Noul Conservatorism

Motto:
„Confruntaţi cu sfidarea destinului, intelectualii au practicat neutralitatea faţă de ciuma bubonică. În cea mai mare parte, ei sunt victimele unei maladii profesionale, înstrăinarea intelectualului de realitate. Odată ce-au pierdut contactul cu realitatea, ei au dobândit o artă diabolică. Ei pot demonstra tot ceea ce ei cred şi cred în tot ceea ce pot demonstra”. Arthur Koestler

Dependenţa de putere
Când ţi-e lumea mai dragă te loveşti fie de o luare de poziţie a intelectualilor într-o chestiune, fie de un protest tot al intelectualilor cu privire la altă chestiune. Fiecare politician serios are intelectualii „săi”, la fel de nelipsiţi dintr-o campanie electorală ca şi lipitorii de afişe sau împărţitorii de fluturaşi. Intelectualii protestează, intelectualii iau poziţie, intelectualii vociferează, se supără sau susţin pe cineva, ceva, o cauză sau mai multe, o stare de spirit sau alta. Iar opinia publică trebuie să ţină cont de părerea lor.
Se cuvine spus de la bun început că intelectualii, deşi pretind lucrul acesta, nu sunt acelaşi lucru cu oamenii de cultură, cu filosofii, cu erudiţii, cu literaţii şi specialiştii în diverse domenii spirituale. Unii dintre intelectuali sunt şi filosofi, scriitori, poeţi, specialişti în diverse discipline umaniste, dar a fi intelectual nu are nimic în comun cu a fi un specialist în domeniul tău. Însă, pentru că intelectualii au nevoie de o justificare pentru autoritatea pe care şi-o revendică, ei o extrag, de cele mai multe ori nelegitim, din domeniile pe care le profesează sau ar trebui să le profeseze. O să descoperiţi însă faptul că majoritatea intelectualilor sfârşesc prin a nu fi buni decât în această stranie vocaţie de… intelectual. În rest sunt nuli.
Mai trebuie subliniat şi un alt aspect-cheie. Intelectualii sunt dependenţi de putere şi, mai ales, de puterea politică. Se învârt în jurul ei, o adulează şi o urăsc în acelaşi timp, o blestemă şi o teoretizează. De aceea, de multe ori, ei se confundă sau sunt confundaţi nelegitim, cu specialiştii în domeniile ştiinţelor politice şi sociale, cu filosofii politicului. Desigur că deosebirile dintre intelectuali şi aceştia sunt subtile, dar ele există (ţinând mai ales de condiţionările epistemice şi etice pe care le presupune relaţia unui specialist autentic cu domeniul său de cercetare). De aceea, nu putem să privim decât cu tristeţe atunci când orice intelectual este etichetat ca fiind „analist politic”.
Mai mult, intelectualii se pretind şi infailibili. Când se pronunţă pe o temă, atunci discuţiile pe tema respectivă ar trebui să înceteze, iar orice atitudine care s-ar opune poziţiei lor nu poate să fie decât o felonie şi o trădare în favoarea intelectualilor adverşi. Intelectualii sunt peste tot şi niciunde. Un intelectual nu recunoaşte decât cu multă dificultate statutul de intelectual al altor persoane decât cele din cercul său „de egali”. Pe de altă parte, este greu să îi identifici pe intelectuali. Într-o perioadă, ei aveau ochelari şi barbă, semne de recunoaştere fizică prea suficiente pentru a putea fi ţinta unor adversari, precum minerii din Piaţa Universităţii. Acum pot fi recunoscuţi doar prin limbajul de sinteză, dintre stilul informal, de stradă şi discursul academic-pretenţios. Barba, asociabilă cu o atitudine religioasă, a fost înlăturată, iar incomozii ochelari pot să devină inutili cu ajutorul unei simple operaţii oculare.
Dar dacă omul de ştiinţă doreşte să identifice fără riscul de a greşi un intelectual trebuie să îi verifice… orgoliul acestuia. Specia este una extrem de infatuată. Asemeni curcanilor, intelectualii se umflă în pene şi îşi umflă guşile solemn de fiecare dată când se apelează la ei. Pur şi simplu, nu pot rezista oricărei zgândăriri a orgoliului.

La ce buni intelectualii?
Specimenele din familia aceasta se mai pretind, desigur, a fi şi obiectivi. Mai mult chiar, purtătorii înşişi ai obiectivităţii! Intelectualul nu poate să creadă despre el că este un simplu muritor. E drept, uneori mai spune că e doar un simplu urmaş al unor mari maeştri, se mai smereşte în faţa lui Dumnezeu, a morţii şi a clasicilor. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi! Smerirea lui e pur formală şi…pedagogică. El vă arată, prin felul în care se prosternează în faţa lui Dumnezeu şi a clasicilor morţi, metoda prin care şi dumneavoastră ar cam trebui să bateţi metanii în faţa domniei sale.
Există o meserie de intelectuali? Desigur că nu. Deşi intelectualii tare mult şi-ar dori lucrul acesta. Atunci când nu ocupă poziţii legitime moral, precum cele de cadre universitare, sau când nu trăiesc de pe urma unei munci neintelectuale, toţi intelectualii se dedică găsirii unor sinecuri pe care, cu ajutorul politicienilor pe care îi slujesc, le folosesc ca surse de venit constante. Intelectualii sunt naturaliter de stânga. Nu sunt capabili să trăiască prin propria lor muncă şi de cele mai multe ori sunt incapabili şi să se supună unor rigori precum cele academice (majoritatea intelectualilor, după cum observaţi cu ochiul liber, sunt cel mult cu „jumătate de normă” la o facultate). Ei au nevoie de Stat pentru a îi finanţa şi atracţia lor naturală faţă de putere are şi o dimensiune pragmatică: puterea aduce bani. De aceea, să nu vă miraţi dacă veţi vedea cumva intelectuali cu idei conservatoare sau libertariene acceptând hămesiţi orice sinecură bugetară: înainte de a avea idei conservatoare sau libertariene, ei sunt oameni de stânga.
Intelectualii de dreapta nu există. Desigur că există intelectuali ce se găsesc la dreapta stângii, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Cert este că nici stânga, nici dreapta nu ar avea nevoie de intelectuali, dar prezenţa lor a devenit de un firesc ce face să devină condamnabilă din oficiu o întrebare de genul „ce nevoie avem de dumneavoastră, domnule intelectual X?”.
La ce sunt buni intelectualii? Evident că la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influenţa negativ (unicul lucru pe care s-ar priepe să-l facă), intelectualii sunt nişte inutilităţi costisitoare. De când s-a autoinventat specia lor, nu au făcut mai nimic util pentru societate. Primii intelectuali au apărut în China primului Împărat. Atunci ei se numeau „filosofi legişti”. Orgolioşi ca şi urmaşii lor, contemporani cu noi, avizi de putere, cam tot ca aceştia, mereu gata să fie în serviciul clasei politice pe care o dispreţuiesc în aceeaşi măsură în care o admiră, proto-intelectualii au contribuit la instaurarea primului regim totalitar din istorie. Să o fi făcut din greşeală? Istoria ne va dovedi că, poate din pricina atracţiei pe care puterea o exercită asupra lor, intelectualii ajung să fie părinţii ideatici şi slujitorii totalitarismului.
După ce filosofii legişti au ieşit din istorie, până în secolul al XVIII-lea istoria ne-a ferit de intelectuali. Mai apărea din când în când către unul, dar morala religioasă, bunul-simţ şi frica de Dumnezeu a conducătorilor vremii făceau ca acel caz să fie izolat, iar specia să nu poată să se înmulţească. Secolul al XVIII-lea însă aduce, odată cu revoluţia industrială, fabricile de intelectuali. Ele nu sunt Universităţile, deşi trecerea prin Universitate este o condiţie sine qua non pentru a fi intelectual. Intelectualul se fabrica – şi se fabrică, încă – în saloane. Acolo, ferit de frigul de afară, în confortul oferit de o societate prosperă economic, intelectualul începe să facă ouă ideatice. Că le face, nu e o problemă (şi Morus, şi Campanella, si Bacon au mai ouat idei „geniale” despre noua lume). Problema este când încep să şi clocească ouăle respective. Inepţiile de salon se mută în biblioteci, li se dă o armătură teoretică şi apoi sunt oferite politicienilor pentru a le pune în practică. Din clocitorile intelectuale de secol XVIII am avut parte de revoluţia franceză cu teroarea şi războaiele sale. Iar clocitorile intelectualilor din secolul XIX ne-au oferit „şansa” de a trece, între altele, prin experienţele Gulagului, Holocaustului şi a două războaie mondiale.
O să mi se reproşeze că sunt prea categoric. Există şi intelectuali care se opun totalitarismelor, nu? Mulţi dintre ei, au adus servicii nepreţuite luptei antitotalitare prin scrisul lor. În definitiv, Raymond Aron, Hannah Arendt şi Camus au fost duşmani ai totalitarismului şi nu partizani ai lor. Eh! voi răspunde, nici o specie umană nu a reuşit să îşi inventeze o formă de supravieţuire precum intelectualii. Şi voi explica de ce.
Când au apărut în istorie, în zorii Chinei imperiale (războaiele celor Şapte Regate şi unificarea Chinei sub Shi Huang), intelectualii au descoperit, cu pragmatismul propriu civilizaţiei chineze (civilizaţie total lipsită de simţ metafizic), că statutul de intelectual este unul autodistructiv pe termen lung. Intelectualul este atras de puterea pe care o slujeşte, teoretiza Han Fei, unul dintre primii mari intelectuali, şi doreşte sporirea acestei puteri. Dar el trebuie să fie în acelaşi timp conştient că sporirea acestei puteri va face ca instrumentul politic al acesteia să trebuiască, pentru a supravieţui el însuşi, să îşi ucidă intelectualii. Pentru Han Fei şi discipolii săi acest fapt era inevitabil. De aceea, toţi intelectualii vremii şi-au asumat ca pe ceva firesc destinul fatidic de victime fizice a tiraniei pe care o consolidaseră.

Ideologie şi filosofie
Specia intelectualilor a ajuns să se conserve în timp. Pe de o parte, autosuficienţa intelectualilor, pe de altă parte, continua slăbire a factorului politic face ca intelectualii să aibă instrumente de autoprotecţie bine puse la punct. Intelectualii pot să devină „dizidenţi”, iar spiritul lor critic este parte importantă a propriei lor armături. Mai mult, intelectualii devin utili public împotriva… intelectualilor. Căci o inepţie criminală precum marxismul nu poate fi combătută decât cu instrumente intelectuale, nu? Şi iarăşi nu e întâmplător faptul că toţi intelectualii adversari ai intelectualilor au fost ei îşişi trecuţi prin filtrele ideologice pe care ulterior le-au combătut.
Desigur că intelectualii sunt ucişi, de multe ori fiind victimele propriilor sisteme pe care le-au clocit. Ştim desigur că cei mai mari ucigaşi de comunişti au fost comuniştii, iar gulagul a fost plin mai ales de intelectuali, „dizidenţi” sau nu, care, după ce serviseră ideea, trebuiau să moară tot pentru ea. Dar specia supravieţuieşte. Este imposibil acum să vezi specia intelectualilor dispărută, aşa cum s-a întâmplat în China primilor împăraţi.
Boala intelectuallilor este ideologia. Relaţia dintre intelectuali şi ideologie este una ontologică. Intelectualii generează ideologie şi se simt bine doar în ideologie. Nu pot să iasă din ideologie şi au tendinţa de a ideologiza totul. Luaţi ca exemplu drepturile omului. De la conştientizarea unor adevăruri de bun-simţ, drepturile omului au devenit, pe rând, lege, instrument politic, armă de întrebuinţat pentru tranşarea problemelor în relaţiile internaţionale şi biblia credinţei într-o minunată lume nouă pe care o pot face oamenii pentru oameni. Valorile iniţiale au devenit ulterior o încrengătură legislativă ce se contrazice pe ea însăşi în multe locuri.
Filosofia o instrumentalizează ideologic (a se vedea doar ce minunat dar a fost pentru intelectuali dialectica hegeliană şi cum au denaturat-o). În relaţia cu teologia sunt în continuă adversitate. Intelectualii contribuie în mod esenţial la scoaterea filosofiei din metafizică şi la aruncarea ei într-un mundan ce se vrea a fi şi politic. E interesant de remarcat că intelectualii se simt cel mai bine în medii ferite de influenţe metafizice şi teologice. Prima apariţie a lor în istorie a avut loc în China confucianistă şi antimetafizică, iar revenirea lor pe scenă se face în contextul deicidului de la 1789, deicid pentru care ei înşişi sunt direct responsabili. Relaţia lor cu filosofia este foarte bună atâta timp cât această filosofie rămâne prinsă într-un hic et nunc. Filosofia politică, de exemplu, care, aşa cum arăta un Leo Strauss, era indisolubil legată de metafizică pentru antici, devine acum un nume golit de sens, teren de joacă pentru intelectuali. Departe de a fi ceva serios, filosofia politică recentă este unul dintre croitorii ce mimează croirea hainelor celor noi ale intelectualilor împăratului.

Intelectualii nu se pot apropia de biserică decât cel mult cu frică şi rezervă. Nu sunt capabili să înţeleagă transcendentul, fiind sclavii istoriei, ai imediatului. Mesajul Creştinismului ajunge la urechile lor doar ideologic. Când profetul Isaia vorbeşte de Împărăţia ce va să vină, intelectualii se gândesc la… comunism sau la cine ştie ce utopie istorică. Specia lor nu se simte bine în lăcaşul Domnului decât dacă acest lucru „dă bine” public.
Teologia le este însă adversarul. De ce? Deoarece reprezintă tot ceea ce aşteaptă ei de la ideologiile lor, dar nu are nici o finalitate pământească. Intelectualii nu pot accepta miza principală a teologiei: această lume nu este decât o Vale a lacrimilor şi nu trebuie să aşteptăm nimic bun de la ea. Incapabili să îşi asume optimismul eshatologic al teologiei, care priveşte tot timpul dincolo de istorie, intelectualii rămân captivi unui optimism istoric, fideli credinţei conform căreia, inginereşte, se poate construi şi o lume mai bună. Teologia, cu priorităţile sale eshatologice, cu tipul de reflecţie critică faţă de lume pe care îl manifestă, este soluţia reală pentru provocarea intelectuală. Spre deosebire de soluţia agnostică a modestiei epistemice, propusă de Popper, soluţia teologică la speculaţia intelectuală este una ce poate să ofere intelectualilor înşişi şansa ieşirii din propia capcană ideatică: convertirea.

Decizia CEDO de a pretinde scoaterea cruficixelor din şcoli în Italia nu este numai “un rahat” (Umberto Bossi) şi o decizie incceptabilă (Silvio Berlusconi) ci este parte a procesului în esenţă antihristic prin care, sub coordonarea Consiliului Europei şi a structurilor U.E., trece Europa.
Nu pot decât să îmi exprim solidaritatea cu creştinii europeni,indignarea faţă de mizeria ideologică emanată de anumite structuri europene ce ar trebui să ne reprezinte pe noi, plătitorii de taxe, şi nu o ideologie sau alta dar şi supărarea pe întreaga clasă politică românească ce nu ne-a solicitat opinia prin referendum înainte de a ne “băga” în Consiliul Europei şi în UE, dar mai ales înainte de a aproba cu tăcută şi nesimţită unanimitate Tratatul de la Lisabona.

Atât Preşedintele cât şi mulţi din adepţii săi conştientizează că şansele de a avea o administraţie Băsescu la Cotroceni după 6 decembrie sunt din ce în ce mai scăzute.
Desigur că ar avea mai multe opţiuni pentru a remedia situaţia. Mai întâi ar putea să renunţe la populismele ieftine şi să revoce decizia de a convoca un referendum ce, prin momentul desfăşurării sale şi prin felul în care i-au fost formulate întrebările este cel puţin imoral, dacă nu şi suspect de a fi o formă de fraudă electorală.
Apoi ar trebui să ţină cont de majoritatea parlamentară (majoritate confirmată de electorat acum nici un an de zile) şi să numească ca premier pe domnul Klaus Johannis.
Într-un dialog constructiv cu Parlamentul domnul Băsescu ar trebui, într-o a treia etapă, să înceapă negocierile pentru procesul necesar de revizuire a Constituţiei.
Desigur că orice Preşedinte cu minte ar fi făcut lucrul acesta încă de la începutul mandatului său. Domnul Băsescu nu a fost nici cu minte şi nici cuminte. A intrat în mandat sfidând o majoritate parlamentară (deşi în acel moment încă simpatizam cu Preşedintele am scris despre firescul respectării majorităţii parlamentare afirmate la alegerile din noiembrie 2004).
A subminat apoi majoritatea parlamentară făcută iniţial cu acceptul său. A încercat să răstoarne guvernul Tăriceanu. A jucat cartea marelui luptător anticorupţie intervenind în justiţie, vorbind despre reforma acesteia şi denunţând cercuri de interese. Aceasta în acelaşi timp cu consolidarea unor cercuri de interese personale (“grupul de la Golden Blitz”) şi trecând cu vederea propriile sale implicări în afaceri de corupţie (dosarul “Flota” şi afacerea casei de pe strada Mihăileanu).
Şi-a dorit tot timpul o imagine de Preşedinte reformator, dar cei 5 ani de mandat ne-au arătat un Preşedinte ce îşi inventa reformele Un Preşedinte fără nici un plan.
Cei 5 ani de mandat sunt nişte ani în care Preşedintele a avut continuu “revelaţii” cu privire la ce nu funcţionează în România. Din păcate şi pentru domnia sa şi pentru noi, multe din aceste “revelaţii” nu privesc viitorul mai bun al României ci doar nevoia insaţiabilă a domnului Băsescu de a deţine controlul cu orice preţ!

Acum domnul Băsescu are împotriva sa o clasă politică ostilă. Şi, mai grav, o clasă politică ce a fost validată prin vot chiar în timpul mandatului domniei sale. La alegerile parlamentare din 2008, doar 30% au votat pentru soluţia Traian Băsescu iar 70% au votat ÎMPOTRIVA acestei soluţii.
Cu nişte diferenţe procentuale mai mult sau mai puţin importante, votul din 2008 se va repeta. Traian Băsescu va pierde alegerile prezidenţiale pierind “pre limba lui”. Incapabil de dialog, incapabil să vadă prăjina din propriul ochi, domnul Traian Băsescu s-a dorit a fi un balaur anticomunist şi anticorupţie, sfârşind doar a fi o muscă iritantă.

Oamenii fideli Preşedintelui, ca şi Preşedintele de altfel, nu pot înţelege că această comedie se apropie de sfârşit. Au îmbrăţişat o cauză la fel de nobilă şi de eficientă ca şi o cruciadă a copiilor. Multe vorbe şi nimic concret.
Acum, la ceasul final, când proiectul Băsescu este muribund, au pornit atacul. Un atac teribil justificat doar prin disperare. O mostră a acestui atac este articolul lui Dan Tapalagă ca şi multe texte ale unor autori pe care altfel îi apreciez.
Atacurile domniilor lor sunt pornite chiar împotriva propriilor valori. Dreptul la proprietate şi dreptul la liberă exprimare este negat atunci când se contestă posibilitatea ca trusturile de presă să aibă opinii. Deşi constituţional, unica persoană neutră politic în România ar trebui să fie Preşedintele (iar acesta numai neutru nu este), susţinătorii Preşedintelui pretind această neutralitate tocmai celor care nu au nici un motiv să o manifeste: trusturilor de presă.
Evident, nu tuturor trusturilor de presă. Atât pentru Preşedinte cât şi pentru adepţii săi unii “moguli” din presă sunt buni (fraţii Păunescu). Alţii, precum Sorin Ovidiu Vântu, după ce au fost “buni”, au devenit răi sau, mă rog, parţial răi. Deşi deontologi, mulţi din susţinătorii Preşedintelui acceptă fără probleme banii de “mogul” conducând sau colaborând cu reviste precum Idei în Dialog (parte a averii “mogului” SOV).
Alţi susţinători sunt agresivi de-a dreptul, fără drept de apel. Hai să vă citez din domnul Tapalagă. După domnia sa cine nu este de acord cu Traian Băsescu face parte din “tot ce-i demn de dispret intr-o societate
normala: frustrati, penali, moguli, jurnalisti mancurtizati, impostori agresivi, oportunisti, turnatori la securitate, plastografi, manipulatori de profesie, naivi isterici, sindicalisti corupti, intelectuali ratati, ONG-uri clona, pe scurt o societate civila trucata. E posibil sa gasiti in funesta galerie de mai sus oameni de buna credinta, mai putintei la minte, luati de val in marea de vorbe despre pericolul dictaturii. Eu nu i-am vazut, dar poate exista.”
Cu alte cuvinte, cu excepţia celor 30% care vor vota din primul tur cu Preşedintele Băsescu (adică acei true believers) ceilalţi sunt o “societate civilă tructată”. Dintre aceştia, acea categorie care îl are pe Traian Băsescu ca opţiune secundă (pentru turul II) e posibil să fie din categoria oamenilor “de bună credinţă, mai puţintei la minte.” Bine că în acea autentică societate civilă fac parte oameni oneşti, precum domnul Falcă, domnul Dorel Constantin Onaca, doamna Elena Udrea, domnul Adrian Videanu, domnul Radu Berceanu, domnul “Pinalti”, domnul Pogea, doamna Ritzi dar şi alte personalităţi de încredere.
Bine că jurnalişti precum domnul Pătrăşconiu sau “Naşul” (cel ce face emisiuni cu Băsescu, Simona Senzual şi Sexy Brăileanca) nu au fost “marcutizaţi”. Unii, deşi marcutizaţi iniţial, şi-au recuperat mintea şi, precum domnul Ion Cristoiu îşi pun peniţa în slujba domnului Băsescu.
Bine că domnii Traian Ungureanu, Dan Tapalagă sau Sever Voinescu nu sunt nişte naivi isterici pentru că şi-au pierdut naivitatea. Bine că domnul Lăzăroiu a renunţat la profesia de manipulator rămânând doar cu vocaţia.
Cât despre intelectuali…mai bine nu mai zic nimic că iar îmi ies vorbe de frustrat…. că doar tot sunt contra lui Traian Băsescu.

Ieri am aflat de moartea părintelui Teofil Părăian, marele duhovnic din munţii Făgăraşului, cel care orb fiind, a ştiut să vadă mai bine decât mulţi. Dumnezeu să îl odihnească pe acest moderat al Ortodoxiei.

Tot ieri, în aula ASE din Bucureşti, sub patronajul Academiei de Ştiinţe Economice a fost evocată memoria poate celui mai subtil teolog şi a unuia din cei mai profunzi duhovnici ai Ortodoxiei româneşti contemporane: Avva Ghelasie de la Frăsinei.

Ca ucenic al ucenicilor acestui mare Părinte, ca teolog ce se îndatorează tot mai mult operei teologice a Părintelui, am rostit şi eu un cuvânt la acel simpozion arătând unde, în prea puţina viaţă a mea duhovnicească, am amprenta de neşters a Părintelui Ghelasie, acest om trimis de Dumnezeu să mângăie inimile celor vrăjiţi de intelectualisme şi otrăviţi de E-uri.

Bucureştiul a fost împânzit cu chipul iubitului conducător, Traian Băsescu care ne îndeamnă să votăm la referendum pentru ….reducerea numărului de parlamentari la 300. Iar oamenii se lasă dezinformaţi de această manipulare şi, probabil vor ieşi la vot susţinând de fapt nu doar reducerea numărului de parlamentari (nici nu e nevoie de referendum pentru reducerea numărului de parlamentari) ci un Parlament unicameral şi o nouă Republică: una prezidenţială, aflată la cheremul tuturor celor care, crezându-se salvatorii neamului, reuşesc să păcălească o bună parte din electorat.
Oare de ce domnul Băsescu nu este sincer? Oare de ce nu arată oamenilor care este scopul său real? Acela de a pregăti o Românie cât mai confortabilă pentru familia prezidenţială şi apropiaţii săi.
Nu îndrăzneşte să o spună pentru că poziţia sa de favorit în cursa prezidenţială este serios clătinată. Tot mai multe sondaje (chiar şi pedeliste) îl dau perdant în turul II iar trendul îi este nefavorabil. Există chiar posibilitatea ca domnul Băsescu să nu prindă nici măcar turul II (ceea ce îi şi doresc din toată inima).
Dar domnia sa nu a învăţat încă din lecţia lui Adrian Năstase? Acesta îşi pregătise, din fotoliul de premier, o Republică în care domnia sa să se simtă bine. Fără să ştie însă, tot efortul depus de domnul Adrian Năstase s-a rezumat în a pregăti culcuşul lui ….Traian Băsescu. Chiar doreşte Traian Băsescu să ofere pe tavă lui Crin Antonescu sau Mircea Geoană, frâiele unei puteri ce corupe?