jump to navigation

Despre naţionalism şi multiculturalism Martie 23, 2011

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Am ajuns de prea multe ori să ne temem de termenul „naţionalism”. E drept, nu mai este un termen politically correct de ceva vreme. La fel, primeşte o încărcătură istorică negativă, meritată sau nu, din pricina memoriei încă vii a extremismului de dreapta şi al naţional-comunismului. Nu are rost să intrăm aici într-o discuţie despre cât de „de dreapta” a fost extremismul de dreapta şi despre cât de naţionalist a fost comunismul din anumite etape ale sale. De aceea le acceptăm în această discuţie ca un dat. Aşa cum nu discutăm aici nici despre tipurile de naţiune.
Uniunea Europeană nu consideră firească ideea de naţiune pentru că ea se ridică, natural, contra acestui proiect politic (de minimă eficienţă economică). Europa Uniunii refuză să se mai gândească istoric şi încearcă să se construiască ideologic, visând la o unitate pe care istoria i-a negat-o dintotdeauna bătrânului continent.
Dar Uiniunea Europeană nu este Europa, continent al naţiunilor, cu toate păcatele şi virtuţile lor. Iar aceste naţiuni au o identitate culturală şi civilizaţională prea bine conturată pentru a putea să fie şterse de pe faţa pământului de …de altfel foarte voluminoasa legislaţie comunitară.
În fapt, toate statele Europei, înainte de a fi state membre ale UE sau ale Consiliului Europei (organismul lărgit care cuprinde toată Europa geografică) sunt proiecte naţionale, conturate doar pe ideea naţională. După dispariţia Iugoslaviei, ultimul stat multinaţional din Europa, destrămat tot din instinct naţional, continentul european a devenit, ca niciodată, o Europă a naţiunilor, în care toate naţiunile şi-au atins, la un nivel satisfăcător, obiectiul politic, acela de a avea un stat al lor, care să le exprime şi să le protejeze identitatea.
Acum se ridică o mare problemă ridicată de proiectul ideologic (din punctul meu de vedere utopic) al unei Uniuni Europene care să dizolve naţiunile într-o „ciorbă multiculturală”.
Această utopie se fundamentează pe încrederea în teoria relativismului cultural, care fundamentează multiculturalismul. Această teorie ne explică că nu există de fapt civilizaţii şi culturi mai puternice sau mai slabe ci doar civilizaţii mai agresive sau mai puţin agresive. Multiculturalismul ar avea rolul de a împiedica civilizaţiile cotate ca agresive să asimileze civilizaţiile catalogate ca fiind paşnice.
Un astfel de proiect exclude de la bun început ideea de naţionalism, ideea de patriotism, raportarea sentimentală faţă de istoria naţională. Propune un pachet de valori „slabe” (şi la propriu, dar şi în sensul oferit de Vattimo), capabile astfel să fie acceptate de către toată lumea. La fel, acest proiect presupune „dresajul” naţiunilor catalogate ca fiind agresive, în sensul îmblânzirii lor. Şi de aici avem corectitudinea politică, rescrierea istoriei din perspectiva învinşilor şi cu scopul culpabilizării învingătorilor, îngrădirea, slăbirea şi subordonarea instituţiilor conservatoare (biserică, familie şi şcoală), principalele surse ale formării identitare şi educării instinctului naţional.
Multiculturalismul s-a dovedit a fi un eşec. Aceasta pentru că teoria relativismului cultural este o teorie falsă. Pe rând, SUA (după 11 septembrie), Australia, Marea Britanie, Germania, Olanda, Franţa au anunţat eşecul multiculturalismului. Papa Benedict al XVI-lea şi-a început pontificatul denunţând „dictatura relativismului”. În toată Europa, partidele de dreapta, cu discurs naţional, uneori radical (precum coaliţia de guvernare din Ungaria) tind să preia puterea reafirmând o platformă patriotică, identitară.
E drept, nici ONU şi numeroasele sale agenţii, nici UE, nici Consiliul Europei nu prea par să ţină cont de eşecul multiculturalismului, continuând să susţină un discurs relativist, în ciuda evidenţelor.
Eşecul multiculturalismului are însă ca şi cauză nu triumful naţiunilor ci firescul existenţei lor în lume. Identitatea naţională, ne place sau nu, este mai firească, mai proprie omului, decât o identitate ideologică. Suntem români, evrei, francezi, italieni sau maghiari prin naştere, confesiune, apartenenţa la un pământ şi invocarea unei istorii proprii nouă.
Inhibarea discursului naţional nu ne ajută nici pe noi, nici pe ceilalţi. Da, desigur, relativiştii ne vor spune că doar tocindu-ne instinctul patriotic vom aduce pacea şi armonia între popoare, dar chiar multiculturalismul conţine în sine şi sâmburele eşecului său. Să luăm două exemple, amândouă, cu o specificitate aparte: comunităţile de imigranţi musulmani din Marea Britanie şi minoritatea maghiară din România. În ambele cazuri s-a aplicat logica multiculturalistă.
În cazul Marii Britanii, populaţia majoritară a fost educată în spiritul unui sentiment de vinovăţie responsabilă faţă de populaţiile „oprimate” în timpul imperiului colonial britanic, în logica respectului multicultural faţă de orice formă de alteritate şi desigur, în spiritul unei „corectitudini politice” menite să anuleze orice „complex de superioritate” faţă de non-europeni (căci faţă de ceilalţi europeni le este încă permis).
Minoritarii în schimb au parte de toate avantajele. Când biserici anglicane sunt închise, se deschid şi se construiesc noi moschei. Când dreptul canonic îşi pierde chiar şi semnificaţia morală, voci cu autoritate (inclusiv cea a primatului Angliei) susţin aplicarea shariei. În timp ce familia tradiţională britanică este acuzată de homofobie, intoleranţa musulmană faţă de homosexuali este trecută la capitolul „specific cultural”. Şi tot aşa….
Consecinţele? Comunităţile musulmane, tot mai numeroase, tot mai puternice, tot mai vocale, tind să devină stat în stat. A ţine discursuri anti-occidentale, anti-creştine şi antisemite este o formă politică de manifestare tolerată pentru musulmani, în timp ce orice voce majoritară filo-occidentală şi filo-creştină este taxată ca fiind… fascistă.
În România, comunitatea maghiară, ca şi celelalte minorităţi naţionale (numite astfel pentru că sunt pe teritoriul României de la 1 decembrie 1918), beneficiază de cea mai propice legislaţie din toată Europa (numai Croaţia ne mai egalează) având reprezentare asigurată în Parlament.
Există un număr impresionant de drepturi care garantează comunităţii maghiare o autonomie culturală reală: inscripţii bilingve, documente oficiale bilingve, învăţământ de toate gradele în limba maghiară, autonomia deplină a cultelor religioase naţionale maghiare şi absolut nicio îngrădire pentru afirmarea propriei identităţi.
Mai mult, România este una din puţinele ţări din Europa în care partidele extremiste au fost îndepărtate din Parlament, toate forţele politice parlamentare fiind, la un moment sau altul, partenere ale UDMR.
Consecinţele? Comunitatea românească din ţinutul secuiesc este supusă unei presiuni continue (aduc aminte de cazul mânăstirii greco-catolice de la Odorheiu-Secuiesc), cetăţenii români care nu sunt de etnie maghiară fiind obligaţi de facto să cunoască limba maghiară pentru a putea să obţină un loc de muncă în aparatul de stat din judeţele Covasna şi Harghita.
Mai mult, discursul revizionist maghiar, pretenţia obţinerii autonomiei teritoriale pe criterii etnice a reziunii locuite de secui, memoria Ungariei mari (ale cărei hărţi se găsesc mai peste tot în regiune), sunt cultivate în ciuda caracterului lor antiromânesc..
Situaţia devine şi mai uluitoare atunci când, în faţa unor declaraţii revizioniste ale unor înalţi demnitari maghiari (vicepremierul, preşedintele Adunării Naţionale şi soţia ambasadorului Ungariei la Bucureşti, mandatată să citească mesajul premierului ungar), reacţia de protest a unor parlamentari români este taxată ca….extremistă.
Discursul patriotic, atâta timp cât apără demnitatea şi integritatea unei ţări şi a unui popor, nu are cum să fie extremist.

Anunțuri

Comentarii»

1. Bogdan Duca: Despre naţionalism şi multiculturalism « Blogul galben al lui Gondolin - Martie 23, 2011

[…] sursa: Noul Conservatorism […]

2. machiavellian - Martie 23, 2011

„După dispariţia Iugoslaviei, ultimul stat multinaţional din Europa,”

Alo, Bogdan, din cate tin minte Great Britain is alive and kickin’. Si acolo avem scotieni, irlandezi, velsi si englezi. Sa nu mai vorbim de Belgia. Deci?

3. machiavellian - Martie 23, 2011

A da, si am putea adauga Ucraina sau Spania la lista. 😉

4. HOROSCOP - Aprilie 7, 2011

Am sa va adauga in lista mea de bloguri favorite


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: