jump to navigation

După ce am citit despre singurătatea lui Marino Mai 5, 2010

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Voi începe prin a mărturisi că l-am judecat pe Adrian Marino, aşa cum am judecat şi pe alţii, fără să îl citesc (de el nu am citit, până de curând, decât „Hermeneutica lui Mircea Eliade”) aplicând principiul prost, dar quasi-omniprezent în „cultura” română, al sentinţelor aplicate de haite.
Haitele de care eram eu apropiat nu îl apreciază pe Adrian Marino iar haitele în care se găsesc adversarii mei de idei se revendică de la Adrian Marino. A fost suficient pentru mine să aplic lui Adrian Marino o etichetă, fapt pentru care îmi cer, sincer şi plin de remuşcări, iertare.
Mai mărturisesc şi faptul că am aflat de cartea lui Marino, „Viaţa unui om singur”, cu câteva zile înainte de a pleca din România. Scandalul provocat de apariţia ei cuprinsese presa şi blogosfera cu pretenţii culturale de limbă română. Evident că eram şi eu curios (dar curios mort!) să văd cum îi înjură Marino pe nomenclaturiştii minţii. Exista la mine, aşa cum există şi la alţii, o satisfacţie de mahalagiu: cu toate aerele şi ifosele mele trebuie să îmi mărturisesc păcatul de a mă lăsa prins uşor de bârfele „culturale”.
De aceea am fost plin de nerăbdare să citesc cartea care îi supără pe atâţia dintre cei pe care….chiar îmi făcea plăcere să îi văd supăraţi. Şi, după lupte seculare care au durat peste două luni, am reuşit să o obţin. Cum am pus mâna pe ea am citit-o ca pe ziar: adică m-am dus la o cafenea şi….am deschis cartea la capitolele ce tratează perioada de după 1989, pentru a mă bucura de bârfă. 6 ore şi mulţi bani pe cafele şi sucuri s-au dus şi tot nu m-am oprit din citit.
Am descoperit în Adrian Marino un gânditor necesar şi pentru aceea marginal. Un gânditor autentic liberal, adept al valorilor necesare pentru un om şi o societate ce aspiră la normalitate. De aceea, Marino nu putea să fie decât un autor singuratic, un intelectual (căci din păcate şi el este un intelectual) neînhăitat, o persoană într-un mediu cultural şi intelectual ce seamănă mai mult cu un codru cu fiare sălbatice. Citindu-l pe Marino din „Viaţa unui om singuratic”, lecturând atent încercările sale de a îşi sistematiza principiile şi valorile (sunt pagini impresionante), nu am putut să nu mă gândesc că un gânditor autentic liberal nu poate să ajungă altfel decât….singur. Cum ar putea să fie altfel, dacă valorile sale fundamentale sunt străine de principiile ce ghidează o intelighenţie care şi atunci când se pretinde a fi democratică şi de „dreapta” este de fapt antidemocratică şi socialistă?
El se aseamănă lui Eugen Lovinescu, marele uitat al generaţiei interbelice, căruia posteritatea i-a oferit o nejustificată uitare, ajungându-se să se vorbească mai mult despre fiica jurnalistă (al cărei anticomunism de multe ori chiar feroce a fost atât de util pentru ascultătorii Europei libere, dar care nu a lăsat nimic consistent în urma ei) decât despre tatăl ilustru.
Marino, vorbind despre refuzul său de a scrie favorabil despre Marin Preda pentru că „aşa e bine” spunea în carte că nu a vrut să fie „argat la Siliştea Gumeşti”. Câţi dintre noi au oare curajul de a nu fi argaţi la ICR, ICCMER, Humanitas şi pe alte CAP-uri ale spiritului nu pentru că nu ar merita, (şi Preda a fost un mare romancier iar multe din instituţiile mai sus enumerate sunt onorabile) ci doar pentru că nu vor să intre într-un soi de….trafic de influenţă intelectuală?
Cartea lui nu trebuie citită ca un soi de „tabloid” cultural. De aceea, deşi recunosc că am cumpărat cartea pentru a vedea cum sunt „lucraţi” unii din nomenclaturiştii minţii de pe la noi, voi evita să dau nume în acest articol sau să prezint atacuri cu caracter personal şi nici să profit de ocazie pentru a îmi justifica „mânia proletară” împotriva unuia sau altuia cu citate din Adrian Marino. Căci Marino nu atacă doar pe „unii” ci îi atacă pe toţi. Îi atacă atât pe cei ce i-au fost în mod evident adversari dar nu îi iartă nici pe cei care au încercat să îl anexeze, alăturându-l forţat propriei lor tabere, propriilor lor valori. Şi bine face.
Iar dacă mă simt „confirmat” de Adrian Marino, mă simt confirmat în concluziile mele cele mai „apocaliptice”: caracterul profund de mahala (nu provincial, ci de mahala!) al culturii române, eşecul intelectualităţii române de a promova o cultură civică democratică, devierile stranii spre extreme şi autoritarism ale aceleiaşi intelectualităţi, existenţa unui spirit de haită, dominat de relaţii de servilism şi nu de colegialitate, între marea majoritate a „oamenilor de cultură” români. Ura şi serivilismul sunt sentimentele aproape omniprezente din această cultură care, aşa cum spunea Cioran, citat de Marino este mult mai similară unui grup de curve ce se ceartă pentru acelaşi trotuar (chiar dacă acest „trotuar” este un mediu literar sau este spaţiul reflecţiei asupra crimelor şi memoriei comunismului).
La fel, la Marino regăsesc acel refuz al extremismului, fie de dreapta sau de stânga, respingerea păşunismului anti-occidental şi al unei Românii „profunde” ce nu se găseşte decât în minţi ideologizate. Mă regăsesc în afirmarea de către acesta a nevoii unei sănătoase civilizaţii urbane, străină de superficialitatea şi superstiţia de multe ori primitivă a unui rural premodern precum cel românesc.
Marino se ridică şi împotriva corectitudinii politice şi perversiunii socialismului occidental ce se ascunde, se justifică arătând cu degetul spre fratele său geamăn, nazismul. La fel, respinge categoric imaginea statului providenţă, statului atotputernic ce întreţine prin sinecuri un întreg sistem de cercuri de interese, inclusiv o intelectualitate servilă sau servilizabilă.
Marino este dur şi demitizant. Şi bine face. Nu are „idoli” şi dacă i-a avut, i-a pierdut văzându-le în timp inconsistenţa şi roadele. Nici el nu vrea să devină un „idol”, un magistru. Întrebat de Noica de ce nu îşi ia învăţăcei, Marino îi răspunde aprig: „pentru că am văzut ce ai făcut tu din ai tăi”. Şi această asprime nu vine din radicalism ci din…realism.
Căci dacă privim pragmatic, Şcoala de la Păltiniş ca şi….Academia română (ca să luăm de exemplu două instituţii culturale elitiste dar diferite) sunt fiecare, la nivelul său, imagini ale eşecului culturii române. Şcoala de la Păltiniş s-a dorit a fi şcoala de filosofie a lui Noica şi a eşuat prin a fi mimarea culturală a unei oricum pseudorezistenţe la regimul comunist. Academia română s-a dorit a fi Pantheonul culturii noastre şi a devenit o instituţie obosită ce nu mai poate să ofere nimic.
Ei bine, Marino, de la care mă aşteptam spre ruşinea mea doar să îmi ofere plăcerea de a vedea muştruluiţi nişte nomenclaturişti ai spiritului ce îmi cheltuie banii din impozite pe prostiile lor, îmi oferă un tablou al unui om cu care îmi doresc să semăn din cele mai multe puncte de vedere: imaginea unui om liber, care şi-a asumat fără rest şi preţul scump al acestei libertăţi: izolarea şi singurătatea.
Unde mă despart de Marino? În unicul pas ce îl ţine pe acesta la distanţă de conservatorism: lipsa credinţei. Marino a fost un agnostic, a cărui lipsă de credinţă i-a menţinut, probabil, speranţa că se mai poate face ceva. Tristeţea ce se emană din paginile „Vieţii unui om singur”, este, paradoxal rezultatul acestei speranţe, pe care eu nu o am şi nici nu cred că o voi mai avea.

Anunțuri

Comentarii»

1. Ioan2 - Mai 10, 2010

Pai domnule Duca, prin ceea ce scrieti va inscrieti cu brio in „caracterul de mahala al culturii romane” si in tot ce spuneti ca va displace la intelectualitatea romaneasca. Pentru un tanar, rautatea care razbate din comentariile dumneavoastra este de neinteles si de rau augur. Va face urat, intunecat, un fel de Marino dar fara meritele si varsta lui. Eu n-am citit „Viata unui om singur” dar am citit intr-o cronica din Romania Literara ca pana si Vulcanescu ii pute. Si Steindhart. In cazul asta ma intreb daca am ce invata de la el si tind sa cred ca nu. De altfel, vad ca nici dumneavoastra n-ati invatat mare lucru… Pe de alta parte, daca va despartiti de el in privinta credintei, nici dumneavoastra nu pare sa va fi folosit.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: