jump to navigation

Goodbye Mr. President Ianuarie 20, 2009

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Pe 20 ianuarie, Preşedintele SUA, George W. Bush şi-a încheiat ultimul mandat ieşind din viaţa politică şi intrând în istorie. A îndeplinit, timp de două mandate, cea mai importantă şi cea mai dificilă funcţie politică din această lume.

El a fost Preşedintele ce a condus America în lumea de după 11 septembrie, fiind pus în situaţia de a înfrunta ideologiile criminale generate de Islam şi de a declanşa o lungă şi dificilă campanie împotriva terorii şi terorismului, oriunde s-ar manifesta acesta. George Bush a fost un Preşedinte „de război” şi a ştiut să facă faţă acestui rol istoric în care destinul l-a introdus într-o tragică dimineaţă de septembrie.

Obsesia anti-Bush

Cele două războaie purtate de Statele Unite reprezintă răul necesar prin care trebuie să trecem pentru a putea să punem la punct barbaria ce se ridicase împotriva civilizaţiei. Din păcate, acest lucru nu a fost înţeles de către intelectualitatea şi „societatea civilă” pacifistă din Occident, principala vinovată pentru obsesia antiamericană şi anti-Bush care a marcat ultimii ani.

Ajutaţi de o mass-media ce şi-a uitat obiectivitatea la garderobă, pacifiştii grăbiţi au reuşit să lase impresia că George W. Bush este un lider politic la fel de „rău” ca şi… Kim Jong Il (lucru reflectat în sondaje de opinie – bun indicator al epidemiei de idioţenie ce pare să afecteze occidentalul mediu), iar personaje sinistre precum Mahmud Ahmadinedjad sau Hugo Chavez merită un respect mai mare decât locatarul de la Casa Albă.

Mai nimeni, din rândul intelectualilor pacifişti, nu s-a străduit să vadă realele probleme ale lumii. Guantanamo a devenit un simbol al răului, iar atrocităţile comise de miliţiile talibane sau de serviciile de politiţie ale regimului lui Sadam Hussein au fost date grabnic uitării. Răsturnarea unei dictaturi teribile, responsabile de genocid împotriva populaţiei kurde, de sprijinirea terorismului islamic, a părut un gest… criminal. Iar armatele de pacifişti inconştienţi par să jubileze de fiecare dată când aliaţii occidentali trebuie să se confrunte, în Afganistan sau în Irak, cu probleme.

Dar George W.Bush a fost şi un Preşedinte american în adevăratul sens al cuvântului. Mulţi i-au criticat lipsa de cultură, spiritul său antrepenorial care l-a aruncat din faliment în faliment în toate încercările sale de a-şi construi o afacere proprie sau şi-au râs de problemele sale cu băutura, de credinţa sa creştină simplă. Pentru majoritatea celor care l-au atacat pe Preşedintele Bush Jr., acesta nu reuşea să depăşească nivelul ţăranului texan, om al unei singure cărţi (şi aceea Biblia!), iubitor de arme de foc, naţionalist ca orice sudist, suspect de a fi rasist, homofob şi, în orice caz, intolerant.

Însă cei mai mulţi dintre americani au văzut în George Bush jumătatea plină a paharului. Au văzut un om care şi-a învins problemele cu băutura, care, prin redescoperirea Creştinismului şi prin asumarea lui ca mod de viaţă, a reuşit să se ridice şi să devină parte a istoriei Statelor Unite. Mulţi au văzut în el acel „American dream” spiritual, fără de care America profundă nu a putut înţelege şi respecta bunăstarea materială.

Un model conservator

Bush a reprezentat America mai mult decât oricare alt Preşedinte din istoria recentă a SUA (cu excepţia notabilă a Preşedintelui Reagan, probabil). Nu e vorba de America CNN-ului sau a Holywoodului, ci de America… americanilor, aceea pe care riscăm să o pierdem, cu vremea, orbiţi de tonomate precum Chomsky, Zizek, Negri, Hardt sau Moore.

România în mod special îi datorează mult Preşedintelui Bush, poate cel mai important şi mai sincer prieten al ţării noastre din ultimii opt ani. Integrarea României în NATO şi în UE ar fi fost mult mai dificilă fără sprijinul său, iar Summitul de la Bucureşti, de anul trecut, a aşezat România pe harta ţărilor din blocul occidental.

Interesul real al Preşedintelui Bush pentru regiunea Mării Negre, viziunea sa strategică (ce presupunea integrarea Ucrainei şi a Georgiei în NATO – lucru nerealizat din pricina trădării unor aliaţi europeni) au transformat România într-un actor important pe scena politică interanţională. Lipsa de interes a puterilor europene, ca şi noua administraţie Obama s-ar putea să afecteze însă negativ politica externă a ţării noastre.

Acum, când la încheierea celui de-al doilea mandat prezidenţial George W. Bush iese din scena mare a politicii şi (sper eu) din vizorul tuturor clovnilor stângaci din mass-media americană şi de aiurea (se vor lega ei cu aceeaşi răutate şi cruzime şi de preşedintele Obama?), ar trebui să înceapă reflecţia serioasă asupra acestor opt ani de istorie americană şi mondială. Opt ani care au fost marcaţi de două războaie majore în Orientul mijlociu, de valuri de atentate teroriste, de proclamarea nefericită a independenţei regiunii Kossovo (gest politic pentru care nu ne-a sosit încă nota de plată) şi de slăbirea vizibilă a Occidentului pe fondul crizei economice mondiale, a triumfului ideologiilor multiculturaliste şi al ridicării Rusiei din propria cenuşă.

O reflecţie asupra acestor opt ani poate că ne va face să identificăm două modele de înfruntare a problemelor ce se ridică în faţa civilizaţiei occidentale: modelul Americii conservatoare, reprezentată de administraţia Bush, pe de o parte, şi modelul Uniunii Europene, pe de altă parte. Primul, un model aşezat pe valorile Părinţilor fondatori ai democraţiei americane, valori ale libertăţii, fermităţii şi toleranţei, al doilea, fundamentat pe egalitarismul socialist şi pe refuzul ghilotinard al tradiţiei şi al valorilor.

Deşi mass-media proclamă obsesiv eşecul primului model, istoria s-ar putea să contrazică CNN-ul. Nu conservatorismul este responsabil de criza economică şi morală în care ne găsim, ci tocmai socialismul care acum, sub masca unui mesia de culoare şi a unui cor de iresponsabili, îşi proclamă prin toate mijloacele victoria.

Ciocnirea civilizaţiilor

La sfârşitul anului trecut a murit (tragică coincidenţă – chiar la sfârşitul a ceea ce are şanse să fie ultima administraţie conservatoare de la Casa Albă) profesorul Samuel Huntington, teoreticianul ciocnirii civilizaţiilor, teorie ce din păcate a fost perfect demonstrată de atentatele de la 11 septembrie. Simpla evidenţă a faptelor, cum i-ar spune profesorul Tismăneanu, ar fi trebuit să pună capăt unor decenii în care mediile academice specializate pe ştiinţele sociale au fost tributare relativismului cultural. Dar 11 septembrie şi valurile de atentate ce au urmat, crimele oribile comise de jihadiştii din Irak, Afganistan, Palestina si de aiurea, decapitările cu fierăstrăul, utilizarea copiilor ca luptători kamikaze nu au fost suficiente pentru a justifica în ochii tuturor stângiştilor postmoderni nevoia unei replici în forţă. Înţepeniţi în utopia lor, au preferat să-l ucidă prin tăcere pe profesorul Huntington şi să folosească mass-media ca armă împotriva preşedintelui Bush. Dar ceea ce nu recunosc toţi aceştia este evidenţa că pentru toate faptele noastre există consecinţe…

Într-un simpatic episod despre Afganistan şi „Patriotic Act” al serialului South Park (ce numai „neocon” nu poate fi considerat), unul dintre personaje, după ce intrase în contact cu ura nejustificată a musulmanilor faţă de Occident, le spunea unor copii afgani: „Poate că într-o zi vom învăţa să vă urâm şi noi”. Un gând dur, dar… responsabil. Căci lecţia urii, a urii faţă de tot ceea ce înseamnă fanatism şi barbarie, este unica pe care trebuie să o învăţăm. Şi, paradoxal, doar această ură ne permite să iubim umanitatea.

Anunțuri

Comentarii»

1. Phosphoros - Ianuarie 20, 2009

Eu am o nelamurire … de cand sunt neoconii americani cu adevarat conservatori? Cred ca singurii de pe continentul acela care ar merita denominatia de „conservatori” sunt paleoconservatorii. Iar ei s-au opus magistral atat stangismului democrat, cat si celui neocon a la Bush, care crede (dubios) ca exportul de democratie si iubirea cu forta pot fi considerate mijloace conservatoare.

Neoconservatorismul a la Kristol si Podhoretz e o specie ciudata de trotskism in haine (frumusele, nu neg) dreptace, care nu a facut decat sa deturneze adevaratul conservatorism american de la fundamentele-i. Pentru o critica reala la adresa doctrinei neocon, venita de pe pozitii cu adevarat conservatoare, as recomanda miscarea paleocon, in special Paul Gottfried, Pat Buchanan, Samuel Francis, Llewellyn Rockwell etc. Ei sunt la fel de intransigenti cu neoconii precum sunt si cu socialistii de toate felurile …


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: