jump to navigation

La moartea Teoctistului August 1, 2007

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Nu credeam că voi fi afectat prea tare de moartea Patriarhului Teoctist. Aceasta din mai multe motive. Pe de o parte, pentru că l-am crezut nemuritor. Dar câţi dintre noi nu au comis acest subtil păcat? Se părea că Harap-Alb, cum îi ziceam cu duioasă ironie în anii studiilor teologice, se încăpăţânase să trăiască veacuri, asemenea patriarhilor biblici.

Omul potrivit la vremuri nepotrivite

Devenit greco-catolic, visam la refacerea unităţii Bisericii lui Hristos, dar unicul chip pe care puteam să îl asociez cu cel al Patriarhului unei Biserici Ortodoxe Române în comuniune cu Roma era tot acela al lui Teoctist.

Al doilea motiv era dat de faptul că nu credeam în validitatea şi viabilitatea viziunii lui Teoctist asupra lumii. Ca om preocupat de relaţia dintre religie şi putere, dintre Biserică şi Stat, eram şi sunt la curent cu o parte din mizeriile ascunse sub covoarele din Palatul Patriarhiei. Aveam şi am ce să îi reproşez Patriarhului Teoctist cu privire la felul în care a administrat sau a tolerat administrarea unor situaţii nefireşti din Biserica mea maternă, cea Ortodoxă, sau cu privire la felul în care a acceptat să fie tratată Biserica mea de adopţie (greco-catolică).

Dar Dumnezeu, care întoarce răul spre bine, a vrut să mă pună, în momentul morţii Patriarhului, în faţa unei alte perspective. Abia moartea lui m-a făcut să înţeleg că acest Bătrân era cu totul altceva decât ştiinţele politice sau istoria (înţeleasă în sensul ei secular) ar putea arăta. Nu am descoperit brusc că acest om era fără de prihană (care dintre noi este?) ci am înţeles că Teoctist a fost o unealtă în mâna lui Dumnezeu, Cel ce întoarce totdeauna răul spre bine. Foarte probabil că oricare dintre cei ce am fi putut fi puşi în locul Patriarhului nu am fi acţionat altfel decât ca nişte avataruri ale lui Teoctist.

Teoctist nu poate fi comparat cu marii martiri ai Creştinătăţii. Nu are rost să punem semnul egalităţii între el şi arhiereii martiri şi nici măcar o comparaţie între el şi Ioan Paul al II-lea nu ar fi cu nimic revelatoare. Dar cu cine să îl comparăm? De la cine să găsim termenii prin care să îl înţelegem pe Teoctist? Răspunsul, cred eu, poate fi găsit în paginile primei cărţi din Biblie.

În Cartea Facerii, prima carte din Scriptură, se găseşte relatată nu numai naşterea lumii, ci şi biografia părinţilor Poporului ales – Patriarhii Vechiului Testament. În vieţile acestor Patriarhi găsim justificarea sensului vieţii lui Teoctist Arăpaşu. Căci Teoctist în mod sigur nu a avut de la Dumnezeu nici vocaţia de mucenic, nici pe cea de mărturisitor şi, posibil, nici pe cea de mare ascet. Teoctist a avut şi a întrupat bine ingrata vocaţie de patriarh.

Dacă citim vieţile lui Avraam, Isaac, Iacov, Iosif şi ale fraţilor acestuia din urmă, vom vedea multe fapte „lumeşti” săvârşite de aceştia. Vom descoperi frică, laşitate, nestatornicie, vom vedea chiar tentative de fratricid, adulter şi incest. Dar dincolo de toate acestea, privind de la distanţa pe care o oferă istoria, vedem în toate relatările biblice din Cartea Facerii chinurile naşterii unui popor prin care Dumnezeu urma să dea un sens lumii. Priviţi „cu lupa”, toţi patriarhii Vechiului Testament par a fi nişte politicieni mici şi meschini, nişte oameni chinuiţi între constrângerile credinţei şi instinctele prea omeneşti de autoconservare şi de bună-stare materială. Priviţi în context, toţi aceşti vechi părinţi ai istoriei mântuirii sunt vrednici de cinstea pe care Creştinismul (şi nu numai el) le-o acordă). Căci, pentru a-şi îndeplini misiunea încredinţată lor de către Dumnezeu pe acest pământ, nu puteau să fie altfel.

Poate că (şi eu cred aceasta) Patriarhul Teoctist nu ar fi trebuit să fie altfel. Dacă în anii 50 episcopul Teoctist ar fi refuzat ceea ce prea uşor numim „pactul cu Diavolul”, foarte probabil nu am fi avut bucuria de a vedea cum Biserica Ortodoxă Română, condusă de Patriarhul Teoctist, a fost deschizătoare de drumuri în procesul dificil al refacerii unităţii Bisericii.

„Trupul teoctistului”

Intransigenţa martiriului nu este, poate, virtutea cea mai de căutat atunci când ai nevoie de conducători. Mai necesare sunt, probabil, înţelepciunea şarpelui şi blândeţea porumbelului, aşa cum Hristos Însuşi cere. Cu riscul de a părea „lumesc”, cred că experienţa penibil-tragică din postcomunism, a unui partid politic românesc, condus de martiri autentici, incapabili însă să îşi asume agenda vremii lor (mă refer la PNŢ), este un bun argument adus în favoarea opiniei mele.

Teoctist a fost un om înţelept ca şarpele şi (cei ce l-au cunoscut îndeaproape o confirmă) blând ca porumbeii. A fost un bun slujitor al Altarului, un politician abil şi un păstor ferm. A greşit mult (spunem noi, cei ce îi privim la microscop, activitatea), însă a făcut şi gesturi vrednice de un Patriarh.

Şi dacă poporul, care nu conteneşte să meargă pe Dealul Mitropoliei ca să îl plângă, simte, cu acel simţ istoric propriu doar naţiilor, că acest om a fost cu adevărat „cineva”, cred că, din smerenie, din respect pentru popor, dar mai ales din dragoste de Adevăr, noi, cei ce ne-am grăbit cu judecăţile, cu analizele, cu comentariile şi cu studiile, să ne întrebăm dacă nu cumva Dumnezeu, care toate le ştie, şi care nu ţine cont în hotărârile sale nici de părerea jurnaliştilor şi nici de dosarele CNSAS-ului, nu a orânduit, în felul Lui înţelept, ca să scoată conducători drepţi şi sfinţi din oameni ca „preacurvarul” Ştefan sau „vicleanul” Teoctist.

În seara morţii lui Teoctist, două jurnaliste de la două posturi diferite de televiziune băteau câmpii vorbind despre „trupul teoctistului”. Iniţial am fost amuzat de naturaleţea cu care se manifestă ignoranţa printre jurnaliştii români. Dar, după aceea, m-am gândit că, din multe puncte de vedere, omul Teoctist, a „bătut” instituţia, fiind el însuşi, într-un fel, instituţionalizabil. Chiar eu am scris, cu ocazia unei dezbateri din Biserică (interpretată prea uşor, de către aceiaşi „amici” jurnalişti, ca fiind o luptă pentru viitorul scaunului patriarhal), că trebuie făcută o distincţie clară între instituţia Patriarhiei, cu o „fişă a postului” bine stabilită, şi personalitatea lui Teoctist Arăpaşu. Iată că Teoctist devine un titlu, nu doar un nume.

Neputinţele istoriei

Cred că tuturor celor implicaţi într-un fel sau altul în viaţa cultelor din România ne va fi dor de bătrânul cu zâmbetul pe buze (deşi ştiam cu toţii că este departe de a fi prea fericit, aşa cum lăsa formula protocolară să se înţeleagă), cu predicile sale lungi, unde limba de lemn (atât de proprie, din păcate, discursului bisericesc răsăritean) era mult îndulcită de melodia graiului moldovenesc.

Dumnezeu să vă ierte, Părinte Patriarh! Şi fie ca, de acolo, de Sus, să vă rugaţi lui Dumnezeu să realizeze ceea ce Prea Fericirea voastră, din pricina dihăniilor istoriei, sau din prea omeneşti neputinţe, nu a putut să săvârşească.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: