jump to navigation

Politica pentru tineri intelectuali (a se citi „barbari”) August 26, 2009

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Acum 80 de ani (mai exact, 82 de ani), un grup de cinci tineri naţionalişti fondau Mişcarea Legionară. Ce îi determina pe cei cinci tineri, absolvenţi de studii universitare, ba chiar de studii doctorale, să renunţe la o carieră socială probabil străluctioare şi la confortul unei vieţi normale? Ce i-a determinat apoi pe cei un milion de legionari (cam câţi erau în pragul dictaturii carliste) să urmeze un ideal politic ce nu le oferea nici o altă perspectivă cu excepţia celei a unei vieţi de oameni hărţuiţi de poliţie şi condamnaţi la marginalizare? De ce aceşti oameni aleseseră să se revolte atunci când se părea că nu mai există nici un motiv de revoltă?

Extremisme interbelice
România interbelică nu era cu mult diferită de România de acum. România era reîntregită, se bucura de respect internaţional. Bogăţia, bunăstarea şi nivelul de trai creşteau. Democraţia, de bine, de rău, funcţiona. Mediul de afaceri era unul prosper iar corupţia era în limitele sale suportabile, căci, fiind la porţile Orientului, corupţia nu ne deranjează decât atunci când devine insuportabilă. Cert este că românilor interbelici viitorul le suna bine. În anul 1927, când apăreau primii legionari, eram de partea celor victorioşi şi ne umiliserăm toţi adversarii istorici. Era unul dintre acele momente ale istoriei când chiar puteam să ne simţim bine, să fim mândri că suntem români.
Cu toate acestea, o bună parte a tineretului intelectual al României a decis să se… revolte. România, credeau ei, este în pericol de a îşi pierde identitatea. Era înconjurată de duşmani oculţi. Cabale iudeo-masonice, presiuni politice externe, trădarea politicienilor şi corupţia economică puneau în pericol identitatea naţională şi chiar existenţa ţării, credeau adepţii legionarismului, ca şi cei al celorlalte curente extremist-naţionaliste de la noi. Puţin importa că România devenise cu adevărat „mare”. Puţin conta că lucrurile mergeau bine, că se instaurase o stare de normalitate (care este „normală” tocmai pentru că nu este „perfectă”). Puţin conta că oamenii se bucurau de libertate. Paradoxal, cu cât lucrurile mergeau mai bine, cu atât mai alarmaţi erau legionarii şi naţionaliştii.
Pare chiar amuzant. Dacă pentru a lupta pentru reîntregirea României soldaţilor a trebuit să li se promită de către rege împroprietărirea, idealurile naţionale fiind mai puţin importante decât simţul proprietăţii, copiii lor, tânăra intelighenţie naţionalistă interbelică, erau gata să se sacrifice gratis în lupta contra unui duşman invizibil şi, de cele mai multe ori, imaginar. Ce oare îi determina pe aceşti tineri să fie atât de porniţi contra unor politicieni corupţi şi a unor oameni de afaceri, în condiţiile în care părinţii lor nu fuseseră motivaţi de idealuri mai mari, precum cel al României întregite? De ce oare nişte tineri ucideau şi se lăsau ucişi pentru credinţa în… teorii ale conspiraţiei?

Un bilanţ negativ
Opinia mea, desigur modestă, dar fundamentată totuşi pe nişte lecturi consistente în domeniu, este aceea că toţi aceşti tineri din perioada interbelică trăiau o frustrare: aceea a faptului că istoria părea să îi ignore. În anii ‘20 toate idealurile serioase ale românilor erau îndeplinite. Orice Fukuyama valah ar fi putut să decreteze, cu o argumentaţie avant la lettre similară filosofului american, că, cel puţin pentru români, istoria se sfârşise. Şi, desigur, acel Fukuyama valah ar fi greşit, ca şi omologul său american, de peste timp…
Dar cum poţi să te împaci cu ideea că eşti martorul unui sfârşit al istoriei? Că alţii au făcut deja totul pentru tine? Că nu mai poţi să devii şi tu un erou? Evident că e dificil. TInerii naţionalişti interbelici nu s-au împăcat cu acest destin şi, inventând o listă de duşmani reali (bolşevicii) şi imaginari (evreii şi „conspiratori iudeo-masoni”), au pornit la cruciadă.
Istoria a arătat că experienţa legionară a fost una cel puţin nefericită. Lupta împotriva bolşevicilor s-a soldat cu asasinarea unor politicieni democraţi şi carlişti ce ar fi sfârşit oricum în Gulagul comunist. După un regim politic al procesiunilor funerare şi al teribilismelor cu revolverul în mână, legionarii au sfârşit lamentabil. Unii au pactizat cu regimul comunist (aşa numiţii „legionari roşii”, primiţi cu braţele deschise de Ana Pauker), alţii au fugit în Occident, constituind un exil paralel cu cel democratic. În sfârşit, cel de-al treilea grup a reabilitat ce se mai putea reabilita din memoria Mişcării Legionare luptând în rezistenţa din munţi sau suferind în temniţele comuniste.
Per ansamblu, bilanţul legionarismului este însă unul negativ. O mişcare ce a oscilat între a fi o sectă politică a Bisericii Ortodoxe şi un partid de extremă dreapta nu a făcut nimic bun pentru români (cu excepţia, repet, a rezistenţei din munţi). Antisemiţi, asasini orgolioşi, ca nişte personaje ale romanelor de capă şi spadă, politicieni submediocri, incapabili să gândească programe economice, să propună modele, altele decât poveşti cu haiduci şi Che Guevara autohtoni, legionarii au arătat cât de periculoase şi de absurde sunt miturile politice lipsite de proiect.

Duşmanii oculţi – ţinta ideală
Acum, în anul 2009, viaţa în România este, în ciuda crizei economice, una prosperă. România e în familia bună a ţărilor lumii, suntem aliaţi „cu cine trebuie”, iar adversari serioşi ai civilizaţiei occidentale nu există. Mediul de afaceri nu stă atât de rău pe cât ne place să ne văităm. Perspectiva unui război este una foarte îndepărtată. Nu se pune problema prăbuşirii României, ci cel mult există riscul real al încetinirii procesului creşterii prosperităţii noastre materiale.
Pe fondul acestei moleşeli a prosperităţii, se pare că istoria se repetă. Tineri intelectuali, dezamăgiţi de banalitatea normalităţii, privaţi şi ei de tumultul istoriei, caută disperaţi aventura. Eu sunt fiul generaţiei mele. Şi prefer să vorbesc despre experienţa mea în contextul în care oricum voi fi acuzat că „mă leg” de alţii, ceea ce nu este neadevărat. Am fost dezamăgit că eram prea mic la Revoluţie, că nu aveam cum să fiu în mai-iunie 90 în Piaţa Universităţii. Eram prea mic chiar şi în noiembrie 1996, când mama mea mă certa că am stat până târziu pe străzi, să mă bucur de victoria (vai, atât de iluzorie!) a Convenţiei Democratice.
Am fost simpatizant legionar, pentru o scurtă perioadă, în 1997 (aveam 17 ani), deoarece legionarismul părea să fie calea ce împăca spiritul de aventură cu credinţa mea creştină. Am ieşit repede de acolo (nu înainte de a intra în evidenţele SRI ca „fascist” – lucru pe care îl ştiu din surse sigure), supărat pe anacronismul legionarilor postcomunişti, capabili să se certe o seară întreagă în dezbateri de genul: „cu cine stătea în cort Căpitanul în tabăra de lucru de la Carmen Sylva din vara lui 1935?”.
După ce am ieşit din adolescenţă m-am „democratizat”, rămânând însă o persoană fermă. Nevoia de a participa „la istorie” m-a făcut să mă las păcălit de Traian Băsescu în toamna lui 2004. Am crezut (deşi mă consider o persoană pragmatică) în toate teoriile care îl dădeau pe Adrian Năstase ca pe un posibil viitor dictator, ajungând să prefer un amestec de Berlusconi, Becali şi Lukaşenko unui politician corupt dar… prezentabil. Cât despre orientarea politică, aveam să descopăr că ambele opţiuni erau socialiste. Am fost păcălit cu zvonurile cu privire la falsificarea alegerilor de către pesedişti, câţiva ani după asistând, neputincios, din fotoliu, la „victoria”, desigur corectă!, a mezinei prezidenţiale.
Cred că mulţi tineri au trecut prin experienţe similare cu ale mele. Pentru unii, însă, nevoia de a face ceva „concret” a dus la perpetuarea miturilor interbelice. Duşmanii oculţi au devenit încă o dată ţinta ideală. Condamnarea comunismului, dintr-un gest de elementară igienă, a devenit instrument de luptă politică. În numele purităţii morale (puritate ce nu are nimic în comun cu praxisul politic, care pretinde cu totul alte valori) sunt promovate unele personaje politice în timp ce altele sunt executate public.
Mai grav, tineri intelectuali par să fie atraşi, asemenea înaintaşilor interbelici, de profetismul politic, de dimensiunea religioasă a politicului. Suferind de un istoricism mai mult sau mai puţin conştientizat, aceşti tineri aşteaptă lideri, Căpitani. Sunt mai interesaţi de crezuri decât de programe politice. Unii sunt de dreapta, alţii sunt de stânga, dar majoritatea covârşitoare a celor care încep să se afirme pe scena publică din generaţia mea suferă (şi nu pun ghilimele, pentru că este o suferinţă) de virusul acesta, al nevoii de religie politică.
În timp ce toate partidele politice româneşti suferă de o acută lipsă de cadre, fiind silite să îşi rotească până la epuizare propriile elite, noii „spectatori angajaţi” se aruncă fie în braţele lui Marx (în combinaţia venită din Vest: o „fiertură” de relativişti, deconstructivişti, zizekieni şi „iarbă”), fie renasc extrema dreaptă de altădată. În alte formule, sunt de acord, dar la fel de periculoasă.

Istoria se repetă
Circulă idei, apar cărţi, se umplu bloguri şi forumuri. O să mi se replice că toate acestea nu se vor transforma în fenomene „de masă”. Cei care fac aceste afirmaţii nu urmăresc cu atenţie fenomenul, din păcate. Noile personalităţi, afirmate în afara mainstream-ului politic, au deja grupuri mici, dar bine conturate de oameni fideli. Oameni fideli, şi nu fidelizaţi de vagi promisiuni personale, oameni fascinaţi, seduşi de mesajul pe care aceste noi personalităţi îl aduc. Oameni precum Mircea Platon şi Dan Puric construiesc stări de spirit care, vai!, sunt mult mai atractive decât soluţiile concrete. Mesajul lor răspunde unei nevoi ascunse a intelectualului de a participa la construirea Istoriei (evident, cu „I” mare) în loc să accepte avantajele indubitabile ale „mediocrităţii” democratice.
Se pare că trebuie să dăm dreptate intuiţiei lui Karl Marx: „Istoria se repetă”. Să sperăm de data asta că Marx are dreptate până la capăt, iar istoria care se repetă nu este altceva decât o parodie. Pentru că în politica românească nu putem fi siguri de multe, dar în mod cert nu avem nevoie de extremişti.

Anunțuri

Comentarii»

1. petru dobre - August 26, 2009

Ar fi si mai bine daca aceasta analiza n-ar veni de la un „neoconservator” cum iti spui. Pentru ca traim in lumea lui www cu tot ce implica asta, „conservator” nu poate fi decat semnificantul unei ideologii radicale, din ce in ce mai fundamentaliste si care va sfarsi mereu prin a reproduce fundamentalismele trecutului. Ceea ce e foarte usor de demonstrat. Foarte pe scurt: capitalismul avansat implica ceea ce in sociologie se numeste distantare, adica marirea progresiva a distantei in care resursele alocative pot fi controlate. Cu alte cuvinte: nu exista conservare, ci numai entropie. Reactiile la aceasta stare de fapt pot fi numai culturale, adica exasperate.De unde radicalizarea. Asta e, restul sunt iluzii, ideologii. E foarte simplu de ilustrat cu islamismul, ortodoxismul, neolegionarismul si neoconservatorismul actual.

2. Politica pentru tineri intelectuali (a se citi “barbari”) | Secolul 21 ~ 21st Century - August 26, 2009

[…] the original post: Politica pentru tineri intelectuali (a se citi “barbari”) This entry is filed under Bogdan Duca, Romania. You can follow any responses to this entry through […]

3. Manfred - August 26, 2009

Noul „conservatorism” = vechiul socialism decadent…..

4. Liviu Olar - August 27, 2009

Dle Duca, va rog sa ma credeti ca nu as mai fi revenit pe blogul dvs. daca nu as fi constatat ca am comis o eroare: am crezut ca sunteti un om onorabil, deschis dialogului.
Constat insa, cu neplacuta surprindere, ca l-ati cenzurat pe dl. Hurduzeu pentru ca l-a numit pe M. Neamtu marlan in timp ce afirmatia lui Plutarh cum ca M. Platon ar fi mitocan se lafaie si acum printre comentarii. Prin urmare nu va e niciun pic de teama ca inspectorii UE va vor lua cu furca la intors buruienile de pe blog atata timp cat anonimii tari in declaratii sunt prietenii dvs., Plutarh nefiind nimeni altul decat M. Neamtu.
E hilar sa-i cereti lui O. Hurduzeu sa probeze marlania lui Neamtu atata timp cat Neamtu insusi nu se sfieste sa-si demostreze „calitatile umane” prin ceea ce scrie.
Dle Duca, eu unul nu va cunosc. Pentru mine sunteti un mare anonim. Am aflat insa din postarea de mai sus ca sunteti foarte tanar. Si foarte cuminte, presupun, din moment ce numele dvs. nu a lasat urme pe internet. Tot ce am putut afla e ca ati absolvit liceul la Constanta (intr-o scoala generala transformata peste noapte in liceu) desi Constanta are licee cu faima (Mircea, Ovidius, Eminescu) si ati terminat teologia intr-o universitate infiintata cu cantec, un fel de Spiru Haret la malul marii. Ca sa nu mai pomenesc de practicile dezvaluite recent despre cum se fac inscrierile acolo…
Prin urmare, nu sunteti omul care am crezut eu ca sunteti. Aveti o gandire fluida pe care o turnati lejer in formele construite de altii. Produsul rezultat e previzibil. Ma refer la ultimul articol pe care l-ati postat.
Mai cititi, vorba lui Plutarh.

Sa auzim numai de bine!

5. Ilie Catrinoiu - August 28, 2009

„Oameni precum Mircea Platon şi Dan Puric construiesc stări de spirit care, vai!, sunt mult mai atractive decât soluţiile concrete. Mesajul lor răspunde unei nevoi ascunse a intelectualului de a participa la construirea Istoriei (evident, cu “I” mare) în loc să accepte avantajele indubitabile ale „mediocrităţii” democratice.
Se pare că trebuie să dăm dreptate intuiţiei lui Karl Marx: „Istoria se repetă”. Să sperăm de data asta că Marx are dreptate până la capăt, iar istoria care se repetă nu este altceva decât o parodie. Pentru că în politica românească nu putem fi siguri de multe, dar în mod cert nu avem nevoie de extremişti.”

Domnule Duca, imi pare rau ca faceti asemenea afirmatii si ca nu cenzurati comentariul lui Plutarh in care m-a facut „antisemit”.

Eu nu am jignit pe nimeni in acest forum, am spus numai ca dl Tismaneanu e de stanga, ceea ce nu e o jignire.

Incercati sa fabricati niste legaturi intre legionarism si paleoconservatorism (conservatorismul aristocratic si personalist) care in realitate nu exista. Va rog sa va pastrati simtul realitatii.

Spuneati intr-un comentariu ca dl Tismaneanu nu e total un ganditor conservator, dar ca sunteti uneori de acord cu dl Tismaneanu.

Dle Duca, cu jumatati de masura nu merge. Un intelectual care are autoritate profesionala nu gandeste cu jumatati de masura, „hai ca merge si asa”. Nu merge deloc „si asa”. „Si asa” merge pentru intelectualii avizi de putere. Spre deosebire de Jean Sevillia sau Gottfried, dl Tismaneanu si compania lauda cu surle si trambite dreapta romaneasca, ceea ce Sevillia si Gottfried nu fac asta in cazul „dreptei” franceze sau americane. Atata vreme cat dl Neamtu, dl Traian Ungureanu, dl Tismaneanu, etc, sustin OAMENI si POLITICI care favorizeaza uniuni civile homosexuale si alte masuri de stanga criticate si de Jean Sevillia, chiar daca dl Tismaneanu ii scrie prefetele cartilor, atat vreme cat se intampla astfel de lucruri murdare nu se poate vorbi de „oameni de dreapta”.

Eu vreau ca intelectualul sa fie intelectual si sa prezideze reviste de cultura, nu sa fie un ideolog si sa prezideze reviste de propaganda, cum se intampla la ID si Dilema.

P. S. Va multumesc pentru pentru publicarea comentariilor.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: