jump to navigation

Câte ceva despre huliganismul contemporan Ianuarie 27, 2008

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Acum câţiva ani, cardinalul Joseph Ratzinger, unul din cei mai mari teologi catolici în viaţă, lua apărarea Bisericii Catolice în ceea ce priveşte implicarea acesteia în procesul şi cercetarea ştiinţifică a lui Galileo Galilei. Apologa teologului catolic era fundamentată atât pe discursul epistemologic la modă în secolele XVI- XVII, cât şi pe fapte istorice indubitabile.

Câţiva ani mai târziu, acelaşi teolog, devenit Papă sub numele de Benedict al XVI-lea, este invitat la Universitatea La Sapienza din Roma, să susţină o conferinţă. Pontiful acceptă cu bucurie invitaţia şi se dedică pasional pregătirii intervenţiei sale din faţa studenţilor şi profesorilor de la universitatea romană. Cu puţin timp înainte de conferintă, un grup de 67 de cadre didactice şi mai mulţi studenţi, îşi „aduc aminte” de intervenţia apologetică de acum câţiva ani a cardinalului Ratzinger şi…solicită prin petiţii şi proteste riguroase ca să nu se permită „obscurantistului” Papă să vorbească în aula Universităţii.Acelaşi sistem universitar stângist care îşi închide porţile în faţa unui teolog catolic de prestigiu, îl lasă să conferenţieze pe preşedintele fundamentalist al Iranului în numele valorilor şi principiilor alterităţii. Pontifului roman i se cere să tacă pentru „crima” de a fi avut opinii, preşedintelui iranian i se propune să îşi justifice „academic” crimele şi planurile criminale presupuse de regimul său politic.

Papa, decent, refuză să participe (înainte de a-i fi interzis) la conferinţă, evitând să dea prilej de manifestare grupării stângiste ce solicitaseră cenzurarea lui. Prin refuzul Papei de a mai participa (trimiţând totuşi textul prelegerii sale), demersul „revoluţionar” al acelui grup de golani „academici” a rămas fără obiect. Desigur că se pot lăuda că au obţinut o victorie: l-au obligat pe Pontif să nu conferenţieze. Dar această victorie a fost una inutilă în contextul în care scopul lor nu era acela de a nu permite o conferinţă, ci acela de a provoca scandal. Iar gustul amar al acestei victorii a fost întărit de prezenţa solidară cu Papa, în piaţa San Pietro, a aproximativ trei sute de mii de oameni, studenţi, profesori sau simpli credincioşi, care i-au arătat lui Benedict al XVI-lea că glasul său este ascultat, că mesajul său este aşteptat şi înţeles.

Dar cine sunt aceşti protestari ce în numele libertăţii de expresie au cerut şi au obţinut (auto)cenzurarea Papei? Ei sunt urmaşii gloatelor ce în timpul revoluţiei franceze au înlocuit raţiunea lui Dumnezeu cu zeiţa raţiune a ghilotinei. Ei sunt urmaşii anarhiştilor nonconformişti din veacul al XIX-lea, în fapt, cum bine intuia Dostoievski, energumeni cu veleităţi intelectuale. Ei sunt intelectualii ascetici şi avangardişti ce au făcut revoluţia din 1917, aruncându-ne atât pe noi cât şi pe ei în cea mai cruntă plagă din istorie: comunismul.

Ei sunt acea adunătură de „pacifişti” ce, între mantre hinduse şi adularea unor idoli rock sau marxişti, au aruncat Occidentul anului 1968 în pragul unui război civil. Ei sunt celebrii „anti-fa”, cei ce cu ţigara cu „iarbă” în gură, chipul idolului Che pe piept şi mintea tulburată de alcool şi droguri, visează la lumea unei păci absolute în care golăneala lor să fie unicul mod de vieţuire.

Fie că sunt adolescenţi drogaţi sau drogabili, fie că sunt „intelectuali rasaţi”, produse ale unui sistem educaţional ce deformează ideologic în loc să formeze cultural, aceste găşti dubioase au o singură ambiţie: asemenea colegilor lor chinezi, din anii 60, să „pună” de o revoluţie culturală prin care să cureţe lumea de cei ce, cu toate păcatele lor, îndrăznesc să mai gândească cu decenţă realitatea.

Mâna de golani ce a impus Papei să se retragă în faţa violenţei (fie ele doar verbale) şi a ignoranţei, a avut totuşi câştig de cauză. Doar diplomaţia Papei a transformat înfrângerea în act de smerită dorinţă de pace. Din păcate prea ades, glasul majorităţii este subminat de minorităţi (de un fel sau altul).

Cu cât un grup îşi clamează cu mai multă violenţă faptul că este „discriminat”, cu atât are câştig de cauză mai mare. Respectul faţă de alteritate, o virtute de care contemporaneitatea chiar are nevoie, a fost pervertit fiind transformat într-un respect nefiresc faţă de marginali. Marginalitatea, suburbia, statutul de minoritar, au devenit, paradoxal, forme, locaţii şi statute respectabile.

Dacă firesc ar fi să încercăm integrarea marginalului, aducerea sa la normalitatea dată de viaţa comunităţii mamă, lumea recentă ne cere să acceptăm alteritatea minoritarilor supunându-ne ei.

Nu mai avem dreptul de a apăra familia normală în faţa unui absurd şi pervers lobby homosexual ce doreşte normalizarea anormalităţii propriei lor perversiuni. În schimb, trebuie să acceptăm ca fiind un act normal, de aplaudat şi chiar un exemplu de urmat nebuniile pornografice, perverse şi kitch ale unei aşa numite „culturi LGBT”.Biserica nu mai poate predica deschis că homosexualitatea este un păcat contra naturii, dar homosexualii au dreptul de a mărşălui pe străzi, de a ne agresa bunul simţ şi bunul gust cu toată mizeria subculturii lor.

Acelaşi fenomen se repetă şi cu minorităţile  etnice. Multiculturalismul, corectitudinea politică, discriminarea pozitivă, sunt toate impedimente în calea rezolvării problemei integrării ţiganilor, de exemplu.

Ascunşi în spatele unei realităţi sociale ce nu le aparţine („societatea civilă”- conceptul politic poate cel mai siluit de către teoreticienii noii stângi), aceşti huligani cu diplome sau fără, terorizează nu numai majoritatea ci şi instituţiile statului insinuându-se în structurile sale. Numai astfel se poate explica ideologic acceptarea prin lege a multor inepţii sau apariţia unor instituţii antidemocratice şi imorale precum consiliul naţional pentru combaterea discriminării, de la noi.

Iată că, peste tot, pândindu-ne şi abia aşteptând să acţioneze, pentru reeducarea noastră şi pentru săvârşirea revoluţiei lor culturale, stau aceşti noi iacobini ai marijuanei, aceşti neobolşevici ai lui Guevara, ce, din dorinţa de a fi ei liberi în nebunia lor, nu îşi doresc decât să îngrădească libertatea noastră.  

Anunțuri

Comentarii»

1. De citit « Degeabatologie - Ianuarie 28, 2008

[…] 28, 2008 De citit Posted by machiavellian under de la altii   Machiavellianul sugereaza: Cate ceva despre huliganismul contemporan, mentionand pentru autor ca si neoconservatorii sunt descendentii iacobinilor, si Protestul unei […]

2. radugo - Ianuarie 28, 2008

bun, am înţeles că Papa Benedict e împotriva homosexualilor, dar pe VC Tudor de ce l-a decorat? sau pupincurismul şi scatofagia nu sunt perversiuni, nu sunt „contra naturii”? delaţiunea e mai puţin perversă decât felaţiunea?

3. Imperialistu' - Ianuarie 29, 2008

Radule, n-am citit articolul, dar iti sugerez sa citesti tu asta: http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15655&art=38978&diraut=184&cHash=bd35f2a7ef si sa lasi atacurile la adresa lui Ratzinger pentru zile mai bune.

4. radugo - Ianuarie 29, 2008

da, şi? rezultă că Ratzinger (despre care eu am scris de vreo două ori de bine pe blogul meu) l-a decorat pe Vadim ca primarul sau ca notarul… că tot se poartă expresiile astea… ceea ce e la fel de grav.

5. pe din doua « des images, des mots - Ianuarie 31, 2008

[…] Si  pe de alta, un articol dens si nervos de cheama la trezire, despre huliganismul contemporan. […]

6. Razboi întru Cuvânt » Despre vremurile pe care le traim - Februarie 1, 2008

[…] Noul conservatorism: Câte ceva despre huliganismul contemporan […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: