jump to navigation

Până la urmă, împotriva cui luptăm? Februarie 25, 2008

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Postez aici, în traducerea din portugheză a Ancăi Cernea, un excelent text al filosofului şi politologului brazilian Olavo de Carvalho.

OLAVO DE CARVALHO

Acum aproape optzeci de ani, mişcarea revoluţionară a reuşit să-şi definească obiectivul unic al eforturilor ei, ceea ce îi permite de atunci să obţină tot mai multe succese în acţiuni strategice la scară mondială, trecând peste nenumăratele sale divergente interne si chiar folosindu-le în mod profitabil ca instrumente de camuflaj sau de adaptare la varietatea circumstanţelor ivite.  Acest obiectiv – distrugerea civilizaţiei Occidentului – a fost schiţat simultan de către trei surse diferite: filosoful ungur  Georg Lukacs, liderul comunist italian Antonio Gramsci si specialiştii in ştiinţe sociale ai Şcolii de la Frankfurt.

Pe măsură ce aceste voci se afirmau ca fiind cele mai influente asupra inteelctualităţii stângiste, conştiinţa obiectivului se răspândea prin toate ramurile mişcării revoluţionare, pregătind marile războaie culturale de agresiune ce vor izbucni  incepand din anii 60 si care, indiferente faţă de căderea URSS, continuă până astăzi cu intensitate crescândă, obţinând victorii tot mai devastatoare, printre care cucerirea practic a intregului establishment cultural, mediatic şi universitar nord-american, impunerea normelor “corecte politic” in vocabularul dezbaterilor publice si distrugerea mijloacelor de apărare culturală ale aproape tuturor naţiunilor europene, aşezându-le în genunchi in fata dominaţiei adversarilor lor. În toate aceste cazuri, simbolul unificator aflat in spatele forţelor prodigios de variate utilizate in cadrul atacului este totdeauna acelaşi: ura comună faţă de civilizaţia Occidentului permite ca cei mai înverşunaţi machişti islamici sa mărşăluiască, pe străzile New York-ului si Paris-ului, mână in mână cu milianţii gay, feminişti si avortişti, pe care în ţările lor proprii i-ar condamna sumar la moarte.

Faptul că civilizaţia ce face obiectul urii nu este un bloc omogen, ci un amalgam deconcertant de confuz de curente incompatibile între ele, nu-i perturbă cu nimic pe detractori şi nici nu face tirul lor mai puţin precis. “Civilizaţia ocidentală”, aşa cum o înţeleg ei, nu este un concept definibil rational ci un simbol: este suficientă o ochire in direcţia respectivă, şi orice se va găsi in apropiere va fi atins de tir.  Simbolurile există tocmai ca să unifice contrariile: dacă vrei să distrugi civilizaţia occidentală, o poţi acuza fără dificultate de materialism scientist sau de teocraţie creştină, de expansionism imperialist sau de autodisoluţie decadentă, de libertinism obscen sau de moralism represiv. In lumea simbolurilor, asa cum deja observa lupul din fabulă, apa râului poate curge in ambele sensuri. 

Departe de mine intenţia de a sugera că mişcarea revoluţionară atacă mori de vânt. Dimpotrivă, dacă este vorba de a conduce mişcări de masă şi de a coordona o multitudine de forţe în luptă, simbolul este o călăuză mai eficientă pentru acţiune decât cele mai elaborate concepte ştiinţifice.  Acestea, prin propria lor natură, pot numai să cuprindă fracţiuni separate ale experienţei dar nu şi realitatea concretă. Simbolul, tocmai pentru că sintetizează aspecte contradictorii, îndreaptă privirea în direcţia potrivită, identificând ţinta reală chiar atunci cand aceasta nu este clar înţeleasă conceptual, exact cum se întâmplă şi în acest caz:  intelighenţia revoluţionară nu este în stare să spună nimic coerent sau valoros despre civilizaţia occidentală (dimpotrivă, scrierile stângiste bolborosesc idioţenii în această privinţă), dar reuşeşte perfect să intuiască  unde se află ea precum şi care sunt punctele vulnerabile unde o poate atinge cu atacurile sale. Entitatea împotriva căreia se întoarce este opacă şi, intelectual, neinţeleasă, dar este suficient de reală şi de prezentă ca să simtă duritatea loviturilor ce o ating.

Atât de cuprinzătoare este forţa unificatoare a simbolului aflat în spatele multitudinii de ţinte, încât până şi vinovăţiile proprii mişcării revoluţionare îi pot fi imputate de aceasta victimei sale, permiţându-i  să îşi descarce asupra ei toată ura si dispreţul inconştient pe care le-a acumulat împotriva sa, de-a lungul istoriei sale pline de crime şi orori. Nu există niciun stângist pe lume care să se recunoască vinovat moral de genocidul sovietic, chinez sau cambogian. Cu cât aceste realităţi îi inspiră mai multă oroare, cu atât i se pare mai monstruos capitalismul occidental. Imunitatea faţă de vinovăţie este una dintre trăsăturile definitorii ale mentalităţii revoluţionare din timpurile noastre, dar şi până in secolul XX această trăsătură apare numai în mod localizat, limitată la grupuri militante bine definite. Numai după anii 60 ea s-a răspândit în mase largi de populaţie, atunci când imaginea simbolică a victimei ispăşitoare a devenit vizibilă la modul universal: din cavernele Al-Qaeda până la campusurile universitare din California, de la înaltele foruri ale organismelor internaţionale până în adâncurile cluburilor sadomasochiştilor, ura faţă de Occident este licenţa ce garantează libertatea de a comite păcate si contravenţii fără cel mai mic sentiment de vinovăţie.

Canalizând împotriva acestei ţinte simbolice toate vinovăţiile şi resentimentele umanităţii, mişcarea revoluţionară a depăşit limitările unui discurs ideologic ce apela numai la porţiuni specifice de populaţie. S-a erijat în administrator global al urii psihotice organizate. A fost un teribil „salt calitativ”, cum ar fi zis Mao Dzedong. Însoţit de înlocuirea vechii structuri ierarhice de partid cu noua organizare flexibilă in „reţele”, ea şi-a crescut forţa de agresiune a mişcării în aşa măsură incât a devenit imună la dezvăluirea crimelor sale sau a celor mai scandaloase eşecuri ale sale din domeniul economico- social.

Nu este lipsit de interes să observăm că această realizare a fost opera postumă a unor gânditori care, în viaţă, păreau dislocaţi din curentele dominante ale comunismului internaţional. La Moscova si la Pekin, Lukacs, Gramsci si frankfurtienii au rămas multa vreme neluaţi in seamă.  Ucenicii lor de la New York si Paris au fost cei care au reînnoit de sus si până jos mişcarea revoluţionară începând din anii 60, integrând în noua perspectivă până şi anumite curente resentimentare pe care vechea ortodoxie comunistă le-ar fi dispreţuit, considerându-le anahice si mic-burgheze, ca de exemplu mişcarea LGBT sau mişcarea pentru liberalizarea drogurilor. În această perspectivă, căderea URSS, departe de a putea fi considerată o înfrângere, a fost de fapt un sacrificiu necesar pentru revigorarea generală a organismului revoluţionar. Revoluţia din sânul revolutiei, cum a numit-o Régis Débray, s-a realizat prin mijloace pe care însuşi Débray, în vremea respectivă, nu şi le putea inchipui.

Dar ceea ce este mai important de observat în această ordine de idei, este faptul că, dacă unificarea ţintei simbolice a fost principiul upgrade-ului revoluţionar, nimic asemănător nu se observă în tabăra opusa. Peste tot, reacţia conservatoare (in Brazilia uneori denumită  şi “liberală”) continuă  să fie dispersată si  fragmentară, îndreptată împotriva unor ţinte parţiale şi contradictorii, în spatele cărora nu se întrevede nici cel mai mic semn al unei identităţi, cu atât mai puţin imaginea strălucitoare a unui simbol unificator. Dimpotrivă, se pare că există din partea conservatorilor un refuz sau o teamă de a percepe chipul unitar al inamicului sub variatele sale manifestări. În recentul „război împotriva terorismului”, de exemplu, autorităţile nord-americane insistă să desemneze radicalismul islamic ca fiind un fenomen singular si sui generis, nu numai amputat de cele mai patente rădăcini istorice ale sale in mişcarea comunistă care l-a pregătit şi gestionat punct cu punct, ci separat până si de conexiunile sale actuale cu stânga mondială şi cu guvernele Chinei şi Rusiei, fără sprijinul cărora islamismul nu ar fi nimic. Când vorbesc despre America Latină, politicienii de la Washington se referă la Hugo Chávez si Evo Morales ca şi cum ar fi cazuri excepţionale si izolate, si nu piese integrante ale marii maşini revoluţionare a Forului de la São Paulo. Ajung chiar să îşi închipuie că Lula – chiar ideologul si fondatorul Forului – ar fi cea mai bună „alternativă democratică” împotriva planurilor de dominaţie continentală ale dictatorului venezolan. Şi, prefăcându-se intenţionat orbi faţă de continuitatea dintre comunism si chavism, de mii de ori reafirmată chiar de către adunările Forului de la São Paulo, apelează la eticheta de „populism”  pentru a evita menţiuni cu privire la vechiul si bunul marxism-leninism, căruia astfel îi garantează o reîncarnare confortabilă sub acoperirea anonimatului. Unii fac aceasta din iluzie triumfalistă, pentru că le place să-şi închipuie că au câştigat Războiul Rece şi nu pot să accepte că au purtat cel mult o bătălie, că războiul continuă la o scară mult mai mare şi mai complexă. Alţii, ca însusi George W. Bush, au căzut in această capcană pentru că au fost formaţi la şcoala “realistă” a lui Hans Morgenthau şi, raţionând numai în termeni de puteri statale, fără să evalueze corect liniile de forţă ideologice care trec peste frontierele naţionale, consideră că este posibilă unificarea stângii şi  a dreptei americane într-o luptă patriotică împotriva unui inamic extern. Au devenit astfel lipsiţi de apărare în faţa inamicului intern care s-a prefăcut doar că le este aliat in primele săptămâni de după 11 septembrie pentru a putea apoi, cu usurinţă, să-i înjunghie pe la spate în anii ce au urmat (v. Kenneth Timmerman, Shadow Warriors. The Untold Story of Traitors, Saboteurs, and The Party of Surrender, New York, Crown Forum, 2007, ca şi articolul meu despre alegerile americane in Digesto Econômico din această lună). În oricare dintre variante, rezultatul este slăbirea si înfrângerea.

Nu menţionez, este limpede, antagonismele explicite care corodează dreapta pe dinăuntru, făcând din anumite facţiuni ale ei instrumente in mod inconştient docile faţă de o strategie adversă ce transcende orizontul său de viziune. Cruciada lui Pat Buchanan impotriva comertului liber sau atacurile anti-religioase ale neo-ateismului liberal sunt exemple cât se poate de limpezi de contradictii interne care, în absenţa unei imagini unificate a inamicului ce trebuie combătut, nu pot fi absorbite într-o strategie generală si sfârşesc prin a sluji numai la slăbirea frontului conservator. 

De-a lungul multor articole si conferinte, am insistat asupra necesităţii urgente de a da reacţiei conservatoare o ţintă unificată, o imagine clara a inamicului ce trebuie combătut. Numai aceasta va permite absorbirea într-o strategie cuprinzătoare şi funcţională multiplele forţe disparate care se agita in sânul „dreptei”. Cred că noţiunea de „miscare revoluţionară”, în sensul in care am elaborat-o in cercetări stăruitoare şi am ilustrat-o inclusiv in articole publicate în acest ziar, furnizează acea ţintă unificată şi are şi avantajul de a nu fi – ca „civilizaţia occidentală”  a revoluţionarilor- simbolul nebulos al unei realităti opace, ci o structură perfect identificabilă în temeni riguroşi din punct de vedere intelectual. 

Mă tem doar ca strădaniile mele in acest sens să nu fie la fel de bine folosite precum au fost, in Brazilia, avertismentele pe care le-am publicat in legătură cu Forul de la São Paulo. 

„Afinal, lutamos contra quem?”   

Anunțuri

Comentarii»

1. Anodos - Februarie 26, 2008

Ar trebui traduse si articolele in care Carvalho isi defineste conservatorismul.

Eu sunt sceptic in privinta conservatorismului actual. In primul rand, pentru ca oamenii care il imbratiseaza nu sunt cu nimic mai buni decat cei pe care ii combat. Si in al doilea, pentru ca nu are decat o tinta foarte vaga; societatea pe care o are in vedere, atat cea actuala cat si cea pe care si-o propune, e tot un construct imaginar in sens rau, ca si cea stangista.

2. Vera Maria Neagu - Februarie 28, 2008

Cunoasteti cartea lui Plinio Correa de Oliveira (1908-1995) – Brazilia, „Revolutie si Contrarevolutie”? Este prima carte aparuta in editura bucuresteana TRADITIE, in traducerea Eugeniei Adams – Mureseanu, colationare Viviane Prager.
Cred ca este cel mai cuprinzator studiu in problema. Am de vanzare cateva mii de exemplare.

3. PentruConformitate - Martie 11, 2008

Capitalismul este un incinerator de resurse materiale si umane, o uzina de alienat si indobitocit oameni. Textul de mai sus este cit se poate de relevant in aceasta privinta… ‘Civiliztia occidentala’ aka cruciatii si cruciadele singeroase, adevaratul Holocaust al colonizarii continentelor americane, milioane de autohtoni macelariti, razboaiele mondiale, Stalingrad, Drezda, Hiroshima, Nagasaki, Palestina,Corea, Vietnam, Irak… ‘Civilizatia occidentala’ aka conspiratie de state psihopat-terorist-mafiote aspirind la subjugarea intregii planete. Din dosarul ‘civilizatiei ocidentale’ – http://www.rainews24.rai.it/ran24/inchiesta/en/video.asp


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: