jump to navigation

Câteva reflecţii despre replierea Bisericii Catolice în faţa lumii Iulie 12, 2007

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback



În ultimele zile presa este plină de ştiri de la Vatican. Două documente pontificale: motu proprioSumorum Pontificum” al Papei Benedict al XVI-lea şi documentul „Răspunsuri la câteva chestiuni cu privire la doctrina despre Biserică”, al Congregaţiei despre Doctrina Credinţei, au fost subiect de ştiri şi de comentarii.

Doi paşi înapoi, pe drumul relativismului

Primul document repune în drepturi (fără însă a afecta modificările de după Conciliul Vatican II) Liturghia tridentină, cu frumoasa ei tradiţie liturgică şi muzicală. Al doilea document este o reafirmare a învăţăturii tradiţionale despre unitatea şi unicitatea Bisericii.

De când conducător suprem al Bisericii Catolice a devenit Papa Benedict al XVI-lea, Catolicismul se află evident pe un nou drum, acela al asumării şi afirmării categorice a propriei sale identităţi în faţa relativismului contemporan. Se poate spune, din multe puncte de vedere, că pontificatul lui Benedict al XVI-lea este unul de repliere. Deschiderea către lume a Bisericii de după conciliul Vatican II a fost de multe ori prost înţeleasă. Un duh prea lumesc s-a făcut simţit în Biserică, iar ceea ce fusese înţeles doar ca un mijloc pastoral (deschiderea către lumea contemporană) a fost transformat, de multe ori, în scop în sine.

Relaxarea pastorală a Bisericii Catolice a făcut-o fragilă şi sensibilă la diverse atacuri venite din partea societăţii. Dihotomia Biserică-lume, existentă încă din momentul apariţiei Creştinismului, nu a putut fi depăşită, însă Catolicismul a avut de suferit înfrângeri succesive în lupta cu societatea contemporană.

Bisericile s-au golit. În acest timp, numărul vocaţiilor sacerdotale şi monahale a fost şi este în continuă scădere. Acolo unde bisericile sunt relativ pline, mesajul clar şi categoric al Bisericii a fost înlocuit deseori ori cu predici soft, cu un mesaj lejer, de Creştinism fast food. Muzica gregoriană a fost înlocuită cu parade rock, Liturghiile au devenit mai „lejere”, pentru a satisface gustul şi confortul credincioşilor. Teologia catolică a fost supusă la rândul ei presiunilor relativismului şi neomarxismului contemporan. De la extrema politică a preoţilor comunişti din America latină (aşa-numita „teologie a eliberării”) până la teologii feministe sau ale homosexualităţii, toate s-au regăsit într-un efort de subminare a Tradiţiei catolice.

Ecumenismul, efortul tuturor creştinilor de a reface unitatea Bisericii, a devenit mijlocul prin care diverse forme de relativism şi de laxism teologic au încercat să pătrundă în Biserică. Catolicii încep să nu mai înţeleagă de ce este bine ca ei să fie catolici, din moment ce luteranii sau diverşii neoprotestanţi, supuşi unor norme de credinţă mai puţin riguroase decât cele catolice, sunt la fel de buni fraţi creştini ca şi ei.

Dialogului ecumenic i s-a adăugat şi dialogul inter-religios. Toate religiile au devenit „minunate”, dialogul inter-religios transformându-se într-o formă curioasă şi anormală de multiculturalism teologic.

Despre viziunea noului pontif

Papa Benedict al XVI-lea are două calităţi care îl fac să reziste foarte bine atacurilor şi tentaţiilor lumii recente. În primul rând, este un teolog serios şi riguros, trecut prin experienţa conciliului Vatican II, prin experienţa profesoratului dar, mai ales, prin cea de „mare Inchizitor” al Bisericii Catolice (Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei). Apoi este un om care nu are nimic de pierdut, ci numai de câştigat (în faţa lui Dumnezeu, desigur) prin afirmarea clară a ceea ce crede.

Ca om trecut prin experienţa de Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (cunoscând astfel patologia credinţei, cum i se confesa acum câţiva ani unui jurnalist), Papa Benedict al XVI-lea a rămas cu un acut simţ al nevoii de a asuma şi de a propune rigurozitatea credinţei, ca opoziţie faţă de un relativism care, în loc să propună adevărul, propune schizofrenia.

Cine se simte jignit

Cele două documente emise de curând se înscriu pe logica acestei replieri a Bisericii în faţa provocărilor postmodernităţii. Prin motu proprio despre Liturghia tridentină, Papa redeschide porţile înspre revenirea şi înspre asumarea trăită a Tradiţiei creştine, concept aflat în opoziţie cu orice viziune postmodernă asupra lumii. Liturghia latină, în măsura în care, încet, încet, va fi repusă în drepturile sale, nu va reda demnitatea liturgică şi istorică Bisericii Catolice, dar va facilita, prin influenţă, şi redarea demnităţii ritului latin ordinar, cel de după Conciliul Vatican II.

Al doilea document, cel al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, clarifică poziţia pe care teologii catolici trebuie să o aibă faţă de propria lor Biserică, dar şi faţă de celelalte Biserici şi comunităţi creştine necatolice.

Documentul a supărat cam tot spectrul confesional creştin. Desigur că nici unei comunităţi ecleziale protestante sau neoprotestante nu i-a convenit să afle că de fapt Roma nu îi recunoaşte, pe baza unor argumente teologice serioase, statutul de „Biserică”. Mai mult ca sigur, dialogul ecumenic va cunoaşte o perioadă de stagnare, benefică însă pentru ambele părţi. Spiritul relativist, lipsa rigorii teologice şi atmosfera multicultural-păşunistă a dialogurilor ecumenice nu făceau în nici un caz bine cauzei unităţii tuturor creştinilor.

Bisericile Ortodoxe s-au supărat ceva mai puţin. Era şi firesc să se întâmple astfel, în contextul în care discursul pe care Biserica Catolică şi-l asumă în acest moment este propriu şi Bisericilor Ortodoxe.

De altfel, Roma nu neagă dimensiunea eclezială a Bisericilor Ortodoxe, ci doar nedeplina comuniune a acestora cu celelalte Biserici locale ce alcătuiesc împreună, sub conducerea lui Hristos şi sub vicariatul Papei, Biserica Creştină. Întrebarea a patra din document este dedicată chestiunii Bisericilor Ortodoxe, mesajul fiind substanţial acelaşi cu cel al conciliului Vatican II şi al documentelor produse de dialogul dintre catolici şi ortodocşi până în acest moment.

Reconcilierea ecumenică

În fapt, această întoarcere la rigoare va ajuta, paradoxal, dialogul cu Bisericile Ortodoxe. Cea mai riguroasă şi mai conservatoare Biserică Ortodoxă, cea rusă, remarcată mai înainte vreme pentru rezerva şi răceala ei faţă de pontificatul şi opera ecumenică a lui Ioan Paul al II-lea, iese acum în evidenţă printr-o deschidere fără precedent faţă de omul şi faţă de pontificatul Papei Benedict al XVI-lea.

Benedict al XVI-lea, prin seriozitatea sa, prin ataşamentul său faţă de Tradiţie (un observator atent al pontificatului său va putea urmări cum modelele propuse de Papă credincioşilor catolici sunt mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii Creştine, iubiţi şi de ortodocşi), este, paradoxal,… ortodox. Chiar şi atunci când afirmă o doctrină în care se găseşte în evidentă polemică cu ortodocşii, el, vorbind practic aceiaşi limbă cu aceştia, găseşte multă înţelegere şi dispoziţie spre dialog.

De altfel, un anume heirupism de tip postmodern, care tinde să rezolve lucrurile la modul superficial, este străin Papei şi Curiei de la Roma, aşa cum este străin şi ortodocşilor. Şi Papa, dar şi ierarhii ortodocşi sunt conştienţi că drumul spre refacerea comuniunii depline nu este unul uşor şi scurt, necesitând multă muncă şi multă atenţie. Dar ei mai sunt şi conştienţi că unitatea creştinilor nu se poate regăsi decât în „Duh şi Adevăr”.

Catolici şi romano-catolici

Nu aş putea încheia fără să mă gândesc cu amuzament la diverşii prezentatori, jurnalişti şi comentatori media care au preluat ştirile despre cele două documente pontificale înfăţişându-le într-o manieră din păcate prea specifică mass-mediei româneşti: ieftin-senzaţională şi lipsită de cultură de specialitate.

În speranţa că articolul de faţă va fi citit şi de jurnalişti, închei cu o mică „lecţie” de teologie.

Biserica Catolică nu este unul şi acelaşi lucru cu Biserica Romano-Catolică. Biserica este una, fiind însă alcătuită din mai multe Biserici locale (numite de catolici: Biserici sui juris, iar de ortodocşi Biserici autocefale). Biserica Romano-Catolică este doar una (şi cea mai mare) dintre Bisericile sui juris din Biserica Catolică. În aceiaşi măsură de catolici sunt şi greco-catolicii, şi siro-malabarezii catolici, şi armenii catolici…

De aceea, utilizarea expresiei „Biserica Romano-Catolică” este improprie atunci când se face referire la documente sau acţiuni proprii întregii Biserici Catolice.

Anunțuri

Comentarii»

1. Curiosul - Octombrie 11, 2007

Ca urmare a participarii unei delegatii a Bisericii Ortodoxe (BO) estoniene la intalnirea de la Ravena a „Comisiei teologice internationale de dialog catolic-ortodox”, BO Rusa s-a retras de la lucrari. Motivul? BO estoniana tine de Constantinopol, lucru contestat de BO Rusa care considera ca aceasta Biserica ar trebui sa se afle sub jurisdictia ei. Mai multe detalii gasiti aici: http://www.greco-catolica.org/stireview.aspx?id=270

Si uite asa, de la o Biserica pe care Isus a gandit-o fara granite nationale sau culturale, aceste bisericute ortodoxe au ajuns sa „predice” interesele unor state sau guverne, in loc sa-l predice pe Cristos Unul. BO Rusa nu se intelege cu cea estoniana, BOR nu se intelege cu cea sarba din cauza romanilor din Valea Timocului, etc. Cine mai poate avea dubii asupra faptului ca toate aceste biserici ortodoxe sunt schismatice, care s-au rupt de Adevarata Biserica a lui Cristos? Totul a inceput cu schisma din 1054, dupa care schisma s-a schismat la randul ei.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: