jump to navigation

Un proces ce îşi aşteaptă încă verdictul: procesul comunismului Februarie 9, 2008

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

După prăbuşirea Germaniei naziste, a fost necesar, ani de-a rândul, un proces de denazificare. Nu numai liderii partidului nazist, dar chiar şi cei mai puţin implicaţi în experienţa nazistă, au trebuit să răspundă pentru crima de a fi susţinut, într-un fel sau altul, regimul lui Hitler.

Regimul comunist, cu mult mai criminal decât cel nazist (îmi asum riscul de a fi făcut adept al lui Nolte- ceea ce nu ar fi chiar aşa de dezonorant pentru mine), nu a beneficiat de un tratament similar cu cel impus naziştilor. Regimul comunist a căzut, dar comunismul a continuat să rămână voios şi prosper. În toate avatarurile sale, stafia comunismului continuă să bântuie nestingherită Europa şi lumea. Fie că vorbim de regimurile lui Kim Jong Il sau Fidel Castro (relicve ale vechiului bolşevism), fie că vorbim de marxismul intelectual al şcolii de la Frankfurt şi al urmaşilor săi, fie că ne ciocnim de regimurile comuniste „soft” ale unui Chavez sau Lulla sau de ideologiile noii stângi, precum multiculturalismul, „combaterea discriminării”, noua toleranţă sau corectitudinea politică, spectrele lui Marx ne surâd de peste tot.

În 1989 am crezut că am terminat-o cu regimul comunist. Cuplul Ceauşescu a fost executat, statuia lui Lenin a fost aruncată la gunoi, partidul comunist român s-a volatilizat într-o clipă. Dar iată că nu a fost aşa. Practic România a continuat să fie condusă de către membri din aparatul de partid până în zilele noastre. Mai mult chiar, orice încercare de discutare deschisă a istoriei celor 50 de ani de comunism s-a lovit de reacţii din cele mai dure.

Fie că vorbim de isteria demoniacă din acea teribilă zi de 18 decembrie 2006 (despre care voi vorbi şi mai jos), fie că vorbim de decizia relaxată a Curţii Constituţionale cu privire la CNSAS, ultimii ani stau sub un singur semn: cel al unui refuz hotărât de a ne rupe de comunism.În vremuri care ar fi trebuit să stea sub semnul penitenţei şi reconcilierii, stafiile comunismului atacă absolut din toate părţile. Te şi întrebi de unde atâta energie din partea unui sistem presupus mort. Desigur că întrebarea este naivă: Marx, deşi a pierdut o bătălie în est, a reuşit să cucerească Occidentul.

Comisia „Tismăneanu”

Este meritul incontestabil al lui Traian Băsescu acela de a fi încercat să ia taurul de coarne, condamnând comunismul. Cum nu a vrut să fie singur în acest demers, şi cum nu avea nici o legitimitate morală în a formula această condamnare, el a creat o Comisie Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ea va rămâne în istorie sub numele de Comisia Tismăneanu.

Alegerea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea acestei Comisii a făcut şi continuă să facă valuri. Foarte probabil, nimeni de pe acest pământ nu ar fi scăpat de atacurile şi înjurăturile chiţibuşarilor şi rău-intenţionaţilor de pe la noi. Însă e la fel de probabil faptul că puţini ar fi avut autoritatea morală şi pregătirea necesară pentru conducerea unei asemenea Comisii, precum Vladimir Tismăneanu. Atât metanoia prin care a trecut în anii 80, cât şi pregătirea sa academică, îl făceau să fie unicul preşedinte acceptabil al unei astfel de Comisii.

Dar cei ce îl atacă pe Vladimir Tismăneanu uită un alt lucru esenţial: Comisia nu este alcătuită din domnii Vladimir, Tismăneanu şi Vladimir Tismăneanu. Compoziţia acestei Comisii este una mult mai generoasă. Şi nu este alcătuită doar din prieteni ai domnului Tismăneanu. Comisia a avut 19 membri (incluzându-l aici şi pe preşedintele ei), şi a apelat de asemenea la o echipă de 20 de experţi). Printre membrii comisiei îl întâlnim pe Levente Salat, un teoretician al multiculturalismului, pe Constantin Ticu Dumitrescu sau pe Stelian Tănase, oameni ce nu sunt tocmai în armonie de idei cu domnul Tismăneanu. Aşa cum Marius Oprea nu este în armonie de idei cu…Traian Băsescu.

Mâna dreaptă a lui Vladimir Tismăneanu în acest demers a fost un tânăr istoric (cu pregătire şi în domeniul ştiinţelor politice), Cristian Vasile. Mulţi dintre experţi proveneau din rândurile unei generaţii de istorici ce s-a format intelectual după decembrie 1989, deci oameni „fără de vicleşug”, ca să preiau o frumoasă expresie biblică.

Spunând aceasta, o fac pentru a arăta că atât Comisia Tismăneanu, cât şi Raportul „Tismăneanu”, nu sunt opera lui Vladimir Tismăneanu şi a prietenilor domniei sale şi nici măcar opera lui Traian Băsescu şi a aliaţilor săi politici. Avem în schimb o Comisie gândită în aşa fel încât să fie cât mai aproape de idealul obiectivităţii.

Ar fi multe de reproşat acestei Comisii. Principalul lucru de reproşat ar fi lipsa timpului. O Comisie însărcinată să discute nu mai puţin de 44 de ani de istorie a României ar fi trebuit să lucreze „la foc continuu” pentru o perioadă de timp mult mai lungă, probabil chiar un an sau doi.

Al doilea lucru reproşabil membrilor Comisiei este lipsa de unitate. Din toţi cei 19 membri ai Comisiei, toate înjurăturile sunt încasate de Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile şi Dorin Dobrincu. Ceilalţi membri sunt fie timid prezenţi în dezbaterile ce au urmat, fie se transformă, din raţiuni politice, în acuzatori (cazul domnului Marius Oprea).

De asemenea, membrii Comisiei nu au simţit nevoia continuării demersului lor prin asumarea unui dialog cu societatea civilă (şi nu mă refer aici la droaia de ONG-uri neomarxiste sau doar de stânga de pe la noi). O vizită la Patriarhia română, cu prezentarea exactă a părţilor privind BOR-ul din Raport, ar fi scutit probabil Comisia de multe atacuri inutile şi penibile.

Raportul final

Vladimir Tismăneanu a spus, în mai multe ocazii, că a acceptat orice acuză adusă acestui Raport final până în ziua de 18 decembrie 2006, ziua condamnării Comunismului de către Traian Băsescu, în plenul Parlamentului României.

Pe 18 decembrie, isteria din Parlament a arătat cât de posedaţi sunt unii români de stafia comunismului. Un raport cu foarte multe lipsuri, cu destule semne de întrebare, şi un discurs ce păcătuia (din punctul meu de vedere) prin blândeţe şi refuzul de a asuma pe deplin răul comis de comunism, a reuşit să stârnească pe energumenii din Parlamentul României. Isteria, urletele, fluierăturile, comportamentul de pieţar al lui Corneliu Vadim Tudor, agresivitatea cu care au fost trataţi atât membrii Comisiei cât şi toţi cei ce veniseră să participe la acel moment istoric, dar mai ales tăcerea şi refuzul de a reacţiona al majorităţii parlamentarilor, au arătat că răul comunist este atât de bine infiltrat în această ţară, încât orice accent mai „tare” al discursului prezidenţial ar fi putut duce chiar la violenţă fizică.

Discursul prezidenţial a fost îngăduitor, poate prea îngăduitor, în prezentarea şi condamnarea fiarei comuniste. Reacţia presei la Raport a fost de asemenea una partizană. Mai interesaţi de cine era bunica lui Bogdan Olteanu, jurnaliştii au pierdut de cele mai multe ori esenţialul: la 17 ani de la evenimentele din decembrie 1989, România încă nu divorţase de comunism.

Anul ce a urmat a fost anul unor dezbateri publice în jurul Raportului final şi, desigur, pe lângă Raportul final. Am aflat, pentru a mia oară, cine sunt părinţii, unchii, verişorii, prietenii din copilărie, colegii de grădiniţă şi de şcoală ai lui Volodea Tismăneanu. Am aflat ce cărţi teribile a scris acesta în tinereţe.

Am aflat de asemenea şi despre cum Patriarhul Teoctist, pe patul de moarte, ar fi afurisit pe membrii Comisiei prezidenţiale. Nu ştiu dacă independent, sau în legătură cu acest demers duhovnicesc, BOR „a pus” de o Comisie paralelă ce a scos la rândul ei, un Raport final (în care multe reverende au fost spălate şi curăţate, se pare).

O polemică mai interesantă din presa culturală a fost cea dintre domnii Ciprian Şiulea şi Caius Dobrescu, căreia i se adaugă excelenta analiză polemică a domnului Bogdan Cristian Iacob, care, încercând să privească obiectiv atmosfera dezbaterilor în jurul raportului, cade victimă vânătorului de fascişti, legionari, negaţionişti, adepţi ai lui Nolte, mereu încrâncenatul domn Michael Shafir.

Gafele sunt din ce în ce mai numeroase iar atacurile la persoană se înmulţesc în anul 2007. Lovit este Vladimir Tismăneanu, iar pe „linie de culte”, Cristian Vasile. Faptul că aceste atacuri nu urmăresc nici o logică academică e dat de felul în care atacatorii se raportează la Raport, în general, ca la o carte pe care nici măcar nu au răsfoit-o. Un reproş, pe care şi eu l-am adus la vremea mea, cu privire la estimarea numărului victimelor directe ale regimului, estimare ce fluctuează între 500.000 şi două milioane de persoane, poate fi înţeles în lumina unei dezbateri dintre membrii comisiei (domnii Constantin Ticu-Dumitrescu şi Dorin Dobrincu) lucru de altfel clar menţionat în raport (a se vedea nota 4 de la pagina 463, ediţia de la Humanitas). În contextul în care nu avem încă o cifră exactă a victimelor Holocaustului nazist, la atâţia ani după evenimente, ar fi fost chiar un record absolut, încropirea exactă, în câteva luni, a unui recensământ al suferinţei din Gulagul românesc.

Domnul Michael Shafir a avut o intervenţie punctuală şi pe o altă chestiune: cea a utilizării termenului de genocid. Dacă luăm definiţia din dicţionar, desigur, această utilizare nu poate să fie considerată validă. Dar există două motivaţii ale utilizării acestui concept: una este obiectivă: primele persoane pedepsite pentru crimele comunismului, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu, au fost găsiţi vinovaţi, condamnaţi şi împuşcaţi pentru infracţiunea de genocid, într-un proces încă recunoscut ca legitim.

Al doilea argument este unul subiectiv. Termenul se regăseşte doar în capitolul dedicat gulagului, capitol scris chiar de victimele directe ale comunismului, membrii Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Glasul victimelor, mărturia lor, nu poate să fie blocată de o chichiţă terminologică precum aceasta.

Capitolul despre culte a fost şi el citit „în diagonală”. Refuzului BOR de a-şi asuma integral trecutul i s-a adăugat şi dorinţa unei anumite părţi a dreptei ortodoxiste de a apăra cu orice preţ Biserica Ortodoxă de orice calomnie. Astfel, un text echilibrat a fost citit ca un fel de atac la adresa instituţiei BOR.

Partea din Raport dedicată economiei în comunism a fost ignorată. Motivul? Este simplu. Dacă este uşor să îţi dai cu părerea pe diverse teme, de la problema gulagului până la cea a dizidenţei, este mai greu să poţi să faci afirmaţii critice într-un domeniu ce presupune rigoare ştiinţifică, precum este domeniul economic. Iar apoi acest aspect nici nu prezenta un aspect polemic imediat.

O altă parte din Raport tratată cu tăcere este cea dedicată problemei minorităţilor. Nu mă pot pronunţa asupra calităţii acestei părţi din Raport, însă îndrăznesc să cred că această tăcere este motivată ideologic. Atacurile venind de obicei dinspre stânga societăţii civile, unul din autorii principali ai acestei părţi din raport, domnul Levente Salat, fiind unul din teoreticienii acestei noi stângi, dar şi natura temei cercetate (minorităţile) fiind foarte sensibilă pentru reprezentanţii stângii cultural politice de la noi, tăcerea respectuoasă pare justificabilă, nu?

O lansare interesantă la Târgul Gaudeamus

Lansarea Raportului final la Târgul Gaudeamus s-a făcut cu mare tam-tam. Preşedintele Traian Băsescu a ţinut să participe la eveniment şi să ţină un discurs care să arate implicarea sa serioasă în acest proces al comunismului. Paralel cu lansarea Raportului, înţeles ca un fel de triumf moral al dreptei româneşti, Ion Iliescu lansa o carte devenită best-seller internaţional al stângii. Cartea lui Al Gore, oscarizatul şi nobelizatul milionar ecologist american, „Un adevăr incomod”, făcea concurenţă Raportului final.

O întrebare se poate pune: oare, cel puţin pentru Ion Iliescu şi pentru colegii săi de partid, un adevăr incomod nu ar fi trebuit să fie cel conţinut în Raportul final al Comisiei Tismăneanu şi nu în gogoriţele apocaliptice ale plictisitorului (Michael Moore e mult mai simpatic) star al „societăţii civile” americane?

Noua stângă, intelectuală şi ong-istă are însă grijă ca bătrâneţile lui Ion Iliescu să nu fie prea mult deranjate…

Unde „pică” prost Vladimir Tismăneanu

Deşi doar preşedinte al Comisiei prezidenţiale, deşi doar unul din cei trei editori ai Raportului final (alături de Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile), deşi lipsit de orice statut de demnitar, Vladimir Tismăneanu a devenit pentru foştii comunişti, noua stângă şi pentru dreapta ortodoxistă principalul vinovat pentru condamnarea comunismului, iar pentru dreapta, responsabilul cu întregul proces al condamnării comunismului. Iată o poziţie ingrată în care eu, cel puţin, nu aş vrea să fiu.

Pentru foştii comunişti, cărora condamnarea comunismului le-a provocat reacţiile de posedaţi (nu întâmplător, precursorii bolşevismului rus erau consideraţi de Dostoievski ca fiind posedaţi de diavol) de la 18 decembrie, Tismăneanu este „jidanul”, Tisminenţki, lupul în piele de oaie, fiul principalilor vinovaţi, etc. Sistemul nervos al profesorului Tismăneanu poate să fie zguduit pe mai departe de atacurile găzduite sau provocate de un Corneliu Vadim Tudor şi de asociaţii acestuia.Pentru noua stângă lucrurile sunt ceva mai complexe. Se dorea o condamnare a comunismului, probabil pe logica discursului lui Hrusciov de condamnare a crimelor lui Stalin.

Noua stângă a susţinut prin vocile sale autorizate desconspirarea arhivelor Securităţii, chiar vânarea şi trimiterea în faţa instanţei a vinovaţilor de abuzuri. Dacă ar fi dorit să fie condamnat ceva, acel ceva trebuia să fie reprezentat doar de sistemul represiv (Securitate, eventual şi Miliţie) şi nu însăşi ideea de comunism. Asemenea lui Ion Iliescu, mulţi dintre cei ce chiar se declară anticomunişti (Smaranda Enache, Gabriel Andreescu, Ioan Bogdan Lefter, etc) cred de fapt că reprezentanţii regimului comunist doar au întinat „nobilele idealuri” ale marxismului, marxism pe care, mai mult sau mai puţin făţiş (curajoşi sunt doar tinerii: Bucurenci, Cistelecan Jr., Goldiş, etc.) şi-l asumă şi revendică.Dreapta ortodoxistă fie se pare că este incapabilă să scape din vraja fascinantului naţional-comunism, fie este incapabilă să înţeleagă (şi aici mă gândesc la grupul celor de la Civic-Media) că dincolo de partizanate există valori ce trebuiesc apărate.

Toţi aceştia au găsit în Vladimir Tismăneanu un vinovat. Vinovat pentru că Raportul final este prea academic, vinovat că nu este academic, vinovat că e prea lung, vinovat că e prea scurt… Însă mai mult ca sigur vinovat pentru că numele său va rămâne asociat de actul condamnării comunismului în România.

Din partea „aliaţilor”, Vladimir Tismăneanu este „gratulat” cu responsabilităţi ce îl depăşesc. I se cere şi i se va cere socoteală pentru toate neputinţele clasei politice ( Traian Băsescu fiind inclus pe listă) în a asuma Raportul final şi a continua procesul comunismului.

Cât de „final” este Raportul final

Un loc comun al discursului tuturor membrilor Comisiei prezidenţiale (din care, repet, nu sunt receptate decât două glasuri, al lui Vladimir Tismăneanu şi al lui Cristian Vasile), este acela că Raportul final nu este o piatră de mormânt, punctul conclusiv al demersului intelectual de cercetare critică şi de condamnare a ceea ce a însemnat şi înseamnă comunismul.

Împreună cu Sorin Lavric, Ana Petrache, Cătălin Buciumeanu şi Răzvan Andrei am iniţiat în continuarea demersului acestui Raport, un proiect de seminar privat pe tema tipologiilor de intelectuali din comunismul românesc. Cred că ar fi mai mult decât necesare tot mai multe proiecte ce să completeze, corecteze şi să continue demersul din Raportul final, mergând până la ziua (aici, recunosc, sunt deja într-o utopie), când Marx, Engels, Lenin, Stalin Troţki, Gramsci, Castro, Mao, Guevara, Pol Pot, Kim Jong Il, Chavez, Lulla, Şcoala de la Frankfurt şi alţii asemenea lor vor ajunge la „groapa de gunoi a istoriei”.

Anunțuri

Comentarii»

1. machiavellian - Februarie 10, 2008

Raportul final nu este de fapt „final” si s-a incalcat deontologia stiintifica berechet. Eu inca astept ca autorii sa-si ceara scuze in public, deoarece au tocat o tona de bani pentru un rezultat mizerabil.

Sa nu ma intelegi gresit, comunismul tebuie condamnat cu vehementa, dar fituica ce poarta numele „Tismaneanu” are aceeasi valoare ca huliganismele-parlamentare ale lui Vadim.

2. SorinPLATON - Februarie 11, 2008

Sunt pentru dreptate, dar vanatoarea de vrajitoare ne va consuma la infinit resursele finite.

1=


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: