jump to navigation

Ideologiile răului: fără personalitate, raţiune şi demnitate Ianuarie 29, 2009

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Motto:

„Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă.” (Matei 10, 28 )

Această iarnă mi-a fost marcată intelectual de parcurgerea (uneori rapidă, alteori cu „aplicăţiune”) a mai multor cărţi ce au avut ca subiect, într-o formă sau alta, comunismul. Toate m-au convins de adevărul spuselor lui Leon Wieseltier: If certains forms of evil are not hated, then they have not been fully understood, obligându-mă nu doar la o reflecţie asupra comunsimului, cât la o reflecţie asupra necesităţii de a urî ideologia totalitară, sub orice formă s-ar ascunde ea: comunism, nazism, islamo-comunism sau islamo-fascism. Ura văzută ca o consecinţă a înţelegerii răului, dar şi ura ca exorcizare a acestuia, împiedicare a revenirii lui…

Păcate şi păcătoşi

Creştinismul afirmă, fără să fie ascultat de nimeni, că trebuie să urâm păcatul şi să iubim pe păcătoşi. Mulţi credincioşi confundă lapidarea păcătoşilor cu lapidarea păcatului, iar majoritatea necredincioşilor, pierzând noţiunea de păcat, înţeleg, după minţile lor sărmane, ura Creştinismului faţă de rău ca fiind doar o formă de manifestare a fanatismului.

Dar geniul Creştinismului vede şi în făptuitorul răutăţii o victimă. El însuşi este un „pătimaş”, un om ce pătimeşte, sclav al răului pe care a ales cândva să îl slujească. Singurătatea înspăimântată al lui Stalin, neiubit de nimeni şi incapabil să aibă încredere în cineva, anii de lagăr în Siberia ai lui Lenin, viaţa de lup hăituit a lui Troţki sau viaţa de peşteră a lui Ben Laden nu pot fi invidiate de către nimeni. Nici măcar aşa-zisa lor putere nu merită invidia noastră: locuind în case ce ar provoca râsul superior al oricăruia dintre locatarii recenţi ai cartierelor de vile de prin preajma oraşelor noastre, trăind cu frica epurărilor sau a revoluţiilor, nici unul dintre liderii comunişti nu a ajuns la prosperitatea materială pe care orice societate normală (democratică şi cu economie de piaţă) o poate oferi liderilor săi. Şi apoi câţi dintre noi şi-ar dori să trăiască o viaţă luptând pentru dreptul de a fi în „nomenclatură”, pentru a ajunge victima propriilor tovarăşi, precum un Kamenev, Zinoviev, Buharin, Nagy sau Ceauşescu?

Răul transformă oamenii, îi urâţeşte, dar în perversitatea sa face ca şi călăul să nu fie altceva decât o victimă, aşa cum poate face şi din victime călăi (teribila „reeducare” de la Piteşti).

Mă voi opri la trei imagini ale răului comunist, aşa cum le-au surprins lecturile mele din această iarnă. Sunt trei personaje ce pot fi considerate, cumva, arhetipale. Primul e Leonte Răutu, arhetipul demoniacului comunist, „perfect acrobat” pe firul istoriei, dar şi pe sârma propriei conştiinţe.

Al doilea este un personaj al romanului semnat de Arthur Koestler, „Întuneric la amiază” – Rubaşov, a cărui suferinţă intelectuală şi al cărui sfârşit tragic sintetizează sutele de mii de istorii ale comuniştilor deveniţi victimele fizice ale propriei lor ideologii, ştiut fiind că cei mai mari ucigaşi de comunişti din istorie au fost tot comuniştii.

Al treilea personaj, domnul Gheorghe Florescu, probabil încă în viaţă, autor al unui volum de memorii apărut în iarna aceasta la Humanitas („Confesiunile unui cafegiu”) este, după mine, arhetipul celui ce, refuzând să se opună răului, s-a făcut frate cu dracul ca să treacă apa istoriei. Cea mai numeroasă şi cea mai tristă categorie de victime ale comunismului.

Fără personalitate şi raţiune

Am aşteptat cu nerăbdare volumul despre Leonte Răutu („Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului”, Humanitas, 2008), scris de Vladimir Tismăneanu şi de Cristian Vasile. După o arheologie a terorii era necesar să se sape şi pentru a se încerca o arheologie a răului.

Toată cartea este şocantă de la un capăt la altul. Avem biografia unui revoluţionar de profesie, a unui comunist convins, capabil să se schimbe după cum cerea linia partidului. Posedat, Leonte Răutu (de altfel un intelectual net superior majorităţii comuniştilor români) îşi pierde personalitatea, devenind un simplu instrument al răului comunist. Este internaţionalist atunci când interesele partidului o cer, devine naţional-comunist deşi aceasta presupune negarea propriei sale identităţi etnice, acceptă înlăturarea sa din structurile de conducere ale partidului deşi pretextul, plecarea unui copil al său din ţară, era unul revoltător de nedrept.

Dar, mai presus de toate, este incapabil să regrete ceea ce a făcut, să îşi asume vreo vină, alta decât vinele presupuse de autocriticile făcute cu diverse ocazii faţă de partid.

Diversele conferinţe rostite de Leonte Răutu în decursul activităţii sale de ideolog şef al comuniştilor români sunt înfricoşătoare dovezi ale banalităţii răului (Răutu trece drept un simplu funcţionar, un Eichmann al câmpului ideologic), dar şi ale profunzimii acestuia.

Cheia pe care mi-a oferit-o această carte nu a fost una spre omul Leonte Răutu. Aceasta pentru că nu mai exista un om Leonte Răutu din momentul posedării acestuia: sărmanul L. R. fusese înlocuit cu un zombie intelectual, aflat în serviciul comunismului.

În schimb, această arheologie a răului a arătat un adevăr pe care mulţi se pare că nu îl înţeleg acum: răul comunismului nu a fost provocat de barbaria unor analfabeţi, ci însăşi ideea comunistă este responsabilă de atrocităţile totalitare.

Al doilea personaj este, cum am arătat mai sus, unul fictiv, din romanul „Întuneric la amiază”, al lui Arthur Koestler (editura Humanitas, 2008 ) . În trăsăturile acestui personaj, putem identifica uşor pe Troţki, pe Buharin, pe Vasile Luca, pe Ana Pauker, Teohari Georgescu sau Lucreţiu Pătrăşcanu.

El este victima comunismului căreia i se mai oferă o şansă de către viaţă: aceea de a se salva prin martiriu. Victimă nu atât a luptei pentru putere din PCUS, cât a adaptării ideologiei comuniste la contextul istoric, Rubaşov, lider marcant al comuniştilor ruşi, este arestat şi ştie de la bun început că nu îl mai poate aştepta nimic altceva în afară de condamnarea la moarte şi execuţia.

Pentru Rubaşov, alternativele sunt clare: fie acceptă să moară fidel comunismului, fie, printr-un dram de raţiune, descoperă in articulo mortis minciuna comunistă. Din păcate, el nu va alege această din urmă cale, a denunţului ideologiei criminale. Romanul este alcătuit practic din procesele dialectice prin care trece el, „ajutat” şi de anchetatori, în încercarea de a îşi justifica, în ultimă instanţă, credinţa sa blestemată în comunism.

Asemeni unui Iov ateu, Rubaşov descoperă uimit că nu are nici măcar dreptul de a-şi plânge de milă înainte de tragicul sfârşit, el însuşi fiind un criminal, un asasin ideologic. Dar descoperirea cea mai interesantă pe care o trăieşte el este aceea că, deşi în mod subiectiv nu era vinovat de nici una dintre acuzaţiile ce îi fuseseră aduse, multe dintre ele absurde şi, evident, nefondate pe probe, obiectiv vorbind (obiectivitate dedusă cu ajutorul complicatei dialectici marxist-leniniste) el este totuşi vinovat de aceleaşi capete de acuzare.

Fără să fie complet lobotomizat, Rubaşov este totuşi un energumen. Iar ceea ce îl posedă nu este un spirit, ci ideologia răului.

El moare convins că minciunile despre el vor ajuta partidul să meargă mai departe…

Pierderea demnităţii

Al treilea personaj este domnul Gheorghe Florescu, un cafegiu din Bucureştii anilor 70-80. El nu e comunist, probabil că nici nu a citit un rând din teoriile marxist-leniniste şi, asemenea multor oameni de condiţie intelectuală medie, este total dezinteresat de eforturi mentale concentrate spre o reflecţie teoretică asupra realităţii.

Citind memoriile domniei sale („Confesiunile unu cafegiu”, Humanitas, 2008.) ne putem da seama că, în condiţii de normalitate, acest domn ar fi fost un negustor prosper. Trăind însă în „paradisul oamenilor muncii”, domnia sa nu a avut prea multe scrupule morale şi a ales să fie… mafiot.

El provine din acea lume a interlopilor bucureşteni, din care cel mai celebru a rămas „nea Bachus”, vinarul condamnat la moarte şi executat după ce reuşise trista performanţă de a imita Cosa Nostra în România socialistă.

Domnul Florescu şi cei ca el sunt baza pe care comunismul din Romînia, de altfel o utopie economică, a supravieţuit. După eşecul economiei socialiste, zeci de ani acest regim s-a păstrat pur ideologic şi a rezistat material datorită pactului făcut cu o mafie economică. Un pact reciproc avantajos.

Însă unde sunt urmele acestui rău ideologic? E simplu. Această mafie nu apare de la sine. Un stat poliţienesc nu lasă loc structurilor mafiote decât dacă nu cumva „e voie de la primărie”. Or, domnul Florescu ne demonstrează în memoriile sale chiar lucrul acesta: de această mafie nu era străină nici nomenclatura, nici Securitatea.

Florescu este deformat de către comunism. Este un alt fel de activist. Un soi de „tovarăş de drum”, recuperat din mica burghezie sau din lumpen pentru a salva socialismul. Deşi nu este ideologizat la modul clasic, lui Florescu i se construieşte o lume a lui, în care el se crede stăpân şi în care se simte fericit. Asemenea prolilor din 1984, atâta timp cât este util regimului mica lui fericire (o maşină, şansa de a primi „pe sub mână” un bilet de odihnă la un hotel de nomenclaturişti, chiar şi accesul la „informaţia serioasă” – pune mâna pe buletinul de circuit intern al Agerpress – deşi se putea mult mai bine informa de la … Europa Liberă). I se permite chiar să se joace de-a dizidentul… Iar când partidul nu mai are nevoie de el, este trimis pentru infracţiunile sale la închisoare.

Avem trei cazuri de victime ale unei ideologii a răului: oameni ce şi-au pierdut personalitatea, raţiunea şi demnitatea. Acestor oameni, din zorii unei libertăţi ce trebuie apărate, trebuie să le arătăm compasiunea noastră. O compasiune însoţită de ură faţă de răul care nu se mulţumeşte doar să ucidă trupuri, ci care atacă şi suflete.

Anunțuri

Comentarii»

1. costin - Februarie 1, 2009

fain, foarte interesant!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: