jump to navigation

De ce e nevoie de teologie politică? Septembrie 17, 2007

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

De când am devenit greco-catolic (de mai bine de 4 ani) mi se ivesc tot mai des ocaziile în care trebuie să iau, într-un fel sau altul, apărarea… Bisericii Ortodoxe Române. Nu pentru că nu m-aş simţi bine în comuniune cu Roma şi în nici un caz pentru că aş suferi de revelaţia târzie a minunăţiei şi purităţii Bisericii Ortodoxe naţionale. Unicul motiv este acela că majoritatea atacurilor la adresa BOR sunt, de fapt, direct sau indirect, atacuri la adresa întregii Creştinătăţi.

Marele duşman comun

Mulţi dintre fraţii mei greco-catolici se bucură atunci când se mai declanşează câte un scandal care priveşte şi BOR-ul, ba chiar sunt mulţumiţi când sunt menţionaţi, ca victime ale Bisericii Ortodoxe Române, în rapoartele unor organizaţii non-guvernamentale necreştine şi anticreştine. Ceea ce scapă ei din vedere este faptul că, dacă România ar fi fost o ţară majoritar catolică, Biserica lor şi a mea ar fi fost agresată cel puţin la fel de violent de către aşa-zişii aliaţi de acum.

Dar nu numai o „societate civilă” nereprezentativă, dar guralivă (precum cea a domnilor Cernea, Moise sau Andreescu) mă determină să devin „avocatul diavolului”. Lor li se alătură jurnalişti săraci cu duhul, lipsiţi, de multe ori, de elementară cultură generală, dar în căutare de senzaţional.

Iată că sunt nevoit să răspund pentru prima dată public şi unei a treia categorii de adversari ai Bisericii Ortodoxe (şi, probabil, ai Creştinismului). Această categorie este alcătuită din persoane culte, dezinteresate de aspectele mistice sau confesionale ale „poveştii cu Dumnezeu”, dar interesate de societatea românească, societate în cadrul căreia Biserica a jucat şi joacă în continuare un rol important. Aceştia au însă o calitate: nu sunt extremişti de stânga sau „de centru”, precum cei câţiva membri ai ONG-urilor „libere de conştiinţă”, şi nici mercenari reduşi intelectual, precum duduile şi domnişorii reporteri şi redactori din mass-media neprofesioniste româneşti.

Un astfel de adversar se pare că este domnul Alfred Bulai. Nu am auzit ca domnia sa să se fi făcut remarcat prin anticruciadele iconoclaste conduse de domnii Cernea şi Moise. De asemenea, din articolele domniei sale, face impresia unui spectator angajat şi nu a unui actor al tragediilor social-politice de pe la noi.

Articolul domniei sale, „Mici şmecherii ortodoxe” (apărut în numărul 35 al revistei „Cultura”), prezintă punctul de vedere al unui cetăţean care se loveşte de o serie de realităţi vizibile în BOR, dar proprii fiecărei Biserici creştine (şi, generalizând, fiecărei religii, probabil). Un punct de vedere din care nu transpare mai deloc reputatul analist politic Alfred Bulai, ci doar omul Alfred Bulai, cel care, ca orice român, îşi dă cu părerea.

Câteva consideraţii despre teologia politică

Voi începe apologia mea pro orthodoxae ecclesiae cu un mic excurs despre teologia politică. Relaţia dintre credinţă şi putere, dintre religiile instituţionalizate şi state reprezintă o realitate pe care nici statul modern (fundamentat pe principiul separării instituţionalizate dintre religie şi stat), nici secularizarea agresivă susţinută de câte o ideologie politică sau alta nu au reuşit şi, probabil, nici nu vor reuşi să o rezolve.

Credinţa religioasă este ceva care ţine de fiinţa omului, iar asumarea unui crez religios sau al altuia nu se poate face fără consecinţe în viaţa socială a persoanei respective. Teoria conform căreia religia ar ţine strict de sfera vieţii private este una utopică, putând fi susţinută doar de aceia care nu au convingeri religioase autentice.

Ca urmare, a fost şi este nevoie de un dialog continuu între puterea religioasă şi cea politică, dialog menit să menţină echilibrul dintre cele două forţe şi chiar să le faciliteze colaborarea. Însă pentru ca acest dialog să fie posibil este nevoie şi de cunoaşterea limbajului celor doi parteneri de dialog. Aici, în acest punct, îşi găseşte rostul, ca disciplină socială şi teologică în acelaşi timp, teologia politică.

Atâta timp cât statul şi societatea civilă seculară nu înţeleg caracteristicile fundamentale ale discursului propriu unei confesiuni, nu au cum să dialogheze cu confesiunea respectivă. La fel, confesiunea religioasă riscă din pricina unei autosuficienţe generate teologic, dar şi din cauza scopurilor sale reale, să fie incapabilă să perceapă şi să îşi asume (critic sau nu) discursul public secular.

Acest lucru este mai mult decât vizibil în România postcomunistă, însă e un fenomen care se regăseşte în toată lumea democratică.

Biserică şi Stat

Să luăm pe rând acuzele aduse de domnul Alfred Bulai BOR-ului şi să încercăm să le explicăm în lumina teologiei politice (sau, mai bine spus, în lumina unei nevoi reale de teologie politică).

Prima acuză este cea a colaborării Bisericii Ortodoxe române cu regimul comunist. Câţi nu au acuzat BOR-ul de această colaborare? Câte hârdaie cu mizerie nu au fost aruncate în capul răposatului Patriarh şi al colegilor lui de Sinod pentru „crima colaborării”? Dar, dacă privim lucrurile din perspectiva teologiei ortodoxe, realitatea nu mai este chiar atât de… roşie.

Biserica Creştină este orientată spre o realitate care transcede lumea noastră: Împărăţia Cerurilor. Această realitate (să o numim „politică” – nu cred că e greşit atributul) este inevitabilă la sfârşitul, la fel de inevitabil, al istoriei. Biserica are obligaţia de a pregăti oamenii pentru această realitate, pregătirea nefiind una strict etică (cum, din păcate, prea mulţi se grăbesc să afirme), ci… ontologică.

Biserica formează oameni noi (să nu vă oripileze termenul! Comuniştii l-au preluat de la Apostolul Pavel). Aceşti oameni noi sunt însă formaţi într-o realitate istorică (sistemul de lucruri din acest moment) de care – vrea, nu vrea – Biserica trebuie să ţină cont.

O dată cu separarea Creştinismului în mai multe Biserici şi confesiuni au apărut cel puţin trei modele de raportare la imediatul social-politic. Unul dintre acestea este modelul răsăritean, al colaborării cu puterea politică în încercarea de a obţine acel minimum de libertate necesar continuării misiunii reale a Bisericii.

Există, desigur, modelul roman, al refuzului colaborării cu puterea necreştină, al asumării unei separări a Bisericii de Stat, separaţie în care să fie tot timpul subliniat faptul că Biserica este o mare putere de care trebuie să se ţină cont.

Un al treilea model este cel al unui „optimism tragic”, propriu Bisericilor protestante, şi mai ales calvinilor, care, prin asumarea unei doctrine radicale a predestinării, lăsau chestiunea relaţiei instituţionale dintre Biserică şi Stat în seama lui Dumnezeu (aceasta doar pentru că, prin credinţa lor, Biserica nu era o instituţie sine qua non pentru mântuire).

Care dintre modele este cel mai eficient? Nu stă în măsura CNSAS-ului sau societăţii civile să o spună. Finalul acestui sistem de lucruri va clarifica această dilemă teologică. Ceea ce trebuie să ştie politicienii, politologii şi activiştii civici interesaţi de fenomenul religios este faptul că Bisericile din Răsărit, de la Meliton de Sardes (secolul III) încoace, înţeleg să aplice un singur model de relaţionare cu Statul, model pe care îl consideră ca fiind eficient.

Biserica Ortodoxă este deschisă spre colaborare cu absolut orice regim. Acel minim pe care îl cere, pentru a-şi putea îndeplini misiunea, este reprezentat de libertatea (fie ea şi infimă) de manifestare cultică. Aceasta în condiţiile în care, pentru orice ortodox (sau catolic), fără cele 7 Taine (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Căsătoria, Preoţia şi Sfântul Maslu), Taine care nu se pot oficia decât în cadrul eclezial, mântuirea este imposibilă. Atâta timp cât poate oficia şi oferi aceste Taine, Biserica funcţionează cât de cât eficient.

Faptul că regimul cu care Biserica colaborează e ateu sau încalcă drepturile omului contează foarte puţin. Desigur că e teribil că sunt ucişi şi torturaţi oameni pe nedrept, însă pentru orice creştin autentic este mereu prezent în minţi şi în suflete avertismentul lui Hristos: „Nu vă temeţi de cei ce vă pot ucide trupul, dar sufletului nu îi pot face nimic. Temeţi-vă mai degrabă de cei ce vă pot ucide sufletul” (Luca 12, 4). Şi, deşi îi poate oripila pe democraţii seculari, Biblia are prioritate pentru orice creştin, chiar şi în faţa Declaraţiei universale a Drepturilor omului.

Colaborarea Bisericii Ortodoxe române cu regimul comunist s-a făcut chiar şi în detrimentul altor culte. Biserica mea, Greco-Catolică, a fost distrusă de comunişti cu contribuţia directă a ortodocşilor. Cât de legitim s-a dus la îndeplinire acest lucru, o putem discuta iarăşi pe două planuri: politic (iar aici nu vă aşteptaţi să convingeţi ierarhia ortodoxă că a greşit!) şi teologic (însă, din păcate, acest dialog teologic încă nu a fost asumat ca fiind unică soluţie de înţelegere şi împăcare de către nici una dintre Bisericile implicate în conflict). Doar dialogul teologic poate convinge un credincios.

Chestiunea activismului social

O altă temă atacată de domnul Bulai este cea a implicării sociale a Bisericii Ortodoxe române. Iarăşi o temă despre care s-a scris mult şi prost. Încă o temă care, din cauza paralelismului dialogului teologic şi politic, a sfârşit în impas: nimeni nu înţelege nimic.

Există nuanţe mari în ceea ce priveşte implicarea Bisericilor în chestiunile sociale. Biserica Catolică este „campioana” activismului în domeniul social. Explicaţia acestei implicări se găseşte în modelul teologico-politic asumat de Roma. Trebuind să fie receptată ca o putere reală în această lume, Biserica Catolică şi-a asumat rolul de parte a societăţii civile internaţionale, concurând serios cu statul şi cu laicatul în oferirea de protecţie socială reală diverselor comunităţi umane în care a pătruns.

Bisericile Ortodoxe nu au avut parte de această concurenţă cu Statul pe planul activismului social. Ca urmare, nu au avut niciodată proiecte sociale majore (care nu intră oricum în scopul principal al Creştinismului – mântuirea sufletelor), mizând tot timpul pe iniţiativa individuală a fiecărui credincios în parte. Casele şi bisericile construite de George Becali, fiind opera unui ortodox, sunt rod al Bisericii Ortodoxe.

Ca urmare, Biserica Ortodoxă nici nu a urmărit (până foarte de curând, când Statul a început să impună separarea sa de Biserică) strângerea unei averi. Instituţia BOR, cu tot patrimoniul său în valoare de 3 miliarde de euro, este o instituţie săracă. Gândiţi-vă numai la reprezentativitatea sa socială (aproximativ 85% dintre cetăţenii români sunt ortodocşi), la forţa sa mobilizatoare (cu aproximativ 15% practicanţi, BOR-ul poate mobiliza cel puţin 3 milioane de credincioşi în fiecare duminică – comparaţi cu mobilizările extraordinare, cu ocazia referendumurilor sau a alegerilor, făcute de către stat), şi veti vedea forţa BOR. Apoi, când vă veţi uita la cifre, veţi vedea o sumă comparabilă cu averea lui Dinu Patriciu. Nimic impresionant, nu e aşa?

Mafie cu politicieni

Dar domnul Bulai observă şi umbre reale din viaţa Bisericii Ortodoxe române (umbre care sunt, desigur, „ecumenice”, nici noi, catolicii – deşi poate nu în România – nefiind scutiţi de ele).

Există o economie subterană în care BOR-ul este implicată. Există mai mult ca sigur şi o mafie care roade Biserica din interior, afectând-o mai întâi pe ea.

Această mafie e, probabil, vizibilă în telefoanele mobile sau în maşinile de lux ale unor clerici (deşi chiar şi aici sunt multe nuanţe – nu cred că Patriarhul ar trebui să folosească Dacia 1300, iar episcopii să aibe Oltcit, mai ales că Statul însuşi le oferă un statut similar cu cel al demnitarilor). Însă această mafie loveşte în interior mai mult decât în exterior. Aşa cum e sigur că există călugări care au telefoane mobile de o mie de euro, sunt multe cazuri de clerici (majoritatea preoţilor din Arhiepiscopia Tomisului) care primesc salariul în… lumânări sau în icoane, deoarece Arhiepiscopul de acolo, personaj aproape interlop, este implicat în afaceri necurate de care politicienii nu sunt străini.

Biserica Ortodoxă română este o uriaşă maşină de spălat bani a… politicienilor şi a interlopilor. Aceasta se face pentru că Statul (şi nu Biserica) nu înţelege să îşi asume partea sa din „contractul” oferit de BOR, neaplicând legea şi clericilor.

Teama de a nu pierde electorat, lipsa de independenţă a justiţiei şi a presei faţă de cercuri politico-economice face ca Biserica Ortodoxă Română să funcţioneze, şi nu din vina ei, într-un vid legislativ. Există legi, dar BOR este – neoficial, dar totuşi, de la nivel înalt – scutită de ele. Deci… statul e de vină. Alături de cetăţenii care dau bani, fără să ceară, mergând până la reclamaţii oficiale, chitanţă pentru banii oferiţi.

Însă această mafie aciuată la umbra Bisericii, dar cu acordul tacit al Statului, nu este BOR-ul. Aşa că nu oriunde vom vedea mănăstiri cu geam termopan, va trebui să căutăm şi pe un Don Vito Corleone, care îşi spală banii şi sufletul pe sub patrafire preoţeşti.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: