jump to navigation

De ce nu pot fi decât eurosceptic Iulie 3, 2007

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

Motto: „A fi bolnav de această epoca bolnavă este un semn de sănătate” – Philippe Muray

Într-un amplu articol apărut în două numere consecutive ale revistei „Observator cultural”, domnul Adrian-Paul Iliescu încearcă să facă un portret al euroscepticismului intelectual de la noi. Şi, pentru că este un intelectual român autentic, domnia sa reuşeşte să facă o caricatură (simpatică, trebuie să recunosc) a opiniilor pe care mai mulţi intelectuali (printre care sunt menţionat, pe bună dreptate, şi eu) le au despre Occidentul european şi despre mega-proiectul unificării europene.

Între Edmund Burke şi Noica

Dar ce ne reproşează domnul Adrian-Paul Iliescu? Mai întâi de toate, faptul că euroscepticismul nostru izvorăşte dintr-o tradiţie intelectuală de Dreapta, că suntem rezervaţi faţă de stângismul politic şi intelectual care domină Europa Occidentală, că identificăm Răul în ideologii precum multiculturalismul sau corectitudinea politică şi că preferăm Statele Unite Europei. Dar, mai presus de orice, ni se reproşează că nu „păstorim” poporul spre păşunile albastre, dar pline cu stele galbene, ale Europei. Voi încerca în acest articol să explic de ce sunt eurosceptic şi de ce eu, cel puţin, mă regăsesc în tot ceea ce reproşează domnul Adrian-Paul Iliescu intelectualilor eurosceptici.

Da. Recunosc, sunt un om a cărui viziune politică este dominată de o tradiţie intelectuală de Dreapta. O tradiţie intelectuală care începe cu Edmund Burke, se continuă cu Joseph de Maistre, un pic de Hegel, un pic de Spengler, un pic de Weber, mult Nae Ionescu, Eliade, Ţuţea şi Noica. La fel, mă regăsesc în multe dintre ideile neoconservatorilor americani, dar şi în tradiţia de gândire politică a lui Raymond Aron, Alain Besancon şi Pierre Manent. Din punctul de vedere al ştiinţelor economice, tind să acord credit lui Hayek şi lui von Mises. Din punctul de vedere al lecturării istoriei, sunt adeptul teoriei ciocnirii civilizaţiilor şi îndrăznesc să gândesc realitatea independent de discursul pacifist-păşunist cu care sunt odihnite minţile omului recent occidental.

Pacifism, relativism, multiculturalism

Rezerva mea faţă de Stânga, în general, şi faţă de cea europeană, în special, este datorat faptului că, până în acest moment, Stânga, indiferent de locul unde este lăsată să se manifeste, nu a reuşit să producă nimic bun pe termen lung. Nu pot avea nici o admiraţie faţă de ţări precum Olanda sau Suedia, unde degenerarea morală, pe de o parte, şi caracterul excesiv de paternalist al Statului, pe de altă parte, au oferit cetăţenilor lor şansa unei prosperităţi leneşe şi a unei bucurii decadente.

Nici discursul pacifist şi păşunist al Stângii nu mă face să îi acord credit. Dorinţa de pace care trebuie indusă ideologic a dus naştere succesiv la apariţia mai multor fenomene. Mai întâi a fost construirea complexelor ideologii şi „filosofii” ale drepturilor omului, care au ajuns să propună extinderea acestor drepturi până şi primatelor. Apoi au urmat filosofiile relativiste, ce au reuşit performanţa de a nimici (pentru cei slabi de înger, sau pentru cei interesaţi) toate dogmele şi axiomele civilizaţiei umane, impunând în schimb un singur adevăr absolut: acela că nu există adevăruri absolute.

Relativismul, combinat cu viziunea stângistă asupra drepturilor omului, a generat multiculturalismul. Multiculturalism care, în formele sale nord-americane (din SUA şi Canada), s-a dovedit o formă democratică de încălcare a drepturilor persoanei umane, este în Europa de Vest doctrină politică oficială. La rândul său, multiculturalismul generează o formă instituţionalizată de bun-simţ care nu are altă deschidere decât spre o formă de dublă gândire orwelliană. Vorbesc, desigur, despre corectitudinea politică.

Toate acestea se fac pe fondul unei secularizări radicale ce a determinat ruperea de Tradiţie, de istorie, de valori. Uniunea Europeană nu este Europa. Ceea ce se întâmplă în spaţiul Comunităţii Europene mai are legătură cu vechea Europă, cu civilizaţia europeană, doar prin muzee.

Democraţii americani vs socialiştii europeni

De ce îi prefer pe americani europenilor? Răspunsul este simplu: pentru că şi europenii îi preferă. Ce este Uniunea Europeană, decât încercarea de a reproduce într-o parte a Europei modelul american?

Statele Unite sunt un exemplu de funcţionare a unei naţiuni care nu se defineşte nici religios, nici rasial, nici ideologic, ci axiologic. Americanii sunt oamenii care au acceptat să respecte şi să trăiască un pachet de valori. Acelaşi lucru au dorit să îl facă şi europenii. Numai că europenii au reuşit performanţa să nu poată sintetiza aceste valori, ca să le ştim şi noi, cetăţenii Uniunii. Pe de altă parte, ei nu au reuşit să adopte un Tratat constituţional, al cărui proiect ignora oricum valorile spirituale prin care se putea defini o Europă unită. „Pachetul de valori” pe care toţi cetăţenii americani trebuie să îl respecte conţine şi valori spirituale. Naţiunea americană, respectând cu acribie principiul separării religiilor de stat, se raportează la valorile creştine şi la credinţa în Dumnezeu. Uniunea Europeană a separat Biserica de Stat nu cu hârtia (aşa cum au făcut americanii în Constituţia lor), ci cu… ghilotina. Dumnezeu Însuşi a fost scos din societate, a fost ucis.

Felul în care funcţionează sistemul politic şi cel social american este deosebit de cel european. În Statele Unite, instituţiile Statului funcţionează. În Uniunea Europeană, coerenţa instituţiilor e vizibilă doar pe fundalul letargiei ce caracterizează structurile europene. Aparenta stabilitate a instituţiilor europene poate fi oricând aruncată în aer de către oricare dintre guvernele statelor membre ale Uniunii. Legislaţia comunitară, spre deosebire de cea din Statele Unite, este una complexă, complicată, generatoare de birocraţie. Dreptul comunitar este cunoscut doar prin numărul imens de pagini, şi nu prin conţinut…

Dar domnul Adrian-Paul Iliescu atrage atenţia asupra unui aspect important. Şi multiculturalismul, şi corectitudinea politică, şi relativismul postmodern sunt produse americane. Este un adevăr de necontestat. Lectura cărţii lui Allan Bloom, „Closing of the American Mind” (tradusă la editura Humanitas şi în limba română), va arăta că stânga americană este un produs… european. Dar şi mai interesant e faptul că, în Statele Unite, Stânga, atât de la modă în Europa, nu este altceva decât un „sport” intelectual al Universităţilor şi al activiştilor din organizaţiile nonguvernamentale. Statele Unite sunt străine de impactul Stângii, cel puţin de al acelei Stângi care transformă Uniunea Europeană într-un Imperiu Roman decadent.

A confunda pe democraţii americani cu socialiştii europeni este imposibil. Democraţii înşişi demonstrează lucrul acesta prin asumarea doctrinei neoconservatoare în programul politic cu care au participat la ultimele alegeri. A păstori şi a analizaÎn sfârşit, domnul Adrian-Paul Iliescu ne reproşează, mie şi celorlalţi eurosceptici citaţi în articol, faptul că nu ne exercităm rolul de „păstori” care să conducă poporul acesta pe păşuni europene, preferând să jucăm rolul de profeţi morbizi ai viitorului Europei.

Dar oare rolul intelectualului este acela de a păstori pe cineva? Eu cred că, mai degrabă, este acela de a fi nu profet, ci analist. Modelul intelectualului de dreapta este cel propus de Raymond Aron, „spectator angajat” al unei lumi în care ne regăsim din ce în ce mai puţin.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: