jump to navigation

Independenţa regiunii Kosovo şi o posibilă nouă dogmă dată de Vatican Februarie 21, 2008

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Conform titlului, acest articol ar trebui să se ocupe de două chestiuni separate: independenţa proclamată a regiunii separatiste Kosovo şi o chestiune mult mai „teologică”, dorinţa unor înalţi prelaţi catolici de a vedea formulată şi proclamată ex cathedra de către Papă o nouă dogmă cu privire la Fecioara Maria. 

Eşecul utopiei globaliste

Din punctul meu de vedere, între aceste două evenimente există o anumită legătură. Ea se regăseşte în refuzul, subconştient sau nu, de a se asuma o cale de regăsire a unităţii şi de constituire a comuniunii în logica dată de realităţile trăite în secolul trecut.Globalizarea este un fenomen natural, firesc, propriu naturii umane. Atâta timp cât procesul globalizării se face asumându-se în toate aspectele sale realitatea ciocnirii şi a conflictului dintre civilizaţii, acest proces dramatic poate fi considerat, foarte bine, ca fiind un soi de motor al istoriei, care, cu toate războaiele presupuse, cu toate civilizaţiile asimilate sau anihilate, asigură viaţa pe acest pământ.

Când procesul globalizării este ideologizat, lucrurile nu mai stau chiar aşa de ok. Aceasta pentru că aceste ideologii (şi mai ales ideologiile propagate de noua stângă) reuşesc, prin discursuri foarte frumoase, prin predici foarte reuşite, să încerce înlocuirea vieţii cu… pacea, aceasta din urmă înţeleasă, de către occidentali cel puţin, ca o capitulare.

După primul război mondial, trendul internaţional a fost cel al găsirii căilor de încheiere a istoriei prin instaurarea unei păci mondiale, a unei ordini globale care să stea sub semnul depăşirii naţionalismelor, depăşirii divergenţelor, respectului reciproc, toleranţei, ecumenismului şi a economiei de piaţă.

Perioada interbelică şi cel de-al doilea război mondial au atras atenţia celor care visau la o nouă ordine mondială pe fundamente democratice că naţionalismul, acest copil al modernităţii, le este un duşman periculos. După cel de-al doilea război mondial, cortina de fier a arătat că adversarii se pot regăsi în familie. Stânga globalistă, din lagărul socialist sau din Occident, a încercat să ideologizeze acest proiect idealist.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a sateliţilor săi, atât dreapta cât şi stânga occidentală păreau să creadă că noua ordine mondială poate fi în sfârşit instaurată. Neoconservatorul (pe atunci) Francis Fukuyama a scris celebrul său text „Sfârşitul istoriei”. 11 septembrie 2001 a năruit aceste speranţe, cel puţin pentru o parte a dreptei. Războiul împotriva jihadismului a arătat, celor care doreau să vadă, că proiectul unei lumi unite sub semnul păcii, ecumenismului şi democraţiei a rămas tot o utopie.

Şi iată că ajungem în anul Domnului 2008. Războiul împotriva jihadismului începe să fie câştigat de către forţele occidentale. Fidel Castro, unul dintre ultimii mohicani ai  comunismului hard, s-a retras de la guvernare. China descoperă, treptat, că modelul lui Deng Xiao Ping, „o ţară, două sisteme”, nu poate funcţiona. Sistemul mai puternic – în cazul nostru, economia de piaţă cu toate valorile sale – va învinge sistemul mai slab.

Unicii care par să pericliteze sistemul sunt occidentalii înşişi, cu toleranţa lor exagerată, cu multiculturalismul, cu pacifismul lor ideologizat, cu obsesia autocriticii şi cu adoraţia în faţa alterităţii. 

Orbirea Kosovo

Iată însă că ni se mai rezervă şi alte surprize. Mă voi referi la două dintre ele: acceptarea naţionalismului ca instrument în politica internaţională contemporană (cazul Kosovo) şi încercarea de revenire a Bisericii Catolice, ca actor sine qua non pe scena lumii.

Ambele evenimente sunt, din punctul meu de vedere, semnale ale unor noi schimbări care vor afecta, într-un fel sau altul, instalarea utopiei unei lumi democratice, mai bune, pe acest pământ. Probabil că civilizaţia occidentală va câştiga definitiv războiul împotriva jihadismului, dar mai mult ca sigur nu va putea să instaureze o nouă ordine mondială. Şi, mai cred eu, e foarte bine că este aşa.

În fapt, departe de a încuraja o utopie sau alta, ar trebui, cred eu, să încurajăm concurenţa dintre aceste proiecte utopice în speranţa că vom ajunge la un moment dat să respectăm definiţia popperiană a democraţiei, ca armistiţiu până la sfârşitul lumii al celor care cred într-un adevăr absolut.

Independenţa regiunii Kosovo ar fi trebuit să fie un subiect marginal. Când pe continentul european toate popoarele visează la integrarea în Uniunea  Europeană, ca unica garanţie a prezervării propriei identităţi (deşi inepţiile forurilor U.E. sau ale Consiliului Europei ridică mari semne de întrebare cu privire la ce va însemna, în timp, identitatea europeană), câteva populaţii, cu o cultură politică primitivă, precum bravii cetăţeni rusofoni din Transnistria, găgăuzii, secuii şi albanezii kosovari, visează la întemeierea unor state naţionale proprii. Desigur, nişte cazuri de retard politic, dar ce ne facem atunci când acestor cazuri de retard politic li se dă atenţie şi, mult mai grav, credit de către marile puteri?

Kosovo şi-a proclamat independenţa, iar ţări precum Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Italia s-au grăbit să o recunoască. Ţara nou înfiinţată nu este numai rezultatul unui puseu de naţionalism, ci este o ţară majoritar musulmană, având ca istorie recentă activităţile „eroice” ale unei organizaţii teroriste, UCK – despre ale cărei crime s-a vorbit din ce în ce mai puţin. Kosovo, recunoscut ca stat independent, a fost, ca şi Bosnia musulmană, câmp de antrenament, spălare de bani şi centru de recrutare pentru adepţii jihadismului, rădăcinele Al Qaeda ajungând până în Balcani. Actualii lideri ai republicii Kosovo sunt, la rândul lor, personaje cel puţin dubioase, foarte departe de dimensiunea istorică a rolului politic pe care îl joacă.  

SUA – o politică externă inconstantă

Dar atunci de ce se îngăduie oare această recrudescenţă a naţionalismului? Cred că răspunsul este unul simplu: marile puteri sunt îmbolnăvite grav de morbul multiculturalismului. Respectul faţă de ambiţiile istorice ale unor populaţii cu o cultură politică primitivă este mai important decât interesele civilizaţiei occidentale. Dacă o astfel de reacţie este „firească” cumva, privind din perspectiva Uniunii Europene (deşi de la Franţa lui Sarkozy ar fi trebuit să ne aşteptăm la altceva), atitudinea Statelor Unite este cel puţin discutabilă.

Americanii se pare că sunt constanţi cu o politică externă ce şi-a dovedit până acum  ineficienţa, politică creatoare de deficit de imagine. Constanţa politicii externe americane este tocmai… inconstanţa.Statele Unite pot să lupte împotriva jihadismului în Afghanistan şi Irak (iar eu sunt primul care să îi susţin în acest demers), dar pot să fie mai departe aliaţi cu Arabia Saudită (patria ideologiei wahabite). SUA poate să îl răstoarne pe Sadam Hussein, dar negociază cu un Kim Jong Il, sau poate să îngăduie unui tiran absurd precum Ahmadinejad să conferenţieze la o universitate din Ivy League.

Ceea ce lipseşte în mod categoric strategilor occidentali este tocmai înţelegerea în ansamblu a fenomenelor politice. Dacă Europa occidentală, secularizată şi slăbită sufleteşte de ideologiile stângii, este incapabilă să îşi asume o înţelegere teologico-politică a conflictului dintre civilizaţii, Statele Unite ar trebui să fie mult mai responsabile. Din păcate însă, analize teologico-politice precum cele ale lui George Weigel par să nu conteze în strategiile de politică externă americană. Iar dacă politicienii americani nu au încredere în universitari, măcar să îşi asculte proprii lor aliaţi locali, care au şanse să cunoască mult mai bine realităţile regionale decât strategii de la Washington D.C.. 

O dogmă nu atât de inocentă

Acum, părăsind Balcanii, să ne îndreptăm spre Vatican. Pontificatul lui Benedict al XVI-lea a fost aşezat de la bun început sub semnul valorilor conservatoare. În mod sigur, Papa Ratzinger nu este un liberal şi un reformator, ba e chiar o persoană ce se va opune oricărei liberalizări a credinţei. Un asemenea Papă este mai mult decât util pentru o Biserică ce, în ultimii 40 de ani, a alunecat pe panta unui modernism prost înţeles, preferând un creştinism fast-food unei credinţe cu adevărat hrănitoare.

Dar iată că pe masa de lucru a Papei se găseşte o propunere pe care, sper din toată inima, acesta o va respinge. Este vorba despre proclamarea unei noi dogme mariane, în care Fecioara Maria să fie recunoscută ca şi co-mântuitoare şi avocată a neamului omenesc pe lângă Hristos.

O să spuneţi: ce treabă are proclamarea unei noi dogme cu… Kosovo şi cu diferitele viziuni asupra noii ordini mondiale?

Biserica Catolică a fost secole de-a rândul generatoarea unor proiecte mundane de ordine mondială. Respublica Christiana a fost una dintre aceste utopii. Autoritatea în virtutea cărora Biserica Catolică a putut fi catalizatorul unor speranţe politice era tocmai darul Bisericii de a păstra şi administra Adevărul. Autoritatea Bisericii provine de la Dumnezeu şi se manifestă şi prin capacitatea acesteia de a arăta, chiar şi supraţional, Adevărul. Dogma, înţeleasă ca adevăr revelat, descoperit Bisericii şi proclamat de Biserică, este „instrumentul” acestei autorităţi.

Dacă Bisericile din Răsărit au fost ceva mai rezervate cu proclamările lor dogmatice (chiar viziunea lor teologico-politică fiind străină de nevoia găsirii şi utilizării unui izvor de autoritate pe acest pământ), Biserica Romei a jucat, din raţiuni istorice obiective, rolul de păstrătoare a civilizaţiei într-o lume primitivă, de mamă a popoarelor. Toate acestea au implicat, desigur, consecinţe nefaste pentru viaţa şi imaginea Bisericii Catolice.

Modernitatea a văzut în Biserică principalul adversar ideologic, silind-o pe aceasta să se separe de stat şi să îşi piardă bună parte din privilegiile politice. Secolul XX a fost timpul asumării de către Biserică a unor proiecte politice care nu au fost teologice. Lupta împotriva socialismelor, nevoia delimitării de extremismul de dreapta au făcut ca Biserica să lase impresia că  acceptă, cel puţin, modelul politic democratic şi capitalist.

Deschiderea Bisericii Catolice către ecumenism, asumarea greşelilor trecutului şi refuzul de a-şi mai asuma imaginea medievală, de unic izvor al adevărului şi legitimităţii, au fost caracteristicile evoluţiei Bisericii în secolul trecut. Toate acestea nu s-au făcut fără regretabile devieri spre un creştinism fast-food, spre un socialism creştin, deloc sănătos.

Papa Benedict al XVI-lea a fost apreciat ca fiind cel ce poate continua procesul de aggiornamento al Bisericii, reparând în acelaşi timp greşelile şi evitând tentaţiile propuse de demonii modernităţii târzii. Mare parte din activitatea sa de până acum a confirmat aceste aşteptări.

Însă eventualitatea proclamării unei noi dogme la Vatican poate avea consecinţele cele mai tragice. Nu voi discuta aici consecinţele teologice presupuse de o dogmă mariană care, în formularea din petiţia înalţilor prelaţi, este chiar hilară (un fel de „băgare” în barou a Fecioarei Maria). Consecinţele politice sunt cele care ne interesează. 

Cine generează adevărul

Proclamarea unei dogme ex cathedra va provoca, prin ea însăşi, întreruperea dialogului intercreştin. Pacea religioasă impusă de către modernitate lumii occidentale va fi serios pusă la încercare.

Biserica Catolică, cea mai mare Biserică creştină din lume, bine poziţionată geostrategic şi cu acces la mare parte din resursele economice ale lumii occidentale, ar putea să revină la un model teologico-politic nu doar străin de cel democratic, ba chiar riscant şi pentru esenţa Creştinismului. Prin revenirea la statutul de generator de adevăruri absolute, Pontiful roman (acesta, sau urmaşii săi) vor putea să propună, cu autoritate, unui miliard de locuitori ai pământului, o doctrină socială substanţial diferită de cea propusă de status quo-ul occidental. Nu trebuie pentru aceasta decât să se readucă aminte credincioşilor Bisericii Catolice că izvorul adevărului absolut provine din catedra lui Petru.

Din aceste motive, dar şi din multe altele, o dogmă, fie şi nevinovată, precum cea propusă la Roma, poate deschide o cutie a Pandorei.

Anunțuri

Comentarii»

1. Ilie Catrinoiu - Februarie 21, 2008

Nu ma mir. Catolicii au fabricat dogme cu viteza cu care bate masina de cusut. Se vorbeste de dialog ecumenic. Pai ce dialog ecumenic sa mai fie cand tu, Papa la Vatican, faci dogme peste noapte fara sa te intereseze Ortodoxia si Protestantismul. Asta a fost dintotdeauna microbul Occidentului, virusul Catolicismului – sa facem dogme si sa facem din Crestinism un „sistem”.

2. Andrei - Februarie 21, 2008

Interesant si ma invita sa gandesc! Multumesc

3. Mihai DAN - Februarie 25, 2008

1. Legatura intre cele doua evenimente nu a devenit pana la sfarsitul articolului suficient de clara, dar asta nu ma intereseaza.
2. In ce fel determmina o noua dogma catolica, daca in spiritul Conciliului Vatican II, climatul european, fie si ecumenic, iar nu reiese. Dar nici asta nu cere raspuns.
3. Ceea ce ar astepta un raspuns, o justificare sunt TIPUL acesta de teologie, gen analiza politica. Daca apa joaca cartea bine, pica de-un Duh la catolici, daca nu, pleaca Duhul ,cresc disputele. Dar disputele aduc rating sau nu , ca daca da, atunci un plus de sfintenie curge, pica.
Intrebarea e cum anume abordati vs. problema mantuirii? Am observat ca acesta e stilul in care abordati adesea probleme. Totusi, sunteti interesat si de Hristos. Nu sunt deloc demagog, ci ma gandesc ca ar mai fi si Hristos de luat in calcul in afacerea crestina in care pronosticati. Si asta ar cam implca iubirea.
Cred ca pozitia dvs.- pe care desigur multi dintre cei ce se ocupa cu buchiile o impartasesc, eu insumi- nu poate fi cu usurinta disociata de cea a carturarilor.

4. dady - Mai 9, 2008

sincer esti un tzicone….intr-adevar ai talent la scris …povesti pt copii …da-ti o palma ….poate te trezesti la realitate..duda ce esti

5. DOKI - Iunie 10, 2008

Istoria bisericii catolice este plina de crime oribile, impotriva celor care nu s-au lasat calcati in picioare de acesta.asta ii va urma pe catolici peste tot, si pune catolicismul pe locul 1 (inca) ca si numar de atrocitati, loc inca nedepasit de Jihad!
Se stie ca Papa IPII l-a primit pe Ibrahim Rugova in 1993 si impreuna au pus bazele statului marioneta Kosovo, deci inca un abuz impotriva ortodoxiei (a sarbilor in acest caz).
Poate nu va este cunoscut faptul de ce s-a ales Hiroshima ca loc pt bomba atomica? Tocmai pt ca era singurul oras nipon cu multi ortodocsi la acea vreme(800 mii)!
Strangerea de fonduri pt arme pentru croati in razboiul din fosta Iugoslavie a fost promovata de insusi Papa IPII prin toate bisericile catolice europene si nu numai…si exemplele pot continua din pacate!
In nome del Padre, del Fillio e de spirito sancto sa va fie rusine macelarilor, opriti-va macar in ceasul al 12-lea!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: