jump to navigation

Despre eşecul Statului român Mai 27, 2010

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Ce minunat este să trăieşti într-o societate normală! Să te scoli dimineaţa şi să înfrunţi încă o zi de criză economică cu… zâmbetul pe buze. Da, e un pic mai greu, fiscalitatea e mai mare, preţurile sunt în uşoară creştere, dar practic întreaga societate în care trăieşti te protejează de riscul de a deveni cu adevărat sărac. Până şi vânzătoarele de la supermarket parcă sunt prinse în această conspiraţie pentru bunăstare: îţi zâmbesc, se simt ofensate dacă le laşi bacşiş sau îţi mulţumesc pentru 5 cenţi, de parcă le-ai fi dăruit o avere. Dar nu ele fac totuşi diferenţa: diferenţa o face o economie care permite oricărui om care munceşte un salariu suficient pentru un trai decent.

Statul inexistent
Din sânul unei societăţi normale, vizionarea tragediei româneşti nu poate să fie decât deprimantă pentru cei ce ştiu că, fie şi temporar, trebuie să se întoarcă în România.
Personal sunt oripilat de ceea ce văd şi aud despre ce se întâmplă în România. Cinismul politicienilor şi resemnarea cetăţenilor sunt cele două simptome ale eşecului proiectului început în decembrie 1989. Statul român a eşuat în a se construi într-un stat al cetăţenilor săi şi a mai eşuat şi în a oferi acestora bunăstarea materială. De asemenea, naţiunea română, ieşită din comunism cu handicapuri reale, a eşuat în a se constitui într-o naţiune de cetăţeni responsabili, în a îşi identifica miturile necesare evoluţiei sale şi în a îşi afirma propria identitate.
Cred cu toată tăria că acest eşec se datorează mai ales unei crize identitare. Neştiind cine suntem şi încotro mergem, era inevitabil să ajungem victimele propriei noastre incoerenţe, dar şi victimele unei clase politice deloc străine de comunism. Criza economică este consecinţa inevitabilă a… inexistenţei de facto a Statului Român şi a unor cetăţeni români.
Priviţi spectacolul tragic al ultimilor 20 de ani. Urmăriţi biografiile politicienilor şi afaceriştilor români de succes, priviţi rezultatele alegerilor din această lungă perioadă. Veţi remarca cum, practic, la nivel instituţional şi de cadre, Statul român postrevoluţionar şi partidele politice sunt, în linii mari şi cu evoluţii nu foarte greu de explicat, al căror curs poate fi fără mari eforturi urmărit, continuatoarele statului comunist.
Practic Revoluţia din decembrie 1989 nu a dus la naşterea unui stat nou, ci la perpetuarea fantomatică a celui vechi, în forme, periodic „europenizate”, al căror contur este înţeţoşat. Nu ştii unde se termină statul şi unde începe economia „privată”, aşa cum nu ştii care sunt hotarele dintre economia „reală” şi cea subterană. Procentele ce privesc economia subterană sunt înfricoşătoare pentru o ţară care, de 20 de ani, pretinde că se normalizează.
Dar mai dramatică nu este această imagine a falimentului instituţional al statului, ci este lipsa aproape totală a cetăţeanului din această republică absentă.

Poporul fantomă
Apatic, amorf, poporul român pare incapabil de orice reacţie. Probabil profitând de pe urma unei economii subterane de subzistenţă, mizând pe principiul de altfel corect (atâta timp cât se verifică şi în cazuri mai serioase de criză economică) că o ţară nu poate da faliment, poporul român a capitulat în faţa statului. Alegerile nu mai atrag decât electoratul captiv al partidelor politice, reacţiile civice în faţa situaţiei neclare a României practic nu există. Ceea ce începuse prin a fi o „societate civilă” în 1990, energică, jubilantă şi evident stupidă, a sfârşit acum prin a fi „rezerva de cadre” pentru un partid sau altul.
Bisericile nu au reuşit nici ele să îşi asume un rol civic. Dacă Biserica Ortodoxă a continuat să joace rolul de instituţie a Statului român, solidară cu acesta în succese şi în faliment, catolicii şi neoprotestanţii au opus o incredibilă rezistenţă faţă de tot ceea ce venea dinspre Occident. Dacă discutaţi cu misionari occidentali, catolici şi neoprotestanţi, veţi vedea aproximativ acelaşi răspuns: cultele din România sunt prea ataşate de status-quo pentru a dori să îşi asume participarea, de pe poziţii creştine, la construcţia unei societăţi şi a unui stat.
De 20 de ani Statul nu a avut în răspundere binele cetăţeanului român. Creşterea nivelului de trai al românilor, atât cât a fost, o legislaţie care să garanteze cât de cât libertăţile cetăţeneşti au fost produsul aproape exclusiv al directivelor impuse nouă de către structuri şi organisme internaţionale.
Creşterea economică de care ne-am bucurat câţiva ani a fost una în ciuda Statului Român şi nu datorită facilităţilor create de acesta.
De aceea, în orice societate normală, dacă statul ar fi pretins creşterile de fiscalitate pe care le pretinde în România, reacţia ar fi fost una cât se poate de… raţională. În Coreea de Sud, un exemplu invocat de cei ce susţin demersurile actualului guvern, cetăţenii au sprijinit cu rezervele proprii de aur şi valută economia ţării. Priviţi însă ce oferă Statul Coreean cetăţenilor săi: autostrăzi, drumuri de calitate, securitate, învăţământ de calitate, curăţenie. E firesc şi lucid să susţii ca cetăţean Statul care a fost în serviciul tău.
Statul român nu a oferit nimic cetăţenilor săi. Nici măcar banii trimişi în sprijin de UE nu au putut să ajungă în ţară din pricina unui stat ce străluceşte prin ineficienţă. Privatizările făcute de stat au fost dezastruoase: gândiţi-vă numai cum Petrom, o companie mult mai mare decât Rompetrol, a fost vândută la un preţ de 10 ori mai mic decât acesta din urmă.
Politicile sociale pe care Statul român se laudă că le-ar fi oferit cu prea mare generozitate în ultimii ani sunt de cele mai multe ori măsuri jignitoare pentru demnitatea cetăţenilor ce au nevoie de ele.

Sperietoarea agenturilor străine
O bursă socială de 300 de lei, o alocaţie de stat pentru copii de 50 de lei, ajutoarele sociale şi de şomaj pe care statul le oferea până să le dorească acum supraimpozitarea sunt nişte glume proaste, neputând asigura nici supravieţuirea unui câine.
Asigurările medicale de sănătate din România ar fi o glumă proastă dacă nu ar taxa cu sume imense contribuabilul pentru a întreţine bunăstarea şobolanilor şi a streptococilor din aşa-numitele spitale româneşti.
Toate aceste motive ar fi trebuit să provoace cetăţenilor români un râs nervos şi sănătos atunci când statul le pretinde sacrificii suplimentare pentru… supravieţuirea sa. Iar după acel râs ar fi trebuit să înceapă mişcările de stradă care să răstoarne acest sistem ce şi-a dovedit ineficienţa.
Dar, cum spuneam, cetăţeanul român nu există. Cei ce au cărţi de identitate româneşti sunt în mare măsură oameni cu mentalitate de iobagi: supuşi autorităţii (pe care îşi permit să o înjure doar la cârciumă sau acasă), conştienţi că oricum vor supravieţui şi acestei crize fie şi măcar pentru că… se descurcă.
De altfel, statul a trecut la ameninţări. Traian Băsescu, şeful acestui stat falimentar, nu s-a sfiit să ameninţe că va lua măsuri împotriva violenţelor provocate de… agenţi infiltraţi de alţii. Sesizaţi similitudinea discursului lui Băsescu cu cel a lui Ceauşescu, din faimosul balcon, nu? Şi el denunţa agenturile străine care provoacă poporul la revoltă. Iar românul este sensibil la genul acesta de ameninţări. Să nu uităm că s-a revoltat împotriva lui Ceauşescu doar când, ameninţător, petardele agenturilor străine au început să pocnească în piaţă.
Oricum ar fi, dacă nu va fi o intervenţie străină puternică în favoarea Statului Român, acesta, cu ameninţări sau fără, va trebui să îşi dea obştescul sfârşit. Întrebarea este: oare ce va aşeza poporul acesta în loc?

Anunțuri

Comentarii»

1. ana - Mai 27, 2010

ce ar putea sa faca Biserica Catolica de ambele rituri pentru modernizarea statului roman?

2. Bogdan Duca - Mai 27, 2010

@Ana:

Ar putea sa faca multe prin asumarea programatica a unor politici sociale- care ar fi scoase astfel de sub administratia ineficienta a Statului, prin constructia unor institutii de invatamant alternativ celui de stat, prin transmiterea mesajului civic al doctrinei sociale catolice.

3. ana - Mai 27, 2010

multumesc pentru raspuns.
biserica catolica de ambele rituri avea un invatamant foarte bun inainte de razboi. ar fi nevoie de scoli si universitati catolice in romania, dar toate acestea au nevoie de bani. poate cei care isi trimit copiii la o scoala particulara nu ar mai fi necesar sa plateasca taxa speciala de sustinere a invatamantului de stat. pe de alta parte biserica ar trebui sa sustina cu burse si copiii foarte saraci.

4. Bogdan Duca - Mai 27, 2010

Prin colecte speciale, favorizarea de sponsorizari si lobby pentru ca statul sa ofere o legislatie permisiva, Biserica Catolica ar putea sa ofere romanilor, gradinite, scoli, licee si poate chiar si o Universitate catolica.
Acelasi lucru l-ar putea face si neoprotestantii, ca si Biserica Ortodoxa, de altfel.

Important este sa degrevam statul de responsabilitati pe care, este din ce in ce mai evident, el nu le poate duce la indeplinire.
In loc sa fie dati afara profesori, Statul ar putea incredinta Bisericilor sau unor fundatii sau asociatii de parinti, institutii intregi de invatamant pe care acestia sa le administreze.

5. ana - Mai 27, 2010

biserica ar avea numai de castigat, dar probabil este greu de realizat…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: