jump to navigation

Despre Comunism, Tismăneanu şi… metanoia Septembrie 4, 2007

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Românii, deşi merg pe la biserici, deşi fac rugăciuni, deşi fac mătănii, deşi se inghesuie să stea la coadă pentru a săruta Sfinte Moaşte sau icoane făcătoare de minuni, sunt străini de un concept fundamental al Creştinismului: metanoia, capacitatea de a se schimba a oamenilor. Autorii bisericeşti români au tradus acest termen grec în mod neinspirat prin… pocăinţă, concept mult mai juridic, lipsit de înţelesuri fiinţiale.

Curajul pentru schimbare

Acest handicap teologic are efecte asupra spiritului civic al poporului nostru. Etica ortodox-valahă generată de o astfel de teologie este una în care nu se mai găseşte loc pentru concepte ca „îndreptare” sau „schimbare”.

În această logică se explică nu numai existenţa CNSAS-ului, dar şi a plăcerii morbide cu care opinia publică stă să vadă cine a fost turnător sau nu. Deşi nu trec decât în procent de 10-15% pe la biserică, drept-credincioşii români sunt foarte doritori să cunoască dosarele de securitate ale ierarhilor ortodocşi, fiind sincer îngrijoraţi că Biserica lor strămoşească ar încăpea pe mâna unui – Doamne fereşte! – securist sau criptocomunist.

Posibilitatea ca mulţi dintre clericii care au semnat pacte cu Diavolul înainte de 1989 (dacă nu chiar toţi) să se fi schimbat în bine, spovedindu-se şi asumându-şi un mod mai creştinesc de viaţă, îi lasă pe românii noştri indiferenţi.

Dar nu despre BOR şi dilemele (pseudo)credincioşilor săi vreau să discut în acest articol, ci despre o temă care, de câteva săptămâni, e prezentă în paginile revistei „Cultura”. Este vorba despre atacarea (nu în puţine semne tipografice) a domnului Vladimir Tismăneanu pentru crima de a fi fost cândva comunist şi de a nu fi rămas şi după.

Aceste atacuri au început printr-un articol amuzant ca stil, dar incorect din punct de vedere moral, al domnului Alex Cistelecan, în care acesta ne povesteşte cum citeşte cu pasiune scrierile comuniste din tinereţea lui Vladimir Tismăneanu. Mesajul evident este acesta: „Iată ce comunist notoriu a fost chemat să prezideze întocmirea rechizitoriului comunismului românesc!”

În paginile unui cotidian central, domnul Vladimir Tismăneanu răspunde, evident iritat şi plictisit, articolului din revista noastră. Prilej pentru domnii Alex Cistelecan şi Mihai Iovănel să recidiveze în ample articole „de apărare ofensivă”.

Eu nu sunt un fan al lui Vladimir Tismăneanu (deşi nici nu se poate spune că îl antipatizez) şi nici al prea blândului „proces al Comunismului” ce s-a lăsat doar cu un stufos „raport” plin de erori şi cu o condamnare pur formală a unei ideologii criminale, de către un Preşedinte a cărui conştiinţă morală îl aşteaptă încă răbdătoare, fie în faţa ultimului bordel portuar vizitat, fie lângă invizibilul său dosar de Securitate. Însă nu pot accepta execuţia publică a unui om vinovat doar pentru „crima” de a fi avut curajul să se schimbe. Aceasta poate şi din raţiuni subiective, fiind, prin convingerile politice şi prin backgroundul părinţilor mei, în aproximativ aceiaşi situaţie de familie cu domnul Tismăneanu.

O serie de acuzaţii

Dar să vedem ce i se impută domnului Vladimir Tismăneanu de către domnii Cistelecan şi Iovănel. Pentru aceasta mergem la articolul care a iniţiat această dezbatere: „Refuzul de a uita”, apărut în numărul din 19 iulie 2007 al revistei „Cultura”.

Aici, domnul Alex Cistelecan ne spune, întâi şi întâi (ironic? O fi! Dar de convingerile marxiste ale domniei sale ne-a convins, fără să mai fie ironic, cu alte ocazii), că citeşte cu mult interes şi că doarme cu „Micul dicţionar social-politic pentru tineret” (Editura Politică, 1981), sub pernă. Sper, pentru domnia sa, ca acest mic dicţionar să fie cu adevărat „mic” şi să nu fie… cartonat. Altfel, s-ar supune unui exerciţiu ascetic inutil. Ei, citind acest Dicţionar, domnul Cistelecan se loveşte doar de textele lui Vladimir Tismăneanu, pe care îl descoperă ca fiind… un fost gânditor comunist care îndrăzneşte acum să condamne Comunismul.

După răspunsul destul de clar al domnului Tismăneanu, („Din nou despre refuzul de a uita”, în „Evenimentul Zilei” din 15 august 2007), răspuns care, din punctul meu de vedere, greşeşte doar prin faptul că simte nevoia justificării, domnul Mihai Iovănel, şi domnia sa un intelectual de stânga, ia apărarea lui Alex Cistelecan într-un amplu articol („Apărarea Tismăneanu”, în „Cultura”, numărul din 23 august). Aici, aflăm cum domnul Vladimir Tismăneanu NU are dreptul moral de a condamna Comunismul pentru simplul motiv că… a îndrăznit să fie comunist, produs al regimului comunist – şi aici domnul Iovănel ne oferă o frumoasă comparaţie tehnico-istorică, cu şuruburi, piuliţe, soldaţi SS şi savanţi nazişti.

Finalul articolului domnului Iovănel ne descrie, apoi, o interesantă teorie menită să arate (încă o dată? O să devină o obsesie?) cât de rău e domnul Liiceanu şi cât de partizani şi cointeresaţi sunt „păltinişenii”.

Oricum, e un salt calitativ şi în criticile domnului Iovănel: a reuşit să treacă de la garajul lui Liiceanu la scrierile sale.

Aceeaşi dispută se găseşte, în momentul redactării acestui articol, şi în răspunsul domnului Alex Cistelecan („O mie de reamintiri, o singură uitate”, în „Cultura”, 30 august 2007). Inocenţa jucată de domnul Cistelecan este teribilă. De fapt, domnia sa nu a urmărit un atac la persoana lui Vladimir Tismăneanu. Nuu! Probabil că doar încerca să salveze câteva panseuri de gândire marxistă pentru formarea tinerelor generaţii de neocomunişti. Dar, continua ironic domnul Cistelecan, din moment ce a reacţionat, nu e aşa că domnul Tismăneanu are probleme cu propriul său trecut? Şi de aici, câteva consideraţii ironic-psihiatrice de final.

Un alt aspect, care necesită o discuţie separată, priveşte autodefinirea domnului Tismăneanu ca neomarxist (pentru perioada de dinaintea dumiririi domniei sale), neomarxism care ar îngloba inclusiv textele citate de domnul Cistelecan. O afirmaţie cu care eu sunt de acord, dar cu care domnul Cistelecan (ce şi-ar dori, din raţiuni lesne de înţeles, un marxism fără istorie şi fără marxişti) nu are cum să fie. De unde, hodoronc-tronc!, acuzarea domnului Tismăneanu de a fi scris… texte staliniste, şi nu neomarxiste, neomarxismul fiind, nu-i aşa?, „afacerea de familie” a unor intelectuali subtili, ce nu vor să ştie ce e acela gulag.

De aici şi acuzele aduse tânărului Tismăneanu de a fi citat pe… Nicolae Ceauşescu. Dacă aceste acuze erau imputate lui Tismăneanu de către nişte novici în ale marxismului, mai înţelegeam. Însă nişte cunoscători ai lui Marx ştiu că Ceauşescu, ca şi orice lider de partid comunist, este un produs al legilor determinismului istoric, legi ce nu au altă finalitate decât inevitabilul triumf al comunismului.

Dar aceasta e altă poveste…

Metanoia lui Tismăneanu

Domnul Vladimir Tismăneanu este produsul regimului comunist. Părinţii săi au fost, amândoi, comunişti autentici, din categoria acelor „revoluţionari de profesie” care nu au cum să nu câştige chiar şi admiraţia adversarilor lor. E drept, domnul Tismăneanu nu a avut contact direct cu viaţa revoluţionară a marxiştilor cominternişti, aceste lucruri fiindu-i probabil povestite atât de părinţi, cât şi de prietenii acestora.

Fiu al unor câştigători ai istoriei (domnul Tismăneanu s-a născut după venirea comuniştilor la putere), tânărul Volodea beneficiază de toate avantajele regimului comunist. Locatar al cartierului Primăverii, coleg de clasă cu Nicu Ceauşescu, tânărul Tismăneanu cunoaşte mai ales aspectele plăcute ale marxismului, atât ca filosofie, cât şi ca doctrină politică aplicată. Ce i se putea cere altceva decât să devină un avatar (mult mai cuminte, din punct de vedere al activismului revoluţionar, e drept) al părinţilor săi. Şi exact asta va face, fiind un gânditor marxist autentic şi, foarte probabil, pentru ani buni, un comunist convins.

Om inteligent, cu scriitură bună, Vladimir Tismăneanu va avea o activitate publicistică pe măsura capacităţii sale, scriind după propriile sale convingeri, autentic marxiste.

La un moment dat are loc dumirirea lui Vladimir Tismăneanu. Acesta îşi dă seama de prostia numită „comunism”, pleacă din ţară (deşi, repet, în România poate că îi era mult mai comod din punct de vedere material) şi devine unul dintre cei mai buni specialişti americani în comunism şi în dezastrul presupus de acesta.

Dar să reflectăm puţin asupra acestei dumiriri. Este o absurditate să o luăm a la legere, comparând-o cu extragerea unei piuliţe dintr-un sistem (cum face domnul Iovănel). Este vorba acolo despre o ruptură sufletească nu numai faţă de o ideologie din cărţi, ci faţă de o lume întreagă. În momentul în care Tismăneanu are parte de această metanoia, el trebuie să plece nu numai din ţară, ci şi din familie. O asemenea schimbare nu se face fără transformarea automată a tuturor celor din jurul său în adversari. A tuturor, dar mai ales a părinţilor. Lecturarea unor cărţi despre Komintern, despre istoria începuturilor mişcării comuniste poate să ofere imaginea asupra lumii familiale a lui Vladimir Tismăneanu. Trădându-l pe Marx, tânărul Tismăneanu îşi trăda familia, prietenii, modul de viaţă! Nu era vorba despre un simplu joc intelectual, de genul celor pe care îl practică mulţi dintre colegii noştri de generaţie.

E greu de înţeles sacrificiul lui Vladimir Tismăneanu dacă nu ai trecut prin el (eu mulţumesc lui Dumnezeu că am avut revoluţia din decembrie în 1989 şi nu în… 2009, deoarece probabil ar fi trebuit să trec prin aceiaşi dramă). Însă o dată ce ai înţeles adevărata tensiune, adevărata dramă a metanoiei, se înţelege şi de ce Vladimir Tismăneanu nu poate să treacă nepăsător nici prin balele înveninate ale lui Vadim Tudor, nici prin critica repezită a lui Gabriel Liiceanu, dar mai ales nici prin atacurile la persoană venite din partea unor tineri care se joacă de-a marxismul sau vor să pară interesanţi.

De la biografie la Raport

Cât despre autoritatea morală a lui Vladimir Tismăneanu în a condamna Comunismul, ea este conferită chiar de această metanoia, de acest curaj al schimbării, pe care prea puţini l-au putut găsi, chiar şi după decembrie 1989. Dacă un om care a cunoscut şi înţeles comunismul din interior, care nu are nici un motiv subiectiv să urască ideologia marxistă, care a trebuit să îşi demoleze singur zidurile ideologice care îl împiedicau să vadă adevărul, dacă un astfel de om nu are dreptul moral de a se ocupa de condamnarea Comunismului, atunci cine să îl aibă?

Domnul Alex Cistelecan se miră de ce e deranjat Vladimir Tismăneanu de publicarea „inocentă” a scrierilor sale comuniste. E simplu. Acelea nu îl mai reprezintă! Acelea nu mai au nimic în comun cu omul Vladimir Tismăneanu din anul 2007. Pentru că Vladimir Tismăneanu a reuşit să facă cu propria sa viaţă ceea ce, din păcate, nu i-a reuşit în Raportul său celebru: să se trezească din somnul comunist.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: