jump to navigation

Teza mea de doctorat:”Tentaţia marxismului. Elemente marxiste în doctrina socială a Bisericii Catolice” Septembrie 22, 2011

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

(prezentarea susţinută în timpul ceremoniei)

„Verdictul istoriei s-ar putea dovedi a fi acela că redeşteptarea conştiinţei sociale creştine a constituit singura realizare pozitivă a lui Karl Marx” reflecta Karl Popper despre tentaţia marxismului asupra gândirii sociale creştine. Această teză de doctorat, susţinută astăzi public, dă dreptate filosofului austriac, în sensul în care în secolul XX, sub impulsul marxismului, reflecţia şi acţiunile Bisericilor şi confesiunilor creştine au căpătat o prioritară dimensiune socială. Desigur, această temă se ocupă de un aspect particular al gândirii sociale creştine, doctrina socială a Bisericii Catolice, aşa cum este ea înţeleasă şi formulată începând cu secolul al XIX-lea. Dar puterea de influenţă a doctrinei sociale catolice asupra reflecţiei sociale creştine este un fapt deja demonstrat de o întreagă literatură de specialitate. Menţionăm doar faptul cumva anecdotic că unica lucrare de sinteză a magisteriului social ortodox apărută în România de după decembrie 1989 conţine şi enciclica Rerum novarum.
Teza de doctorat pe care o susţin public astăzi se desfăşoară pe două planuri. Unul din planuri (capitolele I- VI) urmăreşte cursul istoric al evoluţiei doctrinei sociale catolice din perioada pre-modernă până la ultima enciclică socială a papei Benedict al XVI-lea (Caritas in veritate). Aceste capitole încearcă să construiască şi o istorie paralelă între evoluţia doctrinei sociale catolice şi viaţa zbuciumată a marxismului, încercând să surprindă punctele de contact dar şi caracteristicile diverselor marxisme ce au putut influenţa sau nu catolicismul.
Această cercetare cronologică şi factuală a stat la baza descoperirii discontinuităţilor din interiorul magisteriului social catolic, discontinuităţi ce, în opinia mea, argumentată chiar de acest excurs istoric, au favorizat tentaţia marxismului. Aceste discontinuităţi, ce pot fi regăsite şi în istoria ecleziastică premodernă, afectând domenii teologice colaterale doctrinei sociale, precum ecleziologia şi dreptul canonic, par să jaloneze, în opinia mea, istoria Catolicismului, împărţind-o în epoci distincte.
Conciliul Vatican II, pregătit desigur de o întreagă evoluţie a magisteriului catolic de la papa Benedict al XV-lea încoace reprezintă ultima discontinuitate din istoria ecleziastică,accentuarea aspectului social al misiunii Bisericii, făcută de conciliu şi de cei ce au administrat şi continuă să administreze litera şi (mai ales) “spiritul” documentelor conciliare, făcând acest moment deosebit de important pentru subiectul acestei cercetări doctorale.
Pentru a demonstra această discontinuitate,am luat ca punct de reper tocmai enciclica considerată a fi Magna Charta a doctrinei sociale catolice, Rerum novarum şi pe autorul acesteia, papa Leon al XIII-lea. Am încercat să arăt caracterul conservator, loial Bisericii Catolice aşa cum fusese gândită la conciliul de la Trident, al magisteriului acestui pontificat care, departe de a propune ceva nou, insistă tocmai pe replierea în tradiţie. Considerat reformator din pricina enciclicei Rerum novarum, Leon al XIII-lea a fost nu doar autorul de facto al celebrului Syllabus, al predecesorului său, Pius al IX-lea, dar şi cel ce propune tomismul ca singură filosofie oficială a Bisericii Catolice. Chiar Rerum novarum este dovada felului în care, distingând între magisteriul normativ (loial jusnaturalismului) şi spiritualitatea ordinului dominican, din care sfântul Toma făcea parte, papa condamnă indirect, fără să nominalizeze, doctrina despre proprietate a doctorului angelic.
Abia pontificatul papei Benedict al XV-lea, sau mai precis condiţiile externe ce au particularizat acest pontificat (primul război mondial) forţează schimbarea perspectivei Bisericii Catolice asupra chiar rolului Sfântului Scaun în raport cu lumea. Benedict reia, în deplină armonie cu diplomaţia vaticană din acea vreme, loială doctrinei gelasiene, o viziune asupra catolicităţii mesajului magisterial.
Toată această perioadă, discursul social al Romei este dominat de o singură temă, vizibilă încă din secolul al XVIII-lea, denunţarea modernismului, înţeles ca o sumă a erorilor, şi erezie. Socialismul nu este condamnat decât din perspectiva dispreţului său faţă de proprietatea privată, subiect al dreptului natural pentru magisteriul catolic ca şi pentru materialismul său dialectic.
Quasi-sinonimia dintre modernism, liberalism şi progresism din secolul al XIX-lea, face ca socialismul, prin anti-liberalismul său, să poată fi privit dinspre Catolicism ca un posibil “tovarăş de drum”.
Revoluţia bolşevică, în primii săi ani, a fost privită de Roma cu un amestec de nelinişte şi speranţă: nelinişte faţă de politicile anti-clericale ale tânărului regim sovietic şi speranţă că acest anticlericalism, care a distrus oricum autocraţia ortodoxistă şi anti-catolică a Rusiei imperiale, nu este altceva decât un simplu şi trecător exces revoluţionar. Însă speranţa iluzorie va fi repede spulberată, Biserica Catolică fiind obligată să se confrunte direct cu ideologia comunistă pe care o condamnă ca fiind intrisec perversă (Pius al XI-lea).
Marxismul însuşi cunoaşte evoluţiile sale, multe dintre ele independent sau în relativă opoziţie faţă de comunismul bolşevic, condamnarea fermă a comunismului de către Pius al XI-lea şi excomunicarea comuniştilor catolici de către Pius al XII-lea, provocând, paradoxal înmulţirea posibilităţilor tentaţiei din perspectiva unor marxisme mai mult sau mai puţin imaginare (în sensul dat expresiei de Aron).
Nici comuniştii loiali Internaţionalei a IV-a nu au ignorat posibilităţile şi foloasele electorale ale colaborării pe linie socială dintre ei şi catolici. Politica mâinii întinse, propusă de Thorrez în Franţa, alăturarea în lupta de rezistenţă antinazistă a catolicilor şi comuniştilor, apariţia mişcării preoţilor muncitori, apariţia intelectualilor catolici progresişti care vedeau în Karl Marx un potenţial nou aristotel pentru o nouă scolastică catolică, sunt tot atâtea momente de întâlnire făcute în ciuda sau pur şi simplu întru ignorarea unui magisteriu ferm anti-comunist.
În perioada de după al doilea război mondial, Biserica Catolică este obligată să accepte despărţirea de propriul său copil politic: creştin-democraţia. Această doctrină politică ivită din deschiderea propusă de Pius al X-lea catolicilor italieni la începutul secolului XX, se înstrăinează tot mai mult de conservatorismul magisteriului papal, opţiunea pentru democraţie eclipsând definitiv pe cea pentru creştinism. Anii 50 acutizează această ruptură (mai ales după eşecul aşa-numitei “operaţiuni Sturzo”), divorţul fiind consfinţit de…..referendumul cu privire la divorţuri din Italia anilor 70.
Conciliul Vatican II va evita să condamne comunismul, în ciuda solicitării unei părţi a episcopatului catolic în acel sens. În atmosfera postconciliară ceea ce nu a fost condamnat a fost receptat ca fiind ceva acceptat. Discursul social catolic de la Vatican II a fost marcat de respingerea modernismului liberal, poziţiile condamnării fiind tot mai accentuat de stânga. Urmând unui trend remarcat de Alain Besancon ca având început în magisteriul social al papei Pius al XI-lea, doctrina socială catolică şi-a modificat substanţial raportarea la dreptul natural. Viziunea asupra proprietăţii a suferit astfel o transformare dramatică în documentele conciliare faţă de cea din timpul pontificatului lui Leon al XIII-lea, de exemplu.
Condamnând modernismul liberal, de această dată identificat cu capitalismul, instrumentarul teoretic marxist a devenit interesant pentru teoreticienii sociali catolici. Acest fapt va genera în forma sa radicală (condamnată de Roma) teologia eliberării din America latină şi într-un mod mai moderat, va influenţa magisteriul social catolic de după anul 1989, când prăbuşirea lagărului socialismului real a făcut ca pericolul comunist să pară o poveste închisă.

Al doilea plan al tezei mele de doctorat este unul teoretic. Am încercat să identific elementele ce se pot constitui în potenţial al apropierii dintre catolicism şi marxism. Primul drum parcurs a fost, în mod firesc, cel spre scrierile lui Karl Marx, unde am încercat să găsesc, chiar la părintele marxismului, premisele raportării dintre Catolicism şi marxism.
O descoperire, cred eu, importantă, este tocmai cea a lipsei unei consistente critici a religiei creştine. Karl Marx nu pare interesat de acest subiect, preferând să rămână loial criticii religiei făcute de Ludwig Feuerbach.
De ce criticii religiei, contrar tuturor opiniilor încetăţenite şi de multe ori academic-preconcepute, Karl Marx îi acordă mai puţină importanţă decât criticării hegelianismului, de exemplu? Explicaţia pe care am găsit-o este cea a caracterului particular al filosofului Karl Marx şi al filosofiei sale. Acesta este ultimul filosof în sensul său antic, autor şi părinte de şcoală cu hotare epistemice destul de bine conturate şi cu o rigoare dogmatică. Marx, asemenea filosofilor antici şi marxiştii, asemenea discipolilor unui Pitagora, Platon, Aristotel sau Plotin, nu simt nevoia dialogului şi nici nu au credinţa că sistemul pe care îl slujesc poate fi integrat sau subsumat unei viziuni asupra filosofiei pe care o datorăm filosofiei creştine.
Marx dialoghează cu Hegel sau cu Creştinismul de pe poziţii egale, pentru el Creştinismul fiind cu totul altceva decât ne-a obişnuit Universitatea de la Pierre Abelard încoace. Doctrina creştină nu este o teologie care se opune filosofiei (la rândul ei înţeleasă unitar şi organic) ci o şcoală filosofică la fel de legitimă sau nu ca şi toate celelalte. Iar în anul 1844, când Marx ajunge la deplina sa maturitate şi autonomie intelectuală, Creştinismul era deja o filosofie neinteresantă, îmbătrânită, aparent condamnată la moarte.
Marx nu a fost un filosof de şcoală şi a dispreţuit orice formă de filosofie universitară. Apetenţa lui pentru stilul jurnalistic, predispoziţia sa spre polemica publicistică (cele mai consistente scrieri filosofice ale sale, precum Sfânta Familie, sunt de fapt texte în care polemizează cu gânditori hegelieni minori, pe care istoria filosofiei îi mai reţine tocmai datorită replicilor date lor de tânărul Marx.
Dinspre Catolicism se pot identifica câteva aspecte, definitorii, ce fac posibilă apropierea cu marxismul. Catolicismul este, într-un sens, istoricist. Desigur, termenul poate suferi multe interpretări şi o utilizare a sa prea comodă ar putea duce la confuzii. Istoricismul marxist, ca şi cel hegelian, nu este altceva decât explicarea raţională a doctrinei teologice a eshatologiei. În termenii lui Voegelin, Hegel şi urmaşii săi (inclusiv Marx şi marxismul) imanentizează eshatonul, aduc o realitate teologică în planul realităţii istorice şi al acţiunii politice. Mai mult, aş adăuga eu, Marx, prin materialismul istoric, conferă o dimensiune concretă, materială, acestei imanentizări care din simpla coborâre în istorie (acel „spirit” care devine istorie, călare, asemenea lui Napoleon la Jena- potrivit lui Hegel) devine nu doar politică ci….fizică, manifestare ştiinţifică a naturii.
La fel, Catolicismul este conştient de universalitatea, catolicitatea mesajului său, Catolicismul a respins din cele mai vechi timpuri orice încercare de identificare a credinţei cu apartenenţa la o etnie sau la o rasă. A fi creştin catolic, presupune a face parte dintr-o mare comunitate de credinţă care împărtăşeşte şi îmbrăţişează aceleaşi valori dogmatice şi morale.
Desigur că există şi o alteritate, dar această alteritate este ceva ce trebuie depăşit, diferenţele care separă corpusul eclezial fiind produs al păcatului. Împotriva acestei alterităţi trebuie lucrat prin arma propovăduirii credinţei. Misionarismul creştin, în orice formă s-ar manifesta, are scopul eliberării persoanei umane din robia păcatului şi din întunericul necredinţei.
Nici marxismul nu este străin de aceeaşi viziune. A fi marxist presupune a fi parte a unei comunităţi internaţionale ce nu este hotărnicită de limbă, naţionalitate sau rasă. Unicul criteriu de participare la această internaţională este un crez comun, un pachet de valori comune. Alteritatea lumii este o alteritate provocată de necunoaştere, de neacceptarea (încă) a legilor altfel imuabile ale istoriei.
Propaganda marxistă este, asemenea misionarismului creştin, o propovăduire salvatoare. Cel ce aderă la comunism este eliberat din întunericul ignoranţei, care l-a făcut să creadă că există alte tipuri de segregare socială în afara singurei segregări care mai contează în această etapă istorică- separarea pe criterii de clasă. Comunistul este cel care înţelege cu adevărat dinamica socială şi sensul istoriei, accesul la gradele diferite de cunoaştere fiind garantat de un dublu proces: unul de formare intelectuală şi altul care ţine propriu-zis de determinismul istoric (cu alte cuvinte nu poţi fi altfel decât omul timpului tău, instrumentul din propria ta epocă, prin care revoluţia se pregăteşte sau se săvârşeşte în lume).
Al treilea punct de întâlnire este reprezentat de strategia gramsciană a dobândirii hegemoniei culturale, inspirată în mod evident din efortul catolic de a evita orice posibil decalaj între credinţa poporului şi credinţa intelectualilor Bisericii. Refuzul oricărui ezoterism al învăţăturii creştine ducea implicit la asumarea de către întregul discurs teologic al unei atitudini exoterice, dependente de obiectivele credinţei, ducând de asemenea la subordonarea discursului intelectual activismului religios.
Hegemonia culturală , a devenit strategia preferată a marxiştilor occidentali.
Compendiul de Doctrină Socială al Bisericii Catolice, document magisterial dorit şi susţinut de papa Ioan Paul al II-lea, sinteză normativă pentru ceea ce înseamnă doctrina socială catolică din acest moment a fost o temă căreia i-au fost dedicate două capitole ale acestei teze. Din punctul meu de vedere felul în care a fost redactat acest compendiu, opţiunile autorilor pentru diverse surse magisteriale, diferitele formulări şi anumiţi termeni utilizaţi în acest compendiu sunt un bun indicator al tentaţiei marxismului.
În sfârşit un capitol întreg este dedicat evoluţiilor receptării proprietăţii de către magisteriul social catolic de la papa Leon al XIII-lea până în zilele noastre, ca un indicator al prezenţei aceleiaşi tentaţii.
Această susţinere publică nu va încheia decât o etapă a cercetării acestui subiect, recomandările profesorului Daniel Barbu de a aprofunda cercetarea privind spre Biserica Catolică din Statele Unite şi a profesorului Alexandru Florian de a privi cu atenţie spre ce a fost tentaţia totalitară în ansamblul ei pentru Biserica Catolică sper să se regăsească în varianta pentru publicare a acestei cercetări.

Anunțuri

Comentarii»

1. Lilick - Septembrie 23, 2011

Sifi nu a dat inca like? Nu a comentat? Hmm…

2. Bogdan Duca, ”Tentaţia marxismului. Elemente marxiste în doctrina socială a Bisericii Catolice” « Istorie Evanghelica - Septembrie 26, 2011

[…] a fost coordonată de către Prof. univ. dr. Daniel Barbu. Preiau mai jos de pe blogul său https://romanianneocon.wordpress.com/   prezentarea susținută în timpul […]

3. marian - Octombrie 14, 2011

atatea PROSTII pe cm de rand n-am mai citit de mult…meriti un sut in fund din Academie, nu ti-e rusine sa scrii ineptiile astea????

Freyd - Decembrie 2, 2011

da mariane, asa spun oamenii needucati care au citit ei pe ziarlegionar.net cum ca e comunismul nasol.

te sfatuiesc sa-ti cumperi o biblie si sa compari faptele apostolilor cu ideologia comunista


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: