jump to navigation

Despre anticomunism în mai multe feluri; Comisia Prezidenţială vs IICCR Februarie 19, 2010

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

(Articolul va apărea şi în revista Cultura)

Nu puţini amici m-au întrebat cu privire la „poziţionarea” mea în scandalul din jurul ICCR. Şi, pragmatic vorbind, orice poziţie aş adopta aş „cădea prost”. Dacă susţin „varianta Tismăneanu”, susţin implicit şi demersul PDL de a controla politic tot ce se poate controla, în cazul acesta şi… o cauză: anticomunismul.

Comisia Prezidenţială
Nici să susţin, însă, varianta „Oprea” nu aş putea. Nu sunt de acord cu agresivitatea manifestată de acest personaj şi îl suspectez că nu este cu toate „ţiglele pe acoperiş”.
Totuşi, din fericire pentru mine, sunt suficient de nemulţumit de felul în care se manifestă anticomunismul românesc ca să nu susţin nici una din variante, deoarece ambele au păcatele lor, care se manifestă deja ca vicii, atunci când este vorba despre o reacţie sau despre alta a anticomuniştilor români.
Cei din jurul Comisiei Prezidenţiale sunt… oamenii preşedintelui. Anticomunismul lor se transformă, în perioadele campaniilor electorale, fie în anti-pesedism (cu lacune amnezice în privinţa istoriei FSN atunci când interesele partidului o cer), fie în apologetică a lui Traian Băsescu, acest fost demnitar comunist, care, alături de o Elena „Cosânzeana” capitalistă (e drept, capitalism „de cumetrie”, dar altul nu avem), a „condamnat” comunismul şi luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva criptocomuniştilor.
Desigur, se scriu cărţi bune (volumul despre Leonte Răutu, al lui Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile), se iniţiază petiţii de actualitate, precum cea de eliberare a disidentului chinez Liu Xiaobo, lucruri ce trebuie apreciate la justa lor valoare.

IICCR
Cei din jurul lui Marius Oprea nu au căzut în capcana partinică. Nu îşi elogiază patronii politici, aşa cum o fac primii, ci… chiar se ţin de treabă. Categoric, IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) face treabă fie şi prin faptul că nu lasă îngropate amintirile cu privire la crimele odioase din timpul fostului regim. Aducându-le, uneori la propriu, morţii înapoi, celor ce-şi pierduseră şi ultimele speranţe, Marius Oprea şi oamenii săi înving răul la un nivel pe care cercetările teoretice nu îl vor putea niciodată atinge.
Dar dl. Oprea şi ai săi rămân prinşi în capcana luptei împotriva Securităţii. Pentru ei, după toate aparenţele, oamenii responsabili de crimele comunismului ar fi comis aceste fapte independent de idee. Această perspectivă este, cred eu, fundamental greşită. Ideea, ideologia, justificarea istorică, socială sau economică a urii este cea care transformă oamenii în fiare.
De aceea, cred eu, înainte de a îi condamna pe securişti trebuie să îi condamnăm pe comunişti şi înainte de a îi condamna pe comunişti, trebuie să condamnăm comunismul. Căci nici una dintre crimele comise de comunişti, la Sighet sau în lagărele din Coreea de Nord sau Cuba, nu a fost străină de marxism-leninism.

Disidenţii
Ca atare, nu cred că vreuna dintre soluţiile anticomuniste propuse oficial e şi funcţionabilă. Anticomuniştii pot doar să continue să cheltuiască bani de la buget cu o eficienţă minimă, încurajând chiar confuzii nefericite.
Un exemplu ar fi cel legat de folosirea termenului „disident” într-un sens atât de generos încât tinde să îl includă pe cel de „rezistent”. Disidentul este cel care, în interiorul sistemului fiind, nutreşte idei şi concepţii diferite, sfârşind prin a intra în conflict parţial sau total cu sistemul.
Nu toţi disidenţii sunt, aşadar, frecventabili de către anticomunişti. Şi Lev Troţki, G. Tamas, Adam Michnik sau Slavoj Zizek (sau, ca să dăm exemple româneşti, Ion Iliescu şi Silviu Brucan) au fost disidenţi. Însă disidenţa lor nu a presupus o ruptură de marxism, ci doar de nişte realităţi partinice sau ideologice care nu mai constituiau pentru ei ortodoxia comunistă. Alţi disidenţi, precum Leszek Kolakowski, au renunţat complet la marxism, denunţându-l în ansamblul său.
O altă categorie de disidenţi a părăsit nu atât comunismul (în care nu credeau), cât poziţiile sociale pe care le obţinuseră în cadrul sistemului. Un bun exemplu ar fi cel al poetului Mircea Dinescu, care ocupa, în momentul disidenţei faţă de regim, o funcţie înaltă în aparatul cultural al statului român de atunci: cea de preşedinte al USR.
Cât despre „rezistenţi”, aceştia nu au fost niciodată comunişti şi anticomunismul lor a fost parte constantă a existenţei. Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Corneliu Coposu sau Petre Ţuţea au rezistat cum au putut comunismului.

Informatorii cei răi
O altă confuzie nefericită este provocată de obsesia faţă de Securitate. Cum din păcate unica realizare concretă a anticomuniştilor români a fost apariţia CNSAS-ului, a apărut şi o obsesie a deconspirării. Obsesie care ar fi amuzantă dacă nu ar fi tragică.
Traian Băsescu, care a fost înalt funcţionar al statului comunist, beneficiar al unui rang de secretar de stat în timpul guvernului Dăscălescu, este lăudat de anticomuniştii săi că… nu a avut dosar la Securitate. La fel, un Corneliu Vadim Tudor este transformat în „disident” pentru simplul motiv că era… urmărit de Securitate!
Ce să mai spunem despre o altă consecinţă tragică a acestei fixaţii pe Securitate? Conform ei, vinovaţi de răul comunist ar fi fost… Mona Muscă, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Alexandru Paleologu şi Nicolae Corneanu.
Există însă şi un al treilea tip de anticomunism, manifestat cultural. La Berlin, în ciuda protestelor unor cripto şi neomarxişti, s-a prezentat filmul „Portretul luptătorului în tinereţe”, având ca personaj principal pe bădia Ioan Gavrilă Ogoranu, cel care îmi spunea, la unica întâlnire avută cu el, că (citez din memorie): „am făcut ca, fie şi pe câteva piscuri din munţii Făgăraş, să dăinuie Regatul României şi nu o republică populară”.
Filmul, prima parte dintr-o trilogie dedicată rezistenţei anticomuniste din munţi, este după pelicula „Undeva în Est” (ecranizare ce porneşte de la un roman al lui Augustin Buzura), al doilea film care, în 20 de ani, tratează acest subiect. Să sperăm că acest film va fi şi difuzat, înlocuind „capodoperele” comuniste (despre fabrici, uzine şi activişti harnici) cu care diverse posturi de televiziune (între care cel favorabil lui Băsescu excelează) împuie retinele şi minţile telespectatorilor mai tineri.

Don Camillo
În 2008, deşi abia acum mi-a fost dat să o văd în librării, a apărut la editura Vellant o carte care prin umorul său înţelept, ne arată că ideologia comunistă a fost şi este încă sortită eşecului, chiar dacă, renunţând la Lenin, adepţii ei devin… mai gramscieni şi mai intelectuali. Este vorba despre un prim volum din seria „Don Camillo”, a autorului italian Giovannino Guareschi.
Volumul „Don Camillo. Lume măruntă” ne prezintă istoriile amuzante şi impresionante (eu cel puţin am alternat râsul cu lacrimi citind, cu mulţi ani în urmă, aceste povestiri) ale confruntărilor dintre un preot catolic şi primarul comunist al unui sat italian.
Oameni de toată isprava, care nu se sfiesc să folosească violenţa fizică pentru a îşi sublinia argumentele teoretice, personajele principale, don Camillo şi primarul Peppone, sunt vegheaţi (şi corijaţi) în bătăliile dintre ei de… însuşi Iisus Hristos.
Recomand din toată inima lecturarea acestei cărţi, precum şi traducerea celorlalte volume (dublată, poate, de difuzarea şi pe posturile tv româneşti a savuroaselor comedii inspirate din aceste istorisiri: Fernandel îşi are, cred eu, rolul vieţii sale în pielea preotului anticomunist).

Camillo vs Peppone
Vă voi da şi un scurt citat din carte. Bătut (la propriu) de Peppone (care îşi mai şi mărturiseşte bătaia la spovedanie), don Camillo negociază cu Iisus posibilitatea unei răzbunări pe măsură:
„–Iisuse, spuse don Camillo, iertaţi-mă, dar îi ard câteva.
–Nici prin gând să nu-ţi treacă, răspunse Iisus. Eu l-am iertat şi tu de asemenea trebuie să-l ierţi. De fapt, e un om de nădejde.
–Iisuse, nu vă bizuiţi pe cei din partidul roşilor, toţi încearcă să vă păcălească… Uitaţi-vă bine la el, nu vedeţi ce faţă de tâlhar are?
–O faţă ca toate celelalte. Don Camillo, inima ta e otrăvită!
–Iisuse, dacă v-am slujit cum se cuvine, făceţi-mi o favoare: lăsaţi-mă cel puţin să-l altoiesc cu lumânarea cea groasă. O lumânare, nu altceva.
–Nu, răspunse Iisus. Mâinile tale sunt făcute să binecuvânteze, nu să lovească.
Don Camillo suspină. Se închină şi ieşi din incintă. Se îndreptă spre altar să se mai închine odată şi iată-l în spatele lui Peppone care, îngenunchiat fiind, stătea cufundat în rugăciunile sale.
–Bine, gemu don Camillo, împreunându-şi palmele şi privind spre Isus. Mâinile sunt făcute pentru binecuvântare, dar nu şi picioarele!
–Asta-i adevărat, spuse Iisus din înaltul Altarului. Dar te rog mult, don Camillo: doar unul!
Şutul se declanşă precum un fulger, Peppone îl încasă fără să crâcnească, după care se sculă de jos şi oftă împăcat.
–De zece minute aşteptam să vină, spuse. Acum mă simt mai bine.
–Şi eu, exclamă don Camillo, a cărui inimă era acum limpede şi luminoasă precum cerul senin.
Iisus n-a zis nimic. Dar se vedea că era mulţumit şi el”.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: