jump to navigation

O gândire mai utilă ca oricând: Leo Strauss Decembrie 14, 2007

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Deşi auzim tot timpul în urechi văicărelile unei stângi intelectuale mereu supărate pe discriminările la care crede ea că ar fi supusă, cultura noastră este mult mai permisivă faţă de ideile de stânga decât cele de dreapta.

Receptarea părţii adverse

Operele unor personaje precum Derrida, Foucault, Lyotard, Bernard Henri-Levy sau Zizek sunt traduse şi publicate aproape integral. Lui Habermas i se dedică diatribe chiar de către un universitar care, în ciuda ideilor sale de stânga, a condus pentru un timp un partid creştin-democrat. La fel, toate conceptele-cheie ale stângii contemporane (multiculturalism, noua toleranţă, pacifism, ecologism, globalizare) se regăsesc, cu definiţii pozitive, în vocabularul tuturor formatorilor de opinie de pe la noi.

În schimb, atotputernica gândire de dreapta abia poate să îşi facă public punctul de vedere. Marile cărţi ale gândirii conservatoare din secolul XX, de exemplu, nu sunt publicate în limba română. Şi vorbesc aici de cărţi, nu de autori. Deşi penibilităţile intelectuale ale lui Derrida sunt publicate şi aplaudate, nimeni neîndrăznind să le ia peste picior (sunt frumoase hainele cele noi ale împăratului, nu-i aşa?), apariţia unei cărţi de bun-simţ, precum „Criza spiritului american”, s-a făcut cu o receptare pronunţat negativă în presa culturală românească.

Filosofia politică a lui Strauss

Leo Strauss, unul dintre cei mai influenţi gânditori conservatori ai secolului XX, este un ilustru necunoscut în cultura română. Avem, după ştiinţa mea, doar două cărţi ale sale traduse în româneşte, „Arta de a scrie. Itinerarii de lectură” şi „Cetatea şi omul”, cărţi care nu au suscitat nici un fel de discuţii publice (polemice sau nu). Aceasta cu toate că, după cum chiar intelectualii de stânga o declară supăraţi, Leo Strauss este părintele neoconservatorismului, curent de idei destul de influent, în acest moment, la Casa Albă.

Dar cine a fost Leo Strauss? Acest personaj-cheie pentru gândirea politică de dreapta a secolului XX s-a născut în Germania anului 1899, într-o familie de germani de origine evreiască. A fost crescut într-un mediu puternic marcat de tradiţia religioasă evreiască şi a fost educat în cel mai bun sistem universitar european de la începutul secolului XX: cel german.

Deşi apropiat de filosofia timpului său (a urmat cursurile lui Husserl şi ale lui Heidegger), teza lui de doctorat a avut ca subiect gândirea filosofică a lui F.H. Jacobi, un serios critic al Iluminismului şi kantianismului. De asemenea, va fi, pentru o bună perioadă de timp, legat de tradiţia gândirii evreieşti clasice.

Plecat din Germania înainte ca nazismul să îşi înceapă experimentul istoric nebunesc, Strauss va trăi, până la începutul războiului, experienţa culturală franceză, cunoscându-i, între alţii, pe Raymond Aron şi pe Etienne Gilson. Dacă adăugăm la aceste două prietenii experienţa întâlnirii cu Carl Schmitt, vom găsi, in nuce, elementele principale ale gândirii straussiene: liberalism clasic, ataşament faţă de marea cultură şi respect faţă de conceptele fundamentale ale vieţii sociale, asumate nu doar politic, ci şi spiritual.

Strauss va reuşi să scape de efectele Holocaustului, ajungând în Marea Britanie şi mai apoi în Statele Unite, acolo unde, ca profesor la Universitatea din Chicago, va da naştere unei stări de spirit, unei şcoli-tradiţii de filosofie politică, atât de utile atunci ca şi acum, în contextul dramatic al infestării mediului universitar occidental cu nebuniile ideologice marxiste şi neomarxiste.

Reductio at Hitlerum

Ajuns în SUA, Leo Strauss se va trezi identificat cu însuşi adversarul său istoric, nazismul, find acuzat, pentru ideile sale politice conservatoare, chiar de nazism. A ştiut să răspundă prin inventarea serios-ironică, pentru adversarii săi, a unui nou argument „logic”: reductio ad Hitlerum.

Nimic nu ajută mai mult pe cei de la stânga decât acuza de… fascism sau nazism. Aceste două cuvinte sunt de-a dreptul magice: ele, datorită corectitudinii politice, dar şi unor traume istorice reale, au puterea de a distruge pe cel ce se găseşte sub eticheta lor. De la „nazistul” Leo Strauss până la „nazistul” Bush Jr. (cu varianta românească a „legionarilor” din Piaţa Universităţii, sau a „cuiburilor legionare” de la „Adevărul Literar şi Artisitic” sau de la „Dilema”), prin această procedură, de reductio ad Hitlerum, stânga intelectuală şi politică a încercat să lichideze absolut toate formele autentice de dreapta din civilizaţia occidentală. Însă această chestiune necesită, cred eu, o tratare separată.

Leo Strauss va crea în mediul universitar american o stare de spirit total diferită de tipicul vieţii academice obişnuite. Lipsit de dorinţa de a accede la o glorie academică, modest, ferindu-se de orice formă de publicitate, Strauss se va dedica aproape exclusiv discipolilor săi, întemeind în contextul academic american o şcoală de gândire şi, mai ales, de trăire a gândirii.

După modelul unui Martin Heidegger (dar mult mai apropiat ca tip de personalitate de Nae Ionescu), Leo Strauss va cultiva o relaţie paideică construită pe prietenie. „Straussienii” erau prieteni ai maestrului lor şi, ceea ce e mai important, au reuşit să rămână prieteni între ei, cultivând, la rândul lor, acelaşi spirit de camaraderească colaborare cu studenţii lor.

Dar Strauss nu oferea doar stări de spirit. Încă de la începutul studiilor sale (după cum arată şi teza sa doctorală), Strauss a fost un observator atent şi critic al gândirii timpului său, conştient că există probleme în interiorul democraţiei liberale, probleme ce trebuiesc asumate şi rezolvate fără menajamente.

Pentru Leo Strauss, societatea liberală, prin asumarea unor valori socialiste şi neomarxiste, precum şi prin respectul excesiv faţă de alteritate, relativismul cultural, multiculturalism şi corectitudine politică, riscă să se sinucidă căzând victima oricărei formule ideologice integriste. Experienţa Germaniei democratice din anii 20, când aşa-numita republică de la Weimar a tolerat excesiv atât comunismul, cât şi naţional-socialismul, ajungând să cadă victima ultimei ideologii (deşi nici cu prima nu i-ar fi fost mai bine!), l-a făcut pe Strauss să privească cu multă îngrijorare joculeţele intelectuale ale marxiştilor din Universităţile americane, care, din anii 60, au contribuit la o închistare ideologică a minţilor americane, ca să preluăm chiar formularea unui celebru „straussian”, profesorul Allan Bloom.

Marile Cărţi

În Europa, această repetare a erorii republicii de la Weimar se realizează prin asumarea, la nivelul  statelor membre ale U.E. (dar prin intermediul oficial, mai ales, al inutilului Consiliu al Europei) a ideologiei multiculturaliste, care face posibilă sucombarea civilizaţiei democratice europene între o moscheie musulmană şi o şatră de ţigani.

Democraţia nu poate să se prăbuşească, însă se poate sinucide. O formă de sinucidere a democraţiei este tocmai acceptarea dominaţiei unui „ism” sau al altuia, fie că este vorba despre „liberalism” (care, în mediile politologice americane, are conotaţii de stânga), fie de „multiculturalism”, „socialism”, „ecologism” sau chiar „conservatorism”. Democraţia nu este ideologie şi nici nu are nevoie de un background ideologic pentru a supravieţui. Dar pentru a supravieţui, crede Strauss, este nevoie de asumarea şi afirmarea unei tradiţii.

Strauss identifica pentru ceea ce noi numim cultura occidentală o fundaţie culturală rezultată ca mixaj al filosofiei şi civilizaţiei greco-eline, al Bibliei şi al filosofiei politice moderne. Un astfel de mixaj nu este uşor de asumat, relativismul dominant în zilele noastre, dar şi o anume apetenţă pentru exactitate (evitând contactul cu prea metafizicul Adevăr) ducând la preferinţa omului contemporan pentru ştiinţa politică şi nu pentru filosofia politică.

Strauss şi urmaşii săi propun întoarcerea la ceea ce ei numeau „Marile Cărţi”, la fundamentele culturale ale civilizaţiei noastre, într-o lectură care să nu stea sub semnul riguroaselor hermeneutici ştiinţifice, ci sub cel al unei întâlniri personale, asumate. De asemenea, doar prin Marile Cărţi este posibilă formarea unei culturi serioase, care să permită atât o înţelegere corectă a lumii, cât şi un refuz cât mai categoric al relativismului şi al nihilismului. Ideea-cheie în acest demers, de asumare al „Marilor Cărţi”, era cea a înţelegerii autorilor clasici, nu dintr-un punct de vedere modern (căci modernitatea nu este la înălţimea intelectuală a strămoşilor săi), ci chiar din punctul de vedere al acelor autori.

Adevărul şi nu adevărurile ne fac liberi

Leo Strauss nu a acceptat niciodată ideea iluministă conform căreia cunoaşterea adevărului ne-ar face liberi. Desigur că o corectă cunoaştere a lucrurilor  asigură şi o anumită libertate de acţiune, însă, de cele mai multe ori, adevărurile sunt incompatibile cu necesitatea, mai ales atunci când vorbim de filosofia şi acţiunea politică.

Politicianul, în interesul propriului său popor, este obligat, de multe ori, să îl mintă pe acesta, minciuna nefiind ceva rău, atâta timp cât este folosită pentru o cauză nobilă. Citindu-l, după propria sa teorie pe Platon, Leo Strauss este obligat să denunţe interpretarea greşită dată de Popper acestuia. Republica lui Platon nu prezintă atât gândul reformării unui sistem politic, cât o ontologie a politicului.

Tot de la Platon a preluat Strauss şi nevoia de mit. Miturile politice sunt absolut necesare pentru o bună funcţionare a unui stat.  Oamenii au nevoie de credinţe, chiar dacă ele nu au acoperire întru adevăr. Şi chiar şi o credinţă care nu e în mod necesar adevărată, poate să fie utilă pentru devenirea umană.

Posteritatea lui Strauss

Făcut „fascist”, „nazist”, „duşman al democraţiei”, condamnat alături de discipolii săi (inclusiv actuala administraţie Bush) pentru aşa-numite crime de război de către reprezentanţii unor ideologii incapabile să simtă spiritul timpului, Leo Strauss este, pentru mulţi, încă un personaj controversat. Probabil că, peste trecerea anilor, realizarea profeţiilor „straussienilor”, dar şi validitatea soluţiilor propuse îl vor aşeza pe acesta, alături de discipolii săi, în galeria salvatorilor democraţiei şi ai civilizaţiei occidentale.

Anunțuri

Comentarii»

1. Iuliana - Decembrie 14, 2007

Pentru un articol despre Strauss, chapeau!

„Adevarul va va face liberi” insa nu e o afirmatie/idee iluminista…

2. ana petrache - Decembrie 14, 2007

este o idee iluminista in masura in care se refera la tipul de adevar oferit de cunoasterea de tip stiintific, iar libertatea cu care avem de a face este una a instrumentelor, a tehnicului,
daca vorbim de Adevar cu A nu pentru ca e la inceputul propozitiei, ci pentru ca vine de la Absolut idee este crestina,
oricum ar fi interesant sa vedem de ce fel de adevar vorbea Strauss.

3. machiavellian - Decembrie 14, 2007

Urmareste-l pe Bucurenci. In spatiul public roman cred ca este singurul care foloseste sofismul reductio ad Hitlerum de cateva ori pe luna. 😉

4. Ioana - Decembrie 15, 2007

Mitul, fie el politic sau nu, nu este „fara acoperire intru adevar”. Ideea aceasta ca mitul este o simpla poveste o datoram tot distrugerii Traditiei.

5. Antiteze - Martie 17, 2008

Excelent. La loi Strauss este prea putin cunoscut – nu te tenteaza un text pentru ID?

6. Bogdan Duca - Martie 17, 2008

In contextul in care ai inceput, deja, in ID, prezentarea unor autori conservatori, cred ca esti cel mai indreptatit sa faci tu lucrul acesta pe mai departe…Oricum, pentru numerele din aprilie-mai am deja nişte articole propuse spre publicare în revista respectivă.

Oricum, sper într-o colaborare cât mai strânsă între noi. 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: