jump to navigation

Marx posedă Occidentul (dialog cu Teodora Dumitru) Iunie 19, 2007

Posted by Bogdan Duca in Uncategorized.
trackback

  TEODORA DUMITRU: Comunismul are vocaţie de “stafie”, de purtător de “stigmate”. N-o spun eu azi, în 2007, evaluând morţile mai certe sau mai incerte ale comunismului pe mapamond, la ora acutală. O spune Marx, în 1848, în prima frază, ba nu, în primul cuvânt cu care începe “Manifestul Partidului Comunist”. Problema este că Marx nu era original când califica astfel statutul comunismului. El lucra în baza stilului indirect liber, şarja o monedă curentă în atmosfera epocii: comunismul, chiar înainte de a deveni o realitate şi o practică, reprezenta pericolul. O idee suficient de horror pentru a speria şi mobiliza negativ spiritele chiar din stadiul de idee. Este absolut firesc ca, astăzi, comunismul să suporte refuzuri categorice. În 1848 însă, opoziţia masivă şi concertată care s-a făcut ideilor comuniste, mă intrigă. Se imputa atunci comuniştilor – la literă – exact ce li se impută acum: suprimarea personalităţii umane, a culturii, periclitarea ideii de familie şi, paradoxal, tocmai periclitarea ideii de echitate socială. Acestea sunt acuze pe baza cărora Marx îşi contruieşte mecanismul “Manifestului”. Manifestul este o replică. Este şi o replică, dată unei coaliţii anti-marxiste avant la lettre! Înainte de marxism, au existat anti-marxiştii: “Papa şi ţarul, Metternich şi Guizot, radicalii francezi şi poliţiştii germani” par la fel de în temă în problema comunismul ca şi Soljeniţîn sau dl Tismăneanu. Comunismul a fost un sistem refuzat înainte să apară. Un fetus arondat de propria stafie. Nu-mi explic însă în totalitate promptitudinea reactivă şi flerul real al oponenţilor lui, care presimt în detaliu derularea şi efectele scenariului propus de Marx. Cu mai multă acurateţe decât Marx însuşi. Europa a avut fler. Ea a născut marxismul. Şi a fost prima care i-a declarat handicapul. 

BOGDAN DUCA: Ai dreptate. Europa secolului al XIX-lea a intuit bine riscurile presupuse de marxism. Explicaţii s-ar găsi, cred, în tumultul revoluţionar ce a cuprins Occidentul între 1789 şi 1870. Practic, puterile occidentale ale vremii aveau un simţ dezvoltat al revoluţiilor. Multe din regimurile politice pe care Marx le contesta erau ele însele revoluţionare. 

T.D.: Marx suferă puţin de mania persecuţiei organizate, nu crezi? Uite, subliniază cu şapte linii: “Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială…” Avea vreun precedent această hăituială, în background-ul (contra)revoluţionar al Europei? Sau era numai o figură de captatio? 

B.D.: Avea. Revoluţia franceză. Practic toată Europa s-a ridicat împotriva Revoluţiei franceze. Independent de  acest precedent de la care se revendică practic toate mişcările revoluţionare de ieri şi de azi (este o revoluţie-paradigmă, se pare) este, evident, şi o procedură de captare a atenţiei. Dar hai să vorbim despre marxismul zilelor noastre…Eu trăiesc cu senzaţia neplăcută că Europa este încă bântuită, chiar posedată, de spectrul marxismului. 

T.D.: Marxsimul pare astăzi apanajul societăţii hiperdezvoltate, care admite/ tolerează în peisaj marxismul. De ce îşi permite Europa de Vest luxul marxismelor? 

B.D.: Eu îmi permit să nu fiu întru totul de acord cu tine. Cred că marxismul Europei de Vest nu este un fason, ci un mod de viaţă. 

T.D.: Nu ştii ce încăpăţânat şi organizat poate deveni un fason…

 B.D.: Însă sunt de acord cu tine că este un lux costisitor şi, din multe puncte de vedere, inutil. 

T.D.: Atunci care este raţiunea menţinerii lui în sfera de interes? 

B.D.: Este destul de complicat: avem o Europă cu adevărat bătrână, obosită de războaie, chinuită de ideologii totalitare (dintre care trebuie să menţionăm şi marxismul bolşevic), o Europă care îşi doreşte liniştea. În asemenea momente, e nevoie de asumarea unei filosofii a sfârşitului de istorie. Imperiul Roman, când era pe ducă, a adoptat Creştinismul, o religie ce vorbea (atunci mai mult decât acum) despre sfârşitul istoriei. Era practic nevoie de un asemenea tip de discurs pentru romani. Pentru europeni soluţia a fost reprezentată de marxism. 

T.D.: Bun. Am ajuns în punctul în care intersectezi obiectivele creştinismului cu marxismul! 

B.D.: Nu. Ambele sisteme de gândire au o anumită conştiinţă a sfârşitului istoriei. Însă ambele sisteme oferă ceva interesant: o explicaţie a răului care ne înconjoară. Nu ne este bine acum pentru că această lume este a Diavolului ne spune creştinismul. Marxismul dă vina pe necesitatea istorică a luptei de clasă, ce trebuie să crească în intensitate (să se ascută – ar spune marxiştii) până la marea explozie. 

T.D.: Totuşi, între o religie a carităţii şi o religie a luptei… finalitatea lor comună – eterna pace – este cel puţin dubioasă. 

B.D.: Nu e o finalitate comună proprie doar creştinismului şi marxismului. Nu cred că este filosofie politică, a istoriei sau teologie care să nu propună, să nu viseze la un Paradis, aici, pe pământ sau undeva în Ceruri 

T.D.: Totuşi, diferenţa dintre falansterul din Scăeni şi Empireu e comic de mare.. În schimb, cvasiidentitatea mijloacelor de impunere dă de gândit. 

B.D.: Falansterul din Scăeni nu este o formă de marxism totuşi… Marx râdea de socialismul utopic. 

T.D.: Râd şi eu. Râzi şi tu. Asta nu înseamnă că râdem împreună cu Marx. Concedem însă că nu era totuşi un bărbat cu capul în traistă. 

B.D.: Aş fi ultimul care să susţină lucrul acesta… 

T.D.: Marx râdea de socialismul utopic, dar nu era râsul lui. Fii atent cum suna critica adusă de el socialismului burghez, una dintre formele de pseudo-socialism (în care încadra şi socialismul utopic): “Socialismul burgheziei constă tocmai în afirmaţia că burghezii sunt burghezi – în interesul clasei muncitoare”. După ce am citit această frază concluzivă a unui capitol din “Manifest” am declarat că Marx nu este păcălibil cu uşurinţă. Era prompt în descoperirea mecanismului fundamental al problemei. Aici, desoperise cum trişa socialismul burghez şi conservator în operaţia de concurenţă pe care o făcea “adevăratului socialism” predicat de Marx.Dar, după ce am parcurs tot “Manifestul”, mi-am dat seama că Marx e de-a dreptul duplicitar: nimic mai marxist decât aserţiunea “burghezii sunt burghezi în interesul clasei muncitoare”! 

B.D.: Daaa. Burghezia este răul necesar… 

T.D.: Burghezia care oprimă, burghezia care exploatează este cea care face vânt proletariatului pe scena istoriei. Aşa că, mai uşor cu criticile socialismului utopic, conservator, mic-burghez etc. etc., fiindcă maniera lor de a da din coate şi a se plasa este identică manierei lui Marx.  

B.D.: Maniera da. Însă pretenţia lor nu este aceea de a fi slujitoarele istoriei. Marxismul pretinde că slujeşte destinul istoric al umanităţii. Însă cred că acum ajungem la problema cea mai interesantă, receptarea lui Marx. Cred că există două lecturi ale lui Marx, vizibile mai ales la noi, în România. O lectură a lui Marx este cea dată de Lenin; marxism-leninismul este poate lectura cea mai fidelă a lui Marx. Lenin îl dogmatizează pe Marx, îl transformă în profet şi încearcă să îl urmeze cu fidelitate religioasă. Mai este o lectură, critică, dar plină de respect şi fidelitate: cea a marxiştilor europeni, mai ales cei din jurul Şcolii de la Frankfurt şi urmaşii lor. Din punctul meu de vedere ambele tipuri de marxism sunt periculoase pentru sistemul democratic, în care cred că ne place tuturor să trăim. 

T.D.: Când spui “noi” te referi la români sau la europeni? 

B.D.: La toţi. 

T.D.: E periculos marxismul pentru societatea europeană? Prevezi o dezvoltare malignă de acest gen în Vest? 

B.D.: Cred că este periculos pentru orice fel de societate. Cât despre Vestul european, acesta mi se pare ca fiind dominat de marxismul mai “soft”, al marxiştilor occidentali. 

T.D.: Ce înţelegi prin marxism soft? Şi cât de “marxist” mai este el? 

B.D.: Marxismul de tip bolşevic, cred şi sper, este un capitol încheiat, sau pe cale de a se încheia, din istorie. Marxismul soft este marxismul care nu adoptă materialismul dialectic ca fiind Filosofia însăşi. Este însă un marxism fidel lui Marx. 

T.D.: În ce mai constă fidelitatea lui, dacă recuză primele versete ale lui Marx, materialismul dialectic şi istoric? Bazele socialismului ştiinţific?? 

B.D.: Se recuză cu pragmatism previziunile lui Marx, nu teoria marxistă.  

T.D.: Teoria marxistă stă tocmai în fundamentarea acelor previziuni… 

B.D.: Nu e chiar aşa. Când spui asta, te aşezi în grila de lectură a bolşevicilor! 

T.D.: Mulţumesc. Am  comis crima de a face bolşevism fără să ştiu… 

B.D.: Este cel mai uşor să fii bolşevic citindu-l pe Marx. Are un ton profetic, dogmatic, categoric, care te determină să îl receptezi ca pe un glas al Istoriei şi nu ca pe un simplu gânditor… Marxismul soft are însă un alt tip de lectură a lui Marx, datorată incapacităţii marxiştilor occidentali de a influenţa direct şi revoluţionar viaţa politică occidentală. 

T.D.: Pe cine aşezi in linia marxismului soft?

 B.D.: Sunt multe curente: Şcoala de la Frankfurt e reprezentativă. Ar mai fi Internaţionala Socialistă, eurocomunismul, diferitele curente social-democrate. Dar Marx poate fi identificat în multe ideologii la modă în Occident: multiculturalismul, corectitudinea politică, în periculosul joc cu filosofiile drepturilor omului. Ah… şi ecologismul. Doctrinele ecologiste sunt şi ele “iradiate” de marxism. 

T.D.: Bogdan, din câte înţeleg eu, tu le reproşezi marxiştilor occidentali că au prea puţin tupeu. Că sunt incapacitaţi pentru revoluţie. Întreb atunci: 1. Care revoluţie? Şi 2. Cum ar fi arătat Europa azi dacă Sartre şi Malraux n-ar fi fost doar nişte papagali cu flux discursiv şarmant, ci nişte hrusciovi cu ciubotele pe masă? 

B.D.: Sartre a fost “prins” de valul comunismului bolşevic. L-a girat pe Hruşciov. Malraux, deşi era mult mai lucid din punct de vedere politic, l-a girat pe Brejnev. Amândoi l-au girat în tinereţe pe Stalin. Dar revoluţia, în termenii propuşi de Marx, a devenit o schemă imposibilă în Occidentul european, mai ales după momentul 1968, când mişcările sociale ale Stângii au eşuat lamentabil în declanşarea mult aşteptatei, de către marxişti, lupte de clasă. 

T.D.: “Girat” e un termen agravant şi nu prea. E un soi de alibi. E uşor să girezi pentru o situaţie postată la 20 000 de leghe distanţă de Paris… 

B.D.: Da. Din păcate marele talent al marxismului este acela că îşi fidelizează adepţii. Îi fanatizează. E greu să judeci pe comunişti deşi e uşor să judeci comunismul, nu crezi? 

T.D.: Invers aş zice.. Pe comunişti îi judec personal, fără milă. Fiecare cu paştele şi anafura lui. Mi-e mai greu să judec comunismul. Şi mi-e şi mai greu să judec marxismul… 

B.D.: Marxismul se identifică cu comunismul. Judecarea lui este simplă: în definitiv avem de-a face cu o utopie, bine glazurată cu argumente ştiinţifice, iar orice încercare de aplicare a marxismului, parţială sau integrală, este un eşec (mă refer aici şi la Uniunea Europeană, atât de bântuită de stafia lui Marx). 

T.D.: Ooo, ce-avem aici… Am scăpat de ceauşism ca să ne turtim, 20 de ani mai târziu, tot de o formă de marxism? Unde e logica acestui traseu? A quoi bon d’avoir quitté Tcheauchescu? 

B.D.: O formă mai subtilă, care ne oferă o parte din avantajele comunismului (mă refer chiar la “vârsta de aur” după care visa Marx), dar şi toate dezavantajele. A fost foarte bine… am scăpat de marxismul bolşevic. Acum trebuie doar să fim atenţi: să nu cădem în mrejele celui european. 

T.D.: Mreje de ce natură? Ce prejudicii poate cauza un marxism soft unora tăbăciţi cu marxismul bolşevic, ca noi? 

B.D.: Felul în care marxismul a infestat gândirea Europei occidentale este cu totul special. Practic asistăm la disoluţia valorilor de până acum, a modului de viaţă de până acum, a modului de a gândi relaţia cu ceilalţi, în numele unui egalitarism, pacifism şi a unei noi reformulări a relaţiilor sociale. 

T.D.: Ce înţelegi prin “de până acum”? Nu cumva perioada ante-1789? 

B.D.: Mă refer la perioada de până după al doilea război mondial. Războiul rece a dus la apariţia marxismului soft: la început în Universităţi, apoi în “societatea civilă” şi apoi în societatea propriu-zisă. Vina nu este numai a marxiştilor. Vinovată este întreaga societate occidentală, care, după experienţa războiului mondial a preferat să facă tot ce îi stă în puteri să mai evite alte războaie. Practic, după 1945, Occidentul (mai puţin SUA, unicul câştigător occidental al războiului), Europa de Vest, a avut o singură dorinţă: să iasă din istorie. Iar marxismul, ca filosofie de sfârşit prosper de istorie o ajută. 

T.D.: Bogdan, sesizezi ce spui? “Vinovată este întreaga societate occidentală, care, după experienţa războiului mondial a preferat să facă tot ce îi stă în puteri să mai evite alte războaie.” Cum poate fi “vinovată” Europa că a facut tot posibilul să evite războiul?? Este asta o vină sau o abilitate? 

B.D.: Da. Paradoxal, ceea ce spun eu e conform cu ceea ce spune şi Marx: revoluţiile (şi toate celelalte forme ale luptelor sociale, inclusiv războaiele) sunt locomotive ale istoriei. Sigur că un asemenea discurs nu sună bine, însă exprimă o realitate socială. O reflecţie sobră asupra războiului, după modelul celei începute de Raymond Aron, este necesară. 

T.D.: Poate. Dar am o mică dilemă: de ce Israelul şi Palestina nu sunt cu 5 decenii în avans faţă de SUA? că doar sunt cele mai turbulente state… Şi aici nici Aron nici altcineva n-ar fi capabili să ofere un răspuns. 

B.D.: Ştii foarte bine că Statele Unite sunt cei mai mari războinici ai timpurilor noastre, având chiar şi funcţia neremunerată de “jandarmi ai lumii”! 

T.D.: Aici voiam să te aduc: există o diferenţă considerabilă între a purta un război pe teritoriul propriu şi a te implica în “teatre de operaţiuni”, de tipul Coreea, Vietnam sau Irak. Din acest punct de vedere, nici Europa nu lâncezeşte, se implică şi supra-implică peste tot. Fapt ce ar trebui să invalideze teoria ta despre relaxarea ei perdantă. 

B.D.: Desigur. Să nu înţelegi că cer un război european. 

T.D.: SUA nu sunt mai puţin moleşite în graniţele proprii decât statele europene. Defulează doar în deplasare. Război se face în mod constant, fiindcă, în limitele unui darwinism elementar, nu putem trăi fără a ne ascuţi ghearele. Atâta doar că a devenit inelegant să le ascuţi la tine acasă. 

B.D.: Însă Uniunea Europeană, departe de a fi fermă în negocierea poziţiilor sale în lume, se transformă în campioana compromisurilor, nu în numele slăbiciunii reale, ci în numele unor ideologii. Ce vreau eu să spun este că, spre deosebire de SUA, care nu a renunţat la valorile democraţiei tradiţionale: individualism, pragmatism, credinţă, tradiţie, valori, patriotism şi mai ales obligaţia de a lupta şi a muri pentru ele, Uniunea Europeană preferă să trăiască o utopie marxistă, a celei mai bune lumi dintre cele posibile, transformându-se într-un uriaş sanatoriu, unde protecţia socială şi nevoia de linişte au prioritate absolută.Paradoxal, Uniunea Europeană nu se remarcă nici prin creştere economică şi nici prin linişte, atât prosperitatea cât şi liniştea fiind cumpărate cu compromisuri economice şi politice din ce în ce mai mari. 

T.D.: Iar când statele centrafricane sau oceanice vor dori puţin suspans darwinist – şi vor fi capabile să-l pretindă – vor ateriza în Europa şi vor comanda aici “teatre de operaţiuni”.. Culmea high-life-ului: să-ţi iei bilet pentru un sejur dinamic în Europa…

 B.D.: Ele deja aterizează în Europa şi deja cer războiul. Revoltele emigranţilor din suburbiile Parisului, interpretabile marxist ca “luptă de clasă”, sunt de fapt consecinţele ciocnirii între civilizaţii, ciocnire căreia  Uniunea Europeană prea greu îi poate face faţă. 

T.D.: Buun. Deci avem un alt motor al istoriei, ciocnirea civilizaţiilor. Pe ăsta de ce nu l-a sesizat Marx? 

B.D.: Conflictul social sau economic sunt motoare ale istoriei. Marx le-a intuit probabil, însă, pentru el, globalizarea evidentă pe care o aducea capitalismul

 T.D.: Rădea diferenţele dintre algerianul analfabet şi sorbonard…

 B.D.: …făcea posibilă reducerea confruntărilor sociale şi economice doar la lupta de clasă dintre proletariat şi burghezie 

T.D.: Uite, Răspopa zice că e vorba de pusee identitare, cu alte cuvinte etnos plus psyhe, nema capital, nema argent! 

B.D.: Pusee identitare… ale cui? 

T.D.: Ale suburbanilor parizieni. 

B.D.: În cazul Franţei anului trecut? Sunt de acord. 

T.D.: Ok, mai departe cu marxismul soft şi delăsarea occidentală 

B.D.: Marxismul soft nu este mai puţin periculos decât cel bolşevic. 

T.D.: !!! 

B.D.: Aceasta pentru că toate formele de marxism sunt periculoase. Nimic nu este mai periculos decât să te joci cu istoria şi de-a istoria. 

T.D.: Dar poţi emite vreo ideologie care să nu prezume jocul cu istoria? Ce vrei să facă? Să revoluţioneze practica şi teoria biscuiţilor? 

B.D.: Democraţia liberală aşa cum o găsim la Popper mai ales. Karl Popper a fost cel care a sesizat cel mai bine riscurile jocului cu istoria. Lui îi datorăm poate cea mai frumoasă definiţie a democraţiei, aceea care ne spune că democraţia nu este altceva decât armistiţiul până la sfârşitul lumii, al tuturor credinţelor în adevăruri absolute. 

T.D.: Păi situaţia, la ora actuală, e ff confuză. Cam nimeni nu mai pariază pe adevăruri absolute; s-a scos elementul din ecuaţie. 

B.D.: Ba da, există într-o formă incredibil de perversă. Adevărul absolut este acela că NU EXISTĂ adevăruri absolute. Prin această formulare se poate genera corectitudinea politică, care, dintr-o pasiune absurdă a intelectualilor americani, tinde să devină principiu juridic european fundamental. Apare o logică (noi, cei trecuţi prin bolşevism suntem obişnuiţi cu ea), conform căreia alţii pretind că ştiu mai bine decât noi cum se gândeşte şi cum trebuie să se trăiască.Astfel se discriminează în numele nediscriminării, se atacă în numele nonviolenţei şi se va ucide în numele păcii. 

T.D.: Dacă democraţia e un “armistiţiu”, atunci e groaznic de relaxant şi de plicticos în interiorul ei, conform teoriei despre calităţile revigorante ale războiului, susţinută de Aron şi, cu voia dv, de tine! 

B.D.: Ba nu. Un armistiţiu nu este un tratat de pace, şi în nici un caz o capitulare – aici este nuanţa, din punctul meu de vedere genială, a butadei popperiene. 

T.D.: Deci UE înseamnă capitulare? Ce definiţie lipsită de generozitate… 

B.D.: Uniunea Europeană doreşte să termine istoria, cel puţin unilateral. 

T.D.: Poate doreşte să înceapă una! 

B.D.: Discursul european este obosit-optimist. Când îi asculţi pe oficialii europeni de multe ori aştepţi să scoată Biblia de sub haină şi să predice iubirea Domnului. Nu o fac, desigur, pentru că sunt atei. Însă asta nu le justifică pacifismul. 

T.D.: Deci, în conformitate cu definiţia popperiană, în punctul terminus al democraţiei ne aşteaptă marile adevăruri, adevărurile absolute. Uite un motiv – metafizic – de a accelera moartea democraţiei. 

B.D.: Sfârşitul istoriei, sub orice formă ar fi el, va fi finalul tuturor sistemelor. Dacă există un Adevăr absolut (eu cred că există) îl vom simţi pe pielea noastră. Dar e puţin probabil să fie adevărul marxist. 

T.D.: Pardon, nu era vorba de sfârşitul democraţiei. Asta nu era o ipoteză popperiană, ci una de-a mea. Popper vorbea de sfârşitul lumii, cu care identifica unica modalitate de sistare a democraţiei. 

B.D.: Democraţia poate să moară şi înainte de sfârşitul lumii. A fi democrat sau nu este o chestiune de opţiune. 

T.D.: Vezi vreo soluţie prin care să fim cu toţii nedemocraţi, dar să rămânem şi în viaţă? Să avem, eventual, ce mânca? 

B.D.: Nu îmi doresc aşa ceva. Democraţia este un sistem excelent. A dori moartea democraţiei este o prostie. Din păcate cel mai mare duşman al democraţiei vine din chiar interiorul democraţiei. Şi revenim la marxismul soft ce coabitează cu democraţia, dar o distruge, ca un cancer, din interior. 

T.D.: Crezi că e performant? sau e doar o formaţiune de decor (intelectual, eventual)? 

B.D.: Sunt toate semnele că e performant, dacă privim experienţa europeană şi nu numai. Capitalismul, ca sistem economic, a dispărut păpat de marxismul soft. 

T.D.: Asta e o afirmaţie pe care ţin să n-o laşi nedezvoltată! 

B.D.: În timpul lui Marx capitalistul era patronul cu funcţii decizionale şi executive ce conducea o fabrică sau, în cazuri mai rare, o ramură industrială sau comercială a unei economii naţionale. Capitalistul era în contact direct cu propriul său capital, fiind implicat, măcar prin simpla conştiinţă a naturii sale de capitalist, în producţie şi în viaţa economică a ramurii industriale de care ţine. Relaţiile economice şi sociale erau şi ele clare: patronatul şi proletarii. Acum, capitalismul nu mai există în sensul că nu mai există capitalişti. Ideea de proprietate, simţul proprietăţii a fost mult restrâns, dacă nu a dispărut de tot. O companie merge fără să îşi implice proprietarii, de cele mai multe ori, mulţi, proprietari doar pe nişte acţiuni (de hârtie sau chiar virtuale) pe baza cărora primesc periodic nişte bani. Cei care conduc compania sunt proletari cu studii de management. Alte corporaţii, mai comuniste, au inventat sistemul piramidal de promovare, ceea ce face că oricine poate, dacă îl duce şi mintea, să ajungă în fruntea sistemului). În altă ordine de idei, capitalul privat este condiţionat de nenumărate taxe şi impozite care se duc pentru serviciile de protecţie socială, statul asumându-şi rolul de administrator al proprietăţii private. La fel, complexe pachete legislative reglementează strict investiţia banilor iar orice afacere depinde nu doar de capital, ci şi de opinia publică. Nivelul de trai ridicat face ca cea mai mare parte a societăţii occidentale să fie mult mai sigură pe ea, lipsită de complexele sociale din alte timpuri şi implicit mult mai egalitaristă. Ai să îmi spui că e minunat că e aşa… 

T.D.: Nu spun, pentru că îmi imaginez spontan că ai construit toată această expunere pentru a o demonta cumva 

B.D.: Se demontează singură! 

T.D.: …prin verdicte zdrobitoare de genul:capitalul a murit, trăiască marxismul soft! 

B.D.: Că trăieşte marxismul soft, nu m-ar deranja atâta timp cât sistemul ar funcţiona şi toţi am beneficia de salarii bune şi de protecţie socială. În fapt, sistemul nu funcţionează, fiindcă nu permite dinamismul relaţiilor economice, nu încurajează investiţiile private, nu încurajează munca. Creşterile economice ale Uniunii Europene sunt derizorii. de ani de zile, paradoxal numai extinderea spre est a Uniunii făcând posibilă mişcarea economiei europene, prin mână de lucru uşor de motivat şi piaţă de desfacere. În comunism toţi lenevesc, iar asta duce inevitabil la colaps. 

T.D.: Acum eşti Marx redivivus, când susţinea că în capitalism burghezul leneveşte (deşi ia profitul), iar proletarul se speteşte (deşi ia praful de pe tobă)… numai că acum operăm cu semnele întoarse. Atunci pe ce bază stă fabulosul nivel de trai european? 

B.D.: Practic acest tip de economie soft marxistă poate să reziste doar vampiric, având tot timpul nevoie de sânge proaspăt. 

T.D.: Un vampirism bănuiesc diferit de conceptele de colonialism, imperialism, etc., – nepoliticoase pentru un comunist curat la suflet… 

B.D.: Nivelul de trai european se resimte în viaţa cetăţenilor prin intermediul politicilor sociale ale “statului bunăstării”. Colonialismul e un fenomen mult mai complex decât au lăsat să se întrevadă criticii săi. Din păcate neomarxiştii nu prea permit, din raţiuni de corectitudine politică, să înţelegem fenomenul colonialist în adevărata sa dimensiune. 

T.D.: În profitabila sa dimensiune? 

B.D.: Profitabilă, da. Este şi absurd să crezi că economia şi politica se fac fără urmărirea unor interese pragmatice. 

T.D.: Îşi refuză marxismul soft această sursă de venit? De unde această prudenţă? L-au deformat atâta pe Marx, l-au decupat, de ce nu au reamenajat şi teza anti-colonialismului? 

B.D.: În cazul colonialismului, democraţiile occidentale au oferit posibilitatea unui schimb reciproc-avantajos. Prudenţa este motivată de eşecul bolşevismului. Colonialismul este una din multele teme a culpabilizării Occidentului. Strategia Stângii occidentale este tocmai aceea de a culpabiliza Occidentul, de a induce sentimente de vinovăţie pe baza cărora să îşi afirme superioritatea morală. 

T.D.: Consideri lagărul est-european o posibilă formă de colonialism sovietic? 

B.D.: Nu cred că putem să punem semnul egalităţii între România lui Dej şi Camerunul britanic. 

T.D.: Cred că nu: ăia dacă aveau televizoare, vedeau şi altceva decât şantiere şi uzine. 

B.D.: Evident. Dar, pentru a nu lăsa impresia unei viziuni apocaliptice, admit că plaga neomarxismului nu a cuprins chiar toate “organele” Europei. Multe ramuri ale industriei tradiţionale şi din agricultură au rămas şi au prosperat în refuzul (pe cât se poate) al marxismului soft. Cert este că Uniunea Europeană pare să fie un eşec economic. Pentru noi, românii, lucrul acesta nu va fi observabil decât în 20 de ani, probabil. 

T.D.: Cine poartă vina eşecului pe care-l prezumezi? Nu cumva neomarxismul? 

B.D.: Ba da. Ideologiile de stânga, concentrate de mine sub numele de “marxism soft”. 

T.D.: Bine, Bogdan. iată ce spui tu: am ieşit din ceauşism, facem 15 ani de tranziţie, 20 de ani de creştere economică şi pac în neomarxism! Iar prin 2030 vom muri de neomarxism! Eu cred că, dacă am găsit cu resurse să suportăm bolşevismul, stafia neomarxismului aşa cum îl prezinţi tu (including nivelul de trai şi bunăstarea reale) nu va cauza românităţii prea mari dureri de cap. 

B.D.: De aici ajungem la un alt aspect important: marxismele, în orice formă sunt ele, ucid spiritul, oriunde îl găsesc. 

T.D.: Care spirit, Bogdan? Păi noi din bolşevismul care punea biserica pe roate la propriu am mai conservat spirit? Şi dacă da, nu crezi că marxismul soft, prin “politically correctness”, va fi, comparativ cu ateizarea bolşevică în masă, o soluţie mult prea respectuoasă? 

B.D.: Marxismul este o ideologie totalitară; îi este imposibil să supravieţuiască într-un mediu fără să încerce să îl domine complet. Marxismul soft fiind un produs universitar are chiar această vocaţie, a dominării discursului cultural. Are şi forţa ideologică de a o face, mai ales într-o societate complexată şi obosită precum Europa. De fapt, fenomenul este valabil în întregul Occident. Să vedem ce filme primesc Oscaruri,  cine primeste premiul Nobel pentru pace sau pentru literatură, care sunt motivele de invalidare intelectuală a unui intelectual ca Gunther Grass şi vom găsi peste tot celulele maligne ale neomarxismului. 

T.D.: Ah, păi faţă de Gunther Grass chiar Lech Walesa şi-a declinat respectul, o dată cu demascarea tinereţii lui cvasi-naziste. Este Walesa neomarxist? 

B.D.: Sigur că nu, însă este polonez… Iar neomarxiştii au învăţat arta atacului de la Marx. Aşa cum Marx, în “Manifest”, face praf şi pulbere prin ironie şi afirmaţii de bun simţ opoziţia, la fel vine şi răspunsul actual al marxiştilor. Marx posedă Europa Occidentală.Însă e curios să-l vezi pe Grass pus la zid pentru că a luptat în tinereţe în SS, sau să vezi universitari în puşcărie pentru vina de a fi contestat Holocaustul (o vină intelectuală), în timp ce portretul unui ucigaş precum Ernesto Che Guevara este peste tot, model al tinerilor, simbol al luptei pentru dreptate. Cazul lui Che Guevara este frapant, se ştie sigur că omul a executat şi torturat cu mâna lui opozanţi cubanezi ai regimului lui Castro, că se face vinovat de crime şi tâlhării cam peste tot pe unde a fost. Şi totuşi, este un model pentru tineri, iar mitul său este chiar încurajat. 

T.D.: Bogdan, nu-l acuza de crime pe Che. Nu înainte de a discuta mai în amănunt CV-ul Căpitanului. 

B.D.: Între Codreanu şi Che Guevara este doar o deosebire ideologică… Dar poate o să discutăm despre fascism şi falsele fascisme, data viitoare…

Anunțuri

Comentarii»

1. SorinPLATON - Iunie 19, 2007

Din punctul meu de vedere (trecand mai toate materialele din blog) consider ca:
1.Raul nu trebuie cautat si nu este in alta parte (evrei, doctrine, etc) ci pur si simplu in noi, o „umbra” din arsenalul fiecaruia (A.S.Jung), o frustrare, o impotenta permanentizanta de care incercam sa scapam cel putin moral, punand-o in sarcina unor conditii-factori tertzi.
2.Am senzatia ca nu ati inteles opera lui Marx; Acesta (impreuna cu Engels) nu au fost precursori comunistoizi (cum de altfel, pentru cunoscatori, nici chiar Lenin nu a fost), si nu a generat „capete de linie” (o fatala transcendere spre dictatura proletariatului) ci mai degraba probleme cu mai multe solutii libere, targeturile-nevoile delimitate pentru „proletariat” in Capitalul fiind perfect valabile in orice nivel de dezvoltare a capitalismului (chiar si in cel informatic-post industrial in care ne aflam).
3.Stau eu drept si ma gandesc stramb…oare cum de s-or fi incuscrit crestin democratia si social-democratia in Germania…Chiar asa de mult sa se fi pervertit aplecarea spre doctrine, spre adevar, spre solutii rezultate din teorie in favoarea societatii..rezultand balansarea spre dictatura pragmatismului doctrinei corporatiste asexuate…??

„unul dintre egali”
ONG Cafeneaua Politica
Planeta Pamant


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: