jump to navigation

O opinie despre distributism II Martie 10, 2011

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Cât de creştin este distributismul?

După ce ne.am amuzat un pic plimbându-ne prin lumea virtuală distributistă, merită să vedem dacă distributismul are treabă cu creştinismul.
De ce acest subiect? Pentru că distributiştii români folosesc creştinismul ca pe o lozincă utilă şi atractivă, se declară creştini şi lasă impresia (mai ales în discuţiile particulare) că rişti şi o excomunicare dacă nu eşti distributist.

Distributismul a apărut într-un mediu catolic, fiind conceput teoretic de doi apologeţi catolici excelenţi, care din păcate pentru ei nu aveau însă nici pregătire economică, nici pregătirea teologică necesară pentru a construi modele economice creştine: Chesterton şi Belloc.
Aceşti oameni aparţineau timpului lor: progresismul. E drept, erau catolici, dar aparţineau unei Biserici Catolice care, din raţiuni istorice foarte precise, era manifestarea nonconformismului social. A fi catolic în Anglia victoriană şi edwardiană presupunea a fi nonconformist. Aşa că simpaticii noştri autori îşi permiteau excentricităţi ce, în ţări tradiţional catolice ar fi fost mult mai greu digerabile.
Ei mai aveau un mic mare avantaj: Biserica Catolică, fără să condamne capitalismul, condamna liberalismul (mai ales cel filosofic şi politic) ceea ce făcea posibilă o critică de pe poziţii catolice a capitalismului

Aşa că aceşti domni britanici s-au apucat …..de ce se pricepeau ei mai bine: ficţiune. Nu au putut face o ficţiune literară ci au pus bazele unei ficţiuni economice.
Evident că au avut şi continuă să aibă adepţi. Adepţi care dorind să îşi păstreze morga creştină s-au apucat să caute în doctrina socială catolică argumente în favoarea domniilor lor.
Numai că doctrina socială catolică a avut…involuţiile ei. După conciliul Vatican II, mai ales, catolicismul social a devenit accentuat de stânga. Dacă dreptul la proprietate privată era considerat la 1891 un drept natural fundamental, respectul faţă de proprietatea celuilalt fiind o virtute creştină fundamentală, în anii 60 Biserica recomanda, în anumite situaţii, naţionalizările iar papa Ioan Paul al II-lea (altfel incontestabil un mare om) spunea că trebuie redistribuite toate proprietăţile şi lăsa să se înţeleagă că bogăţia e un păcat.

Opţiune preferenţială pentru săraci a Bisericii Catolice din ultimii 50 de ani a dus inevitabil la apropierea de doctrinele socialiste, care visează la eradicarea sărăciei. Astfel încât între Syllabus (documentul conservatorismului catolic prin definiţie) şi doctrina socială catolică din ultimii ani s-a creat o prăpastie de netrecut.
Dacă primul document condamna fundamentele filosofice ale liberalismului (chestiuni reparate prin fuziunea liberal-conservatoare din SUA anilor 70-80) ultimele documente critică economia de piaţă, critică ideea de profit şi de bogăţie, face plecăciuni nu doar tiermondismului şi altor ideologii stângiste soft ci chiar şi lui Marx (a se vedea cât de blajin se raportează papa la el în ultimele două enciclice, în comparaţie cu tonul ferm al unui Pius al XI-lea sau al unui Pius al XII-lea).
Catolicismul a îmbrăţişat (cu excepţia câtorva fericite bastioane, precum Opus Dei sau Acton Institute) o mentalitate de stânga.

Ca şi conservator mă întreb cât de creştină ma este doctrina socială catolică. Distributiştii însă se raportează la ea pentru a îşi justifica socialismul…

Dar să mergem mai departe: după cum am văzut în textul precedent, distributiştii vorbesc de o ordine creştină. Este, creştineşte, posibil aşa ceva? Evident că nu!
Creştinismul este realist. Nu visează la societăţi drepte pe acest pământ şi miza sa este Împărăţia Cerurilor nu o ordine pământească.
Creştinismul nu este revoluţionar. El nu „dă de pământ”, aşa cum vor distributiştii ci ştie că regimurile politice, bune sau rele, sunt lăsate de Dumnezeu, pentru mângâiere sau certare.
Creştinismul nu vrea să schimbe faţa lumii ci doar să întoarcă sufletul omului către Dumnezeu. Şi are suficientă bătaie de cap cu o astfel de provocare, ca să se apuce să facă ordine şi prin politică…
Creştinismul în politică este eshatologic. Citeşte semnele timpului şi nu are nicio speranţă în această istorie. Desigur că încurajează binele şi dreptatea, da este realist: această lume are un stăpânitor, care nu este Hristos.
Când credinţa creştină în împărăţia lui Dumnezeu pe pământ a devenit aspiraţie politică, atunci s-au născut ideologii ale morţii. Comunismul şi nazismul nu sunt altceva decât copiii atei ai unor părinţi eretici: creştinii hiliaşti şi revoluţionari care au crezut că dacă pun foc rânduielilor acestei lumi, vor putea să instaureze paradisul pe pământ.

Dar dacă nu sunt creştini, ce sunt totuşi aceşti distributişti? Mă refer mai ales la cei români. Continuarea în episodul III.

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: