jump to navigation

Eroii noştri uitaţi Iunie 23, 2007

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

În amintirea lui moş Ion Irimia Asavei  şi a atâtor români care au luptat pentru o lume fără comunism şi au primit doar o pensie de veteran

În fiecare an, pe 22 iunie, ar trebui să ne aducem aminte de momentul în care forţe armate din întreaga Europă au pornit o ultimă cruciadă, cruciada împotriva Comunismului. Armata română a participat la această cruciadă eliberând teritoriile româneşti ocupate samavolnic de Uniunea Sovietică (Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa) şi mergând, în încercarea dramatică de a distruge Fiara roşie, până în munţii Caucazului şi în Stalingrad.

Ultima cruciadă

            Din păcate, această ultimă cruciadă nu a reuşit, iar învingătorii de la Kremlin au dictat ulterior felul în care trebuia înţeleasă istoria. Prin politrucii lor din lagărul socialist sau de aiurea (şcoala de la Frankfurt, „teologii eliberării” sau mai recenţii politicieni occidentali neomarxizaţi), comuniştii au reuşit să  transforme războiul împotriva bolşevismului într-o crimă împotriva umanităţii, de care ar trebui să ne ruşinăm. În timpul procesului de la Nurenberg, naziştii, vinovaţi de oribilele crime din timpul Holocaustului, au fost scoşi „ţapi ispăşitori” şi pentru crimele comise de comunişti (tragicul episod al masacrului de la Katyn), iar nevoia legitimă de a proteja civilizaţia europeană de marxism a fost considerată a fi încă o manifestare a crimelor naţional-socialiştilor.

            Cei care au luptat pentru buna-rânduială a civilizaţiei europene au fost condamnaţi fie să poarte stigmatul de „fascişti”, fie să fie şterşi din manualele de istorie, primind în schimb „răsplata” tardivă şi insuficientă a unei pensii de veteran.  În România, această atitudine a fost politică de stat înainte de 1989 şi a şi rămas ca atare în timpul democraţiei noastre socialiste. Tendinţa de a prezenta istoria participării României în cel de-al Doilea Război Mondial ca începând cu 23 august 1944 nu a fost depăşită. Dacă, înainte de revoluţie, memoria mareşalului Antonescu era întunecată prin omisiune, după evenimentele din 1989, chipul parţial reabilitat al lui Antonescu a fost fie şters, fie încapsulat în cutii metalice pentru a se împiedica „propagarea fascismului”. Pentru oamenii obişnuiţi, însă, Antonescu este şi va rămâne, în felul său, un erou. Cu tot zbuciumul penibil al domnului Adrian Cioroianu şi al „corecţilor politic” de la TVR, Antonescu a fost menţionat între primii 5 mari români de către un public care, departe de a se fi mobilizat ideologic, a dorit să îşi afirme încrederea în faptul că războiul purtat de Antonescu împotriva comunismului nu a fost în nici un caz unul nedrept.

            Condamnarea la uitare

            Însă, dacă Antonescu avea probabil conştiinţa lipsei de obiectivitate a istoriei oficiale, care dă lauri doar învingătorilor, cei care suferă, poate, cel mai mult, prin ignorare şi neştiinţă, sunt milioanele de români afectaţi într-un fel sau altul de cel de-al Doilea Război Mondial. Mă refer, desigur, la veteranii de război şi la rudele lor.

            Când au trecut, la 22 iunie 1941, Prutul, soldaţii români nu făceau altceva decât să lupte pentru reîntregirea României abuziv ciuntite de jocurile mai-marilor politicii. Mai târziu, când au trecut şi Nistrul, ştiau că un război se câştigă doar dacă se duce până la capăt. Trecând prin sate cu bisericile transformate în grajduri sau săli de sport, cu oameni speriaţi încă de atotputernicia activiştilor de partid şi a agenţilor NKVD, soldaţii români (alături de cei germani, italieni, maghiari, finlandezi, ucrainieni, spanioli, francezi sau flamanzi – întreaga Europă participând la această cruciadă), conştientizau că nimicirea comunismului era o datorie şi o obligaţie morală.

            Soldaţii despre care vorbesc au încercat să îşi îndeplinească această datorie morală. Au luptat şi au murit pe câmpurile Ucrainei, în munţii Crimeei, in Caucaz, pe malurile Donului sau la Stalingrad. Aceşti oameni au suferit şi s-au rugat pentru ei şi pentru duşmanii lor în lagărele din Siberia sau de la Marea Nordului. Unii dintre ei s-au întors acasă după teribila înfrângere, găsindu-şi familiile destrămate iar ţara intrată sub stăpânire bolşevică. Alţii au fost trimişi de noii stăpâni să lupte şi să moară împotriva foştilor lor camarazi.

Comuniştii i-au condamnat la uitare. Trebuiau cel puţin uitaţi (dacă nu şi exterminaţi) cei care avuseseră curajul de a lupta împotriva Fiarei roşii. Aşa că majoritatea suferinţelor îndurate în anii acestei ultime cruciade au fost uitate, eroii devenind muncitori, normaţi în muncă şi în gândire de directivele atotputernicului partid învingător. Până şi memoria lor trebuia redirecţionată, fiind aproape ilegal şi în mod sigur riscant pentru eroi să îşi aducă aminte de luptele tinereţilor lor. Pentru unii dintre ei dubla-gândire a funcţionat,  filmele lui Sergiu Nicoleascu înlocuind  propria memorie şi adevărata istorie.

  

Pensii şi bilete de tren

Libertatea de după decembrie 1989 a oferit acestor eroi şansa de a fi răsplătiţi pentru lupta lor. Şi au fost răsplătiţi pe deplin: cu bilete gratuite de tren şi cu pensii infime. Deşi unii dintre ei au luptat mai bine de trei ani prin pustiurile Rusiei împotriva comunismului, iar momentul eliberării din decembrie 1989 i-a prins la vârste înaintate, statul român nu s-a îndurat să le acorde aceleaşi drepturi şi acelaşi respect ca şi revoluţionarilor din decembrie 1989. Nici măcar o cruce de granit la cimitir, aşa cum s-ar cuveni de fapt acestor ultimi cruciaţi ai lui Hristos şi ai civilizaţiei, nu le-a fost oferită de către statul ce îşi datorează existenţa şi demnitatea acestor eroi anonimi.

Anul trecut, pe vremea aceasta, unul dintre aceşti ultimi cruciaţi a plecat la Domnul. Doar o cruce din fier forjat şi nişte flori de câmp sădite de Dumnezeu şi de familie îi împodobesc mormântul  lipsit de gloria celui care a avut curajul de a lupta cu balaurul roşu. A ţinut ca să fie îngropat cu crucea comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial probabil cu speranţa că Dumnezeu îşi va răsplăti oştenii mai bine decât a făcut-o istoria. Încet, încet, lui i s-au adăugat şi continuă să i se alăture şi ceilalţi ultimi eroi de care lumea noastră, prea ocupată ca să doarmă, nu mai are nevoie.

Să se odihnească în pace şi să ne ierte!

Anunțuri

Comentarii»

1. gAGyCa de CArTiEr - Aprilie 8, 2008

caut ceva shi se gaseste alceva da0o”n colo de tampenie


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: