în statistici. Când vorbim de persoane suntem obligaţi să gândim şi teologic.
Prin persoană şi nu prin individ îşi descoperă omul rolul său cu adevărat politic. Ca persoană el este o voce care participă la viaţa cetăţii, ca individ este cel mult un vot (şi acest drept de vot fiindu-i negat, din raţiuni economice- de către unii libertarieni). “Individul” este primul pas spre “colectiv”, persoana este unica cale spre dialogul cu celălalt.
Contractul social este în opoziţie cu ideea de tradiţie, cu ideea de ierarhie, cu raporturile sociale ce se stabilesc pe criterii personale. Contractul poate fi o înţelegere între indivizi, dar doar tradiţia poate oferi punerea în valoare a persoanei în relaţie cu alte persoane.
Drepturile omului nu sunt altceva decât surogatul oferit după pierderea prin “individualizare”a persoanei, în locul demnităţii şi onoarei: reperele definitorii ale unei persoane în raport cu ceilalţi, criteriul de construire şi consolidare al ierarhiei sociale.
Vechiul Regim s-a prăbuşit iremediabil astfel încât conservatorii nu au mai putut să facă altceva decât să reacţioneze în faţa noului regim, să devină reacţionari. Aceasta i-a opus liberalismului până când liberalii au trăit “pe pielea lor” consecinţele negative ale transformărilor de la 1789.
Libertatea a început să fie negată în numele egalităţii. Prosperitatea individuală a fost condamnată în numele unui bine comun al maselor, bine comun care, pierzându-şi sensul său teologic, se fundamenta pe acelaşi principiu al egalitarismului.
Socialismul îşi făcea loc în istorie iar vechii duşmani, liberalismul şi conservatorismul, au trebuit să înveţe mai întâi să coabiteze, apoi să se alieze.
Ce e mai bun din liberalism şi ce e mai bun din conservatorism au stat la bazele Dreptei de acum (Dreaptă care, e bine să o ştim, nu are nimic în comun cu creştin-democraţia- o doctrină de centru cu o istorie separată). Şi liberalii şi conservatorii au căzut de acord că libertatea este valoarea supremă pentru care trebuie luptat. Şi liberalii şi conservatorii au înţeles că, paradoxal, progresismul duce spre dictatură şi totalitarism, că renunţarea la valorile morale ale credinţei, face ca să se instaureze false valori şi false etici ce dăunează nu numai relaţiilor interumane ci chiar şi prosperităţii economice. Căci liberalii ştiu că fundamentul capitalismului este, în esenţă, unul ce ţine de o etică teologică.
Conservatorismul a înţeles că nu poate să mai spere într-un Stat, de drept divin. Aşa că au acceptat să apere statul democratic, un stat minimal şi în acelaşi timp puternic, incapabil să agreseze libertatea cetăţenilor dar capabil să o apere de adversarii din exterior.
Conservatorismul a acceptat capitalismul ca unica formulă economică aducătoare de prosperitate, fără de care niciuna din dorinţele, idealurile spirituale şi valorile morale, nu pot fi pretinse oamenilor.
Liberalismul a descoperit sensul persoanei umane atunci când doctrina individualismului a eşuat sub loviturile colectivismului.
Liberal-conservatorismul, susţinător al capitalismului, având încredere în democraţie, s-a opus cu fermitate totalitarismelor nazist şi comunist şi luptă acum împotriva falsului umanism socialist.
Dar nu toţi liberalii şi toţi conservatorii au înţeles lucrul acesta. Unii liberali,dar şi unii conservatori (mult mai puţini) au îneles să se alăture stângii şi socialismului. Alţii s-au alăturat extremismului “de dreapta”, alţii au înţeles să rămână fermi pe poziţiile lor revoluţionare sau radical contrarevoluţionare.
Aceştia din urmă sunt libertarienii, idealişti ce visează la o lume fără Stat, fără societate, a cărei unică apărare împotriva anarhiei este un iluzoriu echilibru economic. Oameni lipsiţi de repere morale serioase în demersurile lor, conţin în sângele lor tot răul mentalităţii revoluţionare, pe care liberalismul clasic şi conservatorismul, astăzi unite, le denunţă.
Lor li se alătură conservatori contextuali, mulţi dintre ei oameni cu nostalgia unor rădăcini pe care nu le mai au.
Conservatorii şi liberalii au o bătălie de purtat: nu împotriva cuiva ci pentru ceva: pentru echilibrul societăţii întru libertate, împlinire spirituală şi prosperitate materială. Nu trebuie să piardă niciunul din aceste principii: libertatea nu trebuie îngrădită decât de legea morală din om care se reflectă în legile societăţii, împlinirea spirituală are ca şi corespondent politic buna vecinătate cu celălalt iar prosperitatea materială nu este lipsită de spiritul solidarităţii şi al dragostei de aproapele tău.