jump to navigation

Săptămâna Patimilor Aprilie 19, 2011

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Orice timp bisericesc are un rol al său în efortul imens al Bisericii de a scoate pe om din robia acestei lumi şi a-i oferi libertatea de fiu al Tatălui Ceresc. În faţa acestui scop al Bisericii, orice discuţie despre rolul social al Creştinismului, despre relaţia Biserică- Stat, despre ce ar trebui să facă Biserica în Africa sau în Ferentari devine secundară, dacă nu chiar terţiară.

Săptămâna Patimilor aşează pe credincios în faţa rememorării zilelor patimilor Domnului, dar mai ales în contact cu ceea cred că putem numi nucleul dur a învăţăturii Mântuitorului. Pentru aceasta Săptămâna Patimilor este gândită liturgic ca un timp diferit de toate celelalte.
Mai întâi suntem înfometaţi de orice hrană pământească. Postul este riguros şi lipsit de dezlegări în aceste zile nu pentru a ne uşura pântelece de mâncare ci tocmai pentru a ne face evidentă suferinţa şi lipsurile în care ajunge să trăiască un om fără de Dumnezeu.
Căci această Săptămână a Patimilor este un timp fără de Dumnezeu!
Apoi suntem chemaţi la slujbe ce consfinţesc nu ordinea ci dezordinea unui cosmos care este părăsit de Creatorul său. Timpul nu mai are nicio importanţă: slujbele de dimineaţă se fac seara, cele de seară se fac dimineaţa iar în intervalurile dintre slujbe valuri de oameni sosesc în biserici pentru a îşi mărturisi păcatele….
Totul pare devălmăşie, totul pare să nu mai ţină cont de rânduială. Şi de peste tot se simte tensiunea retrăirii unui timp fără precedent în toată istoria Creaţiei: Dumnezeu făcut om, suferă şi este ucis ca un tâlhar pentru a restabili ordinea universală distrusă de păcat şi pentru a deschide omului porţile dumnezeirii.
Această tensiune o simţim mai ales în slujbele Deniilor, care punctează drumul Mântuitorului spre patimă. Aceste slujbe conţin rugăciunile eshatologice ale Utreniei (între care psalmii Judecăţii), cântări de pocăinţă, imprecaţii la adresa vânzătorului Domnului şi a celor care au îndrăznit să se ridice împotriva Lui. Dar mai conţine şi mesajul dur al Evangheliei lui Hristos: păcatul nu scapă nepedepsit (pilda smochinului), fariseismul nu ne ajută, creştinii nu sunt ai acestei lumi şi lumea îi va urî pe ei, sfârşitul lumii va fi unul năpraznic şi, foarte important!, nu este loc de pietisme, telenovelisme şi false iubiri şi toleranţe în efortul lui Hristos şi al Bisericii de facere din nou a lumii.
De prea multe ori confundăm Creştinismul cu vorbele frumoase pe care tot noi le-am pervertit, le-am slăbit, până le-am transformat în nişte concepte anemice. „Iisus te iubeste”, „Iisus prietenul tuturor”, „Iisus aduce pace şi armonie”, iată câteva porcărioare pe care teologia Săptămânii Mari le exorcizează.
Săptămâna Mare începe cu un act de vandalism! Iisus intră în Templu cu biciul şi răstoarnă mesele şi banii neguţătorilor de acolo. Nu e deloc tolerant cu răul. Nu poartă negocieri, nu îi ceartă părinteşte pe cei care fac din spaţiul sacru un iarmaroc.
Apoi aflăm că blesteamă un smochin căruia, ne spune Evanghelistul, nu îi venise încă timpul rodirii!
Iisus spune săptămâna aceasta că cine nu are sabie să îşi cumpere, că nu a venit să aducă pacea ci războiul, că sentimentul pe care mesajul său îl va provoca nu este cel de dragoste pioasă ci de….URĂ! Dacă ciuliţi urechile la pericopele evanghelice din această perioadă o să vă treacă, probabil fiorii!

Apogeul Săptămânii Patimilor începe în Joia Mare, odată cu Sfânta Liturghie cu pomenire a morţilor. Se continuă cu Denia din Joia Mare, care rememorează în 12 lecturi din Evanghelie toate Patimile Domnului. Tot atunci oamenii sunt puşi la modul cel mai concret în faţa consecinţelor faptelor lor: răstignirea Domnului.
Vinerea Mare este punctată de Ceasurile Împărăteşti, de scoaterea Sfântului Epitaf în mijlocul bisericilor şi de pelerinajul cu trecerea „pe sub Aer” a credincioşilor. Simbolistica este mai puternică decât ne putem chiar închipui. Epitaful nu este altceva decât Trupul mort al Domnului. Trecerea pe sub Epitaf nu este altceva decât trecerea fiecărui om prin moarte, căci prin Hristos nu a murit doar un om ci…umanitatea. Aşa cum nu doar Hristos a înviat ci toţi vom învia.
În sfârşit, vine ultima Denie, cea a Prohodului, adică a înmormântării Domnului. Textul Prohodului este splendid! Disperare în faţa unui eveniment de neimaginat (moartea la propriu a lui Dumnezeu), mânie pe ucigaşii lui Hristos şi când tensiunea este maximă, nădejdea şi credinţa în Înviere…..
Totul este o tensiune pe viaţă şi pe moarte, aşa cum este de fapt viaţa fiecărui creştin. Nu lasă loc de lucruri „soft” ci de trăiri intense, puternice, bărbăteşti. Căci, cum tot Mântuitorul ne spune, Împărăţia Cerurilor se cucereşte, deci nu e loc de laşi şi de căldicei în bătălia pentru mântuire….
Sâmbăta Mare totul respiră a Înviere. Liturghia Sâmbetei este deja o slujbă de Înviere şi toţi aşteaptă inevitabilul: Hristos trebuie să biruie moartea.

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: