jump to navigation

Despre naţionalism şi globalizare… Martie 16, 2008

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Naţionalismul a fost o virtute a secolului XIX şi o boală a secolului XX. Acesta pare să fie diagnosticul preferat de istorici şi de politologi atunci când vine vorba despre discutarea acestui fenomen. El este factorul principal al apariţiei noii Europe. Cu toate acestea, excesele naţionaliste din secolul XX au dus la o dezavuare atât a naţionalismului, cât şi a conceptului de naţiune.

Secolul XXI, cu proclamarea independenţei regiunii Kosovo, cu veritabilul război civil din Kurdistan, cu lupta continuă a palestinienilor pentru independenţa proprie, dar, pe de altă parte, cu efortul susţinut al statelor europene de a construi o Uniune Europeană cu adevărat funcţionabilă, ne arată că politica internaţională trăieşte în două procese istorice- realităţi paralele: una a consolidării naţiunilor şi implicit a încurajării naţionalismelor şi o alta a depăşirii conceptului de naţiune.

Care din aceste două procese este bun? Răspunsul meu este: nici unul. Ambele procese istorice păcătuiesc, din punctul meu de vedere, prin ignorarea tradiţiilor şi prin proclamarea de utopii. Naţionalismul, deşi poate părea asociat şi de obicei este asociat cu ideea de tradiţie şi cu cea de istorie, este de fapt o creaţie a modernităţii, un produs al iluminismului.

Spaţiul cultural iudeo-creştin nu avea nici un motiv teologic să accepte un construct naţionalist. Popoarele, învaţă Biblia, sunt rezultat al păcatului (construcţia turnului Babel) doar două naţii învrednicindu-se să primească statutul de popoare ale lui Dumnezeu: poporul lui Israel (în Vechiul Testament) şi poporul noului Israel- creştinii (în Noul Testament). Şi cealaltă religie monoteistă, islamismul, a conceput teologico-politic adunarea credincioşilor săi în „umma”, ce poate fi înţeleasă tot ca „naţiune a lui Dumnezeu”.

În afara acestora, ideea de naţiune nu îşi avea în mod necesar rostul. Aspiraţiile creştinilor şi ale musulmanilor au fost tot timpul imperiale, vizând împiedicarea existenţei alterităţii popoarelor. Creştinismul catolic a încercat să creeze această unitate prin menţinerea unei singure limbi liturgice şi prin încercarea impunerii unei politici supra-statale. Puterile politice din Occident au acceptat, măcar formal, super-puterea Papei ca şi importanţa (cel puţin simbolică) a cultului imperial, prin menţinerea, până în secolul al XIX-lea, a formalului Sfânt Imperiu Roman. În Răsărit, continuator al Romei, Imperiul Bizantin a preluat şi a încreştinat conceptul de Pax Romana, însă nu a avut suficienta energie politică şi militară de a şi promova efectiv această viziune globalizantă.

Naţionalismele au apărut pe un fundal foarte neclar. Autoritatea teologică era puternic subminată, ideea imperială era compromisă politic de monarhiile absolutiste din Europa sau de neputinţele străvechilor Imperii (cazul Imperiului Otoman, ce a încercat mult timp să se definească ca fiind expresie istorică a acelei „Umma” islamice).

Mai mult, nevoia de emancipare de sub ceea ce s-a numit pe urmă l Ancien Regime, a făcut să fie contestate nu numai persoane ci înseşi instituţiile politice ale vremii.

Naţiunea modernă a apărut ca o nevoie a coeziunii în jurul altor valori decât cele ale tradiţiilor teologico-politice străvechi. Şi cum aceste valori nu puteau fi în mod necesar abstracte (pentru simplul motiv că nu erau înţelese şi asumate de popor), a apărut mitul naţiunii şi mitul statului naţional.

Naţionalismul a prins cel mai bine în mediile teologice necatolice. Atât Bisericile Ortodoxe cât şi confesiunile protestante erau lipsite de energia contrarevoluţionară a Bisericii Catolice. Mai mult, legăturile teologico-politice dintre Stat şi Biserică au contribuit mult, în spaţiul creştin necatolic, la facilitarea construirii unei teologii politice care să stabilească legăturile dintre naţiune şi Biserică.Brusc, credinţa biblică în păcatul naţiunilor de la turnului Babel a fost dată uitării, iar consolidarea naţiunilor ca şi a statelor naţionale a avut parte de „binecuvântare” teologică. Cea mai interesantă, dar şi cea mai lipsită de acoperire teorie teologică a fost cea a „mântuirii neamurilor”, foarte la modă în Răsăritul creştin de ieri şi de azi.

Peste această nouă viziune teologică au început să apară şi miturile laice. Naţiunile au început să îşi construiască istorii proprii, profund maniheice, menite să arate şi să accentueze virtuţile şi superioritatea poporului respectiv. Alteritatea, care era concepută mai ales teologic („celălalt” în Evul Mediu era ereticul şi necreştinul) este acum puternic mitologizată. Apar discursuri paralele, istorii paralele şi implicit vieţi paralele. Noua definiţie identitară a comunităţii tinde să îl excludă pe celălalt prin ce în ce mai multe criterii.Odată cu naţionalismul modern apare şi dispreţul faţă de „imperialism” şi „globalizare”. Imperiul ţine de o realitate „rea”. Conştiinţa superiorităţii civilizaţiei creştine este divizată pe de o parte în conştientizarea unei superiorităţi englezeşti, franţuzeşti sau germane, iar pe de altă parte este respinsă şi combătută de lipsa de coerenţă a discursurilor unor popoare care, deşi aparţin aceleiaşi civlizaţii, încep să vorbească limbi diferite.

Pentru a avea o conştiinţă imperială e necesară o anumită asumare a unor valori tari. Nu poţi lega proiectul imperial de o naţiune, ci de o civilizaţie. Legarea sa de valori naţionale a dus şi la prăbuşirea sa, precum şi la erori teribile ce pot fi contabilizate începând cu pogromurile din Rusia şi continuând cu războaiele coloniale şi cu decolonizarea proastă ce a generat şi continuă să întreţină marile probleme ale lumii a treia.

Rupţi de tradiţie, rupţi de propria lor civilizaţie, noii exponenţi ai imperialismului naţional nu au putut să consolideze societăţi stabile, ci au generat, aproape inevitabil, lagăre de concentrare şi războaie civile. Valorile propuse celorlalţi au fost daruri otrăvite. Naţionalismul african, generat de utopiile intelectuale ale „imperialiştilor” occidentali, a girat nu numai apariţia unor state conduse de lideri tribali cu o cultură prepolitică (gen Idi Amin), ci şi fenomene monstruoase precum genocidul din Rwanda.

Globalizarea a fost privită ca o ameninţare pentru statul naţional ca şi pentru conceptul de naţiune. Teama de societatea globală, în loc să ducă la o analiză serioasă a asumării inevitabilului şi a evitării incidentelor violente, s-a transformat fie în frică agresivă (prin apariţia şi întărirea multor ideologii naţionaliste), fie în încurajarea unor utopii globaliste, nu mai puţin periculoase. Şi cu aceste utopii globaliste periculoase ajungem la antinaţionalismul prost, la fel de distructiv ca şi naţionalismul însuşi.

Oricum am privi lucrurile, trendurile ideologice ale globalizării (fie că este vorba de proiectul comunist, jihadist-islamic sau european) se leagă de numele lui Marx.

Utopia istorică construită de Marx pe urmele lui Hegel este cea care stă în spatele tuturor ideologiilor globaliste de astăzi. Depăşirea statului naţional pare să se facă doar în lumina internaţionalismului comunist. Despre kominternism şi proiectul său istoric deocamdată înfrânt nu are rost să mai vorbesc. Lucrurile sunt deja cunoscute. Dar se cuvin spuse câteva cuvinte despre proiectele internaţionaliste ale noii stângi, despre viziunea profund marxistă a corporaţiilor economice care, în ciuda aparenţelor lor de actori ai unei economii de piaţă libere, contribuie la distrugerea capitalismului şi a valorilor sale.

Dispariţia patronatului responsabil de compania sa prin diseminarea acţiunilor, ca şi subminarea conceptului şi a realităţii proprietăţii, a făcut ca patronatul şi proletariatul să dispară ca şi categorii sociale de facto. Orice angajat al unei corporaţii are acces la piaţa de acţiuni devenind într-un fel, patron. Rolul patronilor, ca şi conştiinţa de sine a unei asemenea categorii, cea a proprietarilor, fără de care capitalismul nu poate exista, a dispărut fără urmă. Autoritatea în companiile postmoderne este generată de acest nou şi fals proletariat, ajungându-se astfel la un comunism real, dar şi la o deresponsabilizare morală a societăţii, rolurile sociale fiind din ce în ce mai difuze.

Globalizarea neomarxistă se manifestă astfel economic, fiind dublată politic de proliferarea mai multor ideologii şi politici transnaţionale. Ecologismul, cu toate miturile sale apocaliptice globale, pretinde acţiuni comune a tuturor naţiunilor. Ideologiile drepturilor omului încurajează nu numai apariţia unei societăţi civile globale prin încrengătura complexă de ONG-uri şi organizaţii internaţionale dedicate unor cauze uneori reale, dar cu metode ideologizate, dar şi asumarea unor proiecte supra-statale, precum Uniunea Europeană şi Consiliul Europei.

Şi pentru că am dat exemplul acestor două megastructuri europene, se cuvine remarcat felul în care acestea înţeleg să gireze problema conceptului de naţiune. Evident, amândouă au în vedere un proiect supra-naţional, însă doar prima face paşi politici concreţi în această direcţie. Ca urmare, atenţia Uniunii Europene este dedicată nevoii de a face faţă instinctelor naţionale europene, dinamica procesului de consolidare europeană fiind una cu mai multe viteze, dependentă mult de strategii politice conjuncturale (eşecul primului proiect de tratat constituţional, de exemplu, a fost evitat în cazul celui de-al doilea proiect prin… neconsultarea cetăţenilor europeni).

Consiliul Europei, în schimb, un proiect politic prea puţin concretizat în realitatea europeană, este mult mai agresiv din punct de vedere ideologic, fiind „tatăl” tuturor proiectelor multiculturaliste şi al tuturor politicilor internaţionalist-stângiste.

Este chiar amuzant de văzut cum Consiliul Europei încurajează pe de o parte slăbirea naţiunilor prin promovarea multiculturalismului agresiv, pe de altă parte fiind foarte rezervat în faţa pretenţiilor naţionaliste ale minorităţilor de altfel protejate şi încurajate (cazul refuzului dat de Consiliul Europei pretenţiilor naţionaliste ale domnului Frunda). La fel de amuzant este şi felul în care, în aceiaşi logică multiculturalistă, minorităţile naţionale sunt puse sub aceiaşi umbrelă cu minorităţile culturale, religioase şi… sexuale.

Cât despre internaţionalismul islamic, el se desfăşoară nu după modelul consacrat de Mahomed, cel al războiului sfânt, ci în logica internaţionalismului stângist modern. Practic putem vorbi de o dublă strategie jihadistă: una pentru „acasă” şi alta pentru diaspora. În ţările cu majoritate musulmană se face tot ce stă în puteri pentru descurajarea economiei de piaţă şi pentru subminarea regimurilor seculare. Discursul politic al musulmanilor fundamentalişti este unul fundamentat social, pe logica sovietică a demonizării Occidentului şi a afirmării luptei de clasă. Iranul de după revoluţia islamistă a devenit un partener privilegiat al statelor din lagărul socialist, iar Saddam Hussein, liderul unui partid socialist, nu a avut nici o problemă ideologică în a-şi asuma, în ultimii ani ai dictaturii sale, cauza islamistă.

Ar mai fi şi alţi potenţiali promotori ai globalizării. Biserica Catolică, generatoare pentru mult timp a unei viziuni şi a unor soluţii globale asupra lumii, este încă un ofertant important în această „piaţă” a ideilor şi utopiilor. Din păcate însă, doctrina socială a Bisericii, departe de a mai fi generatoarea unor soluţii teologico-politice, oscilează între corectitudinea politică presupusă de un discurs slab (luând iniţiativa unor „dialoguri” inadmisibile teologic cu marxismul) şi lansarea unor soluţii sociale utopice, lipsite de elementar realism politic (celebra cerere de iertare a datoriilor ţărilor din lumea a treia).

Deşi consideraţi de toată lumea ca fiind promotorii globalizării, americanii (mă refer desigur la Statele Unite ale Americii) par cei mai dezinteresaţi să renunţe la proiectul naţional. De ce? Deoarece construcţia naţiunii americane nu este similară cu cea a naţiunilor europene. Departe de a fi produsul unor frustrări revoluţionare sau de a fi gândită ca refuz al unor tradiţii, naţiunea americană este gândită ca un contract social ce nu exclude în nici un caz valorile morale şi spirituale.

Chiar şi în politica lor externă, fidelă până acum Israelului (ce reprezintă poate cel mai activ proiect naţional din postmodernitate), politicienii americani au făcut dovada unui refuz conservator a utopiilor globaliste.

Deci, în opinia mea avem un naţionalism neacoperit de tradiţie şi un globalism atât de ideologizat, încât nu mai are mai nimic în comun cu procesul natural al globalizării. Ambele fenomene sunt, din punctul meu de vedere, de respins ca eşecuri ale unei modernităţi prost construite pe respingerea şi deconstruirea valorilor.

Practic, în secolul al XVIII-lea am avut două modele de construcţie politică modernă. Cel mai uşor de imitat a fost modelul francez, ce a stat sub semnul egalităţii, al nivelării, al revoluţiei care ucide nu numai oameni, ci şi valori, tradiţii, realităţi, construind de la zero o nouă realitate, o nouă societate.

Celălalt model, care a stat sub semnul libertăţii, este modelul apariţiei naţiunii americane, model fidel tradiţiei şi generator al unui nou tip de conservatorism, al moderaţiei împletite cu fermitatea valorilor.

Preferinţa pentru modelul propus de revoluţia franceză are consecinţele sale. 1789 a fost generatorul lui 1917 şi al lui 1933, existând o legătură indisolubilă între motivaţiile ideologice ale iacobinilor, ale bolşevicilor şi ale naţional-socialiştilor. Nu întâmplător, un autor marxist precum Slavoj Zizek încearcă acum să reabiliteze pe Robespierre şi pe Lenin, socialiştii Hitler şi Mussolini fiind „excomunicaţi” de către stânga recentă şi expediaţi (fără prea multe argumente) în familia de idei a dreptei.

Soluţia mea este cea a redescoperirii, pentru fiecare popor în parte, a unei tradiţii politice bune, care să îmbine util moderaţia valorilor democraţiei cu fermitatea valorilor tradiţiei.

Miturile naţionale, odată eliberate de încărcătura lor ideologică, vor putea să fie generatoarele dinamismului social şi dialogului ce ar face inutile ideologiile internaţionaliste ale vechiului şi noului marxism.

Toate acestea nu se pot face fără o autentică economie de piaţă ce trebuie să îşi redescopere, la rândul ei, propria sa dimensiune, dinamică, a libertăţii, a responsabilităţii asumate şi a eticii furnizate de propria tradiţie, scăpând de neomarxismul internaţionalizant ce a rupt practic coloana vertebrală a capitalismului.

Anunțuri

Comentarii»

1. Bondarul - Iunie 8, 2008

Fara tara, fara neam, fara familie, fara religie am deveni simple marionete. Dezradacinatii sunt cel mai usor de manipulat si de folosit.

2. vergeanu.spinu - August 11, 2008

Sunt intru totul de acord cu solutia finala ce a-ti propus-o
la finalul articolului.DAR cine se va stradui sa „redescope-
re ptr.fiecare popor in parte O BUNA TRADITIE POLITICA”
cand fiecare politician isi vede de ale lui?Credeti ca o data
aceasta traditie redescoperita va fi asimilata de marea ma-
sa care se uita numai peste gardul vecinului ca divertis-
ment,sau la muscaturile ce si le impart politicienii intre ei la
TV,ori la alte emisiuni idioate?Cine credeti ca va imbina „u-
til moderatia valorilor democratiei (cand e stiut ca nu exis-
ta democratie in nici un stat de pe panant,ori considerati ca e democratic sa vorbrsti iar celalalt la final sa-ti intoarca
spatele?) cu fermitatea valorilor traditiei”.Care „valori ale
traditiei” cand noi nu cunoastem TRADITIA in nici un dome
niu.Intr-un anumit domeniu,cati ii cunosc traditia.
Ca o curiozitate ; in 1735 s-a infiintat loja „Drepturile omu-
lui”. Intrebare: cu cinne trebuie sa ne luptam noi?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: