Noul Conservatorism

“The godfather of neoconservatism”, unul din intelectualii treziţi din hipnoza stângistă, inspirator al contrarevoluţiei conservatoare a lui Reagan, voce publică a pe nedrept hulitului (dar foarte puţin discutatului) neoconservatorism american, a încetat, la 89 de ani, din viaţă.

Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Îl susţin pe Crin Antonescu pentru că:
1. Este un politician străin de nomenclatura comunistă (nici măcar tatăl său nu a fost un “cineva”).
2. Doreşte să readucă decenţa şi moderaţia la Palatul Cotroceni.
3. Este unicul candidat la funcţia de Preşedinte a cărui continuitate politică anticomunistă, anti-fesenistă şi liberală nu poate fi contestată.
4. Este liderul Partidului Naţional Liberal, unica formaţiune politică de centru-dreapta de la noi şi unicul partid politic în care duncţionează cu adevărat democraţia de partid şi dezbaterea de idei.
5. Are un program economic de dreapta dar ştie să fie suficient de moderat pentru a promova orice alianţă politică guvernamentală ce stă sub semnul decenţei.
6. Nu promovează în partidul său un cult al personalităţii, nu subjugă pe oamenii de lângă el, aşa cum, din păcate, o face actualul Preşedinte.
7. Va fi un Preşedinte constituţional şi nu un Preşedinte jucător.

De asta votez şi îl susţin pe Crin Antonescu!

În contextul în care, la presiunea FMI, Guvernul Băsescu-Boc (căci nu trebuie să uităm nici o clipă cine este adevăratul conducător al Guvernului) începe decăpuşarea bugetului României, îmi permit să fac şi eu câteva propuneri şi comentarii.

În primul rând cred că strategia guvernului Boc, este una greşită: sectoarele bugetare cele mai utile şi cele mai greu de restructurat (justiţie, poliţie, învăţământ şi sănătate) sunt cele mai puternic lovite de încercările, altminteri onorabile, ale guvernanţilor de a echilibra şi decăpuşa bugetul României.

Firesc ar fi fost ca acest proces să înceapă de la cap, adică chiar de la guvernul României.
Dacă priviţi lista ministerelor din Guvernul României veţi vedea că există multe ministere incapacitate de a îşi face treaba, dar şi multe ministere inutile, create doar pentru a satisface nevoile de portofolii ministeriale ale partidelor din arcul de guvernare.
Hai să vedem lista acestor ministere inutile, a căror unică preocupare este cheltuirea banului public şi al căror bilanţ nu arată niciodată beneficii concrete aduse cetăţeanului român şi bunăstării acestuia.
Desigur, cu voia dumneavoastră, primul pe listă este Ministerul Turismului, celebru pentru draperiile sale şi concursuri de salvamari. Departe de a ajuta industria hotelieră din România sau agenţiile de turism, Ministerul Turismului construieşte penibile “branduri” de ţară, când problema reală a României turistice nu este vizibilitatea ei internaţională ci….lipsa toaletelor decente. Iar pentru nişte toalete nu trebuie să întreţinem, totuşi, un Minister, nu?

Al doilea Minister este cel “al Tineretului şi Sporturilor”, prelungirea penibilă a unei mentalităţi comuniste în care “categoria socială” numită “tineret” era încurajată să participe la întrecerea socialistă, pentru fărurirea unui “viitor luminos”. Într-o democraţie, totuşi, nu avem nevoie de asemenea împărţiri şi nici de consolidarea unei de altfel nefireşti unităţi de acţiune a unei ….categorii de vârstă.
Cât despre Sport, slavă Domnului! cifrele ce se “învârt” pe acolo nu sunt deloc mici şi nici de la buget. Afacere în sine, sportul trebuie lăsat să intre în logica economiei capitaliste.

Un alt Minister este cel al “Dezvoltării Regionale şi al Locuinţei”. Ce nume pompos care arată crasa inutilitate a acestei structuri ministeriale! Adică se face regionalizare şi dezvoltare regională de la…centru? De ce nu lăsăm regiunile să se dezvolte prin ele însele? Cât despre locuinţe, ce să mai vorbim? Exceptând programul ANL (care nu are nevoie, totuşi, de un minister în spate) câte locuinţe construieşte acest minister pe an? Şi, oricâte ar construi, nu e aşa că orice antrepenor din industria construcţiilor de locuinţe din perioada pre-criză, îi dădea clasă? Cunoaşteţi, desigur răspunsul…

Un alt Minister inutil este Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, o structură ce nu îşi are sensul din momente ce IMM-urile ţin de sectorul privat (şi bine fac) iar suferinţele lor se datorează tocmai din drama că întreţin în spatele lor tot acest sector bugetar supra-dimensionat.
Acest Minister nu a apărat IMM-urile nici măcar în faţa dezastrului reprezentat de impozitul forfetar, deci….e inutil!

Un alt Minister al aflării în treabă este Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale. (Remarcaţi ce denumiri pompoase şi, în acelaşi timp, imbecile, au aceste structuri?). Avem nevoie de un Minister pentru ce? Se furnizează cumva internet de la buget gratuit sau la preţuri sociale? Companiile de telefonie, exceptând birurile şi taxele pe care le plătesc Statului, beneficiază de avantaje în această “societate informaţională”?

Ministerul pentru Relaţia cu Parlamenul. Şi acest Minister este o glumă. De ce? Deoarece atât Guvernul cât şi fiecare Minister în parte are o relaţie instituţională bine definită cu Parlamentul României. Unicul rol al acestui Minister ar fi acela de întreţinere a cel mult faxurilor şi oficiilor poştale speciale din Guvern şi Parlamentul României…Iar pentru asta, nu trebuie să plătim lefuri de ministru, secretari de stat şi funcţionari guvernamentali, nu?

După cum remarcaţi, departamente ce ar putea să nu existe, sau ar putea funcţiona în două birouri cu 5 funcţionari, devin, prin supradimensionare, ministere bugetofage, menite nu să ajute societatea (căci birocraţia nu poate să ajute, ci doar să se ajute prin auto-întreţinere şi multiplicare), ci doar să justifice cheltuirea unor numeroşi bani din bugetul public.

Dar hai să mergem mai departe, ca să vedem de unde se mai pot tăia cheltuieli, trimiţându-se în şomaj relativ puţină lume:
În subordinea Primului-Ministru există mai multe Agenţii şi instituţii. Hai să vedem câteva dintre ele, care suferă, evident, de crasă inutilitate.

Agenţia de Compensare pentru Achiziţii de Tehnică Specială- aceasta în contextul în care fiecare minister sau departament al Statului poate face achiziţii în limita bugetului propriu, achiziţii de tehnică mai mult sau mai puţin specială. De ce e nevoie de o Agenţie suplimentară?

Agenţia Română pentru Investiţii Străine- o glumă bună, desigur. Investiţiile străine într-o ţară capitalistă nu au nevoie de impozite şi taxe scăzute ci de…o Agenţie suplimentară pe lângă Ministerul de Finanţe, factorul etern de stres al oricărui investitor, intern sau extern.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului- care investighează, investighează, investighează pe banii noştri nişte lucruri evidente, expuse şi condamnate (e drept, doar formal) de Preşedintele Traian Băsescu.

Agenţia Naţională Anti-Doping.

Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor- parcă aveam şi un Minister al Sănătăţii. Nu se putea el ocupa şi de asta?

Apoi, hai să facem un tur generos în ograda instituţiilor statului: avem ICR-ul (deşi cultura românească peste hotare este reprezentată de onorabili domni, ataşaţi culturali, de pe lângă ambasadele noastre, iar cultura “internă” este perfuzată de la buget de instituţii precum Ministerul Culturii şi Cultelor, Academia Română şi Uniunea Scriitorilor).
Avem CNCD-ul, care investighează neconstituţional delicte de opinie şi a cărui activitate se manifestă nici mai mult nici mai puţin decât ca o tumoare pe sistemul de justiţie.

Avem Societatea Română de Radio şi Televiziunea Română, care ignorând ratingul şi profitând de perfuzia bugetară, oferă salarii supradimensionate angajaţilor şi colaboratorilor săi, extinzându-se nefiresc. De ce avem oare nevoie de TVR2 şi TVR3? Câtor tineri le vibrează başii de la maşină sau geamurile de la cameră ascultând Radio România Tineret?

Şi acum să trecem la Parlamentul României. Noi întreţinem un Parlament supra-dimensionat. De ce avem nevoie de 334 de deputaţi când am putea să ne mulţumim cu 150 sau chiar cu 100? De ce avem nevoie de 138 de senatori când 100 sau chiar 75 ar fi prea suficienţi?
Apoi fiecare parlamentar român întreţine, deşi constituţional vorbind, votul primit de el nu este unul imperativ- el reprezentând România şi nu circumscripţia sa electorală în Parlament, birouri parlamentare, desigur, pe bani grei de la buget.

Chiar acum când scriu, unul din personajele fetide din Parlamentul României, deputatul PD-L, Vasile Gherasim, fost activist PCR, fost viceprimar şi primar PSD, dar acum “om de dreapta”, desigur, întinde (şi fixează în asfalt!) covoare pe scările şi aleile dinspre biroul său parlamentar din Moineşti-Bacău, în aşteptarea vizitei domnului premier Boc. Pe banii cui? Ai mei şi ai dumneavoastră, desigur.

În concluzie, vă invit să faceţi şi dumneavoastră calcule: veţi vedea că numai Parlamentul supradimensionat, de exemplu, cheltuieşte inutile sume ce ar salva Poliţia română din falimentul penibil în care se găseşte…

Nu pot decât să salut intervenţiile din blogosferă pe tema
urii şi resentimentului din societatea românească. Demersul lui Vladimir Tismăneanu, acela de a aduna reflecţiile asupra urii aparţinând mai multor intelectuali publici şi personalităţi culturale, este unul salutar, măcar pentru faptul că ne obligă pe toţi la reflecţie asupra unei mari probleme a societăţii noastre: expresia negativă a firii noastre pasionale.
Salut mai ales moderaţia din textul lui Sever Voinescu, care depăşind atmosfera electorală, îl recunoaşte şi pe Ion Iliescu ca fiind o victimă a urii pasionale ce bântuie neamul acesta.
În acelaşi spirit este şi textul teologului Dan Pătraşcu, pe care îl puteţi citi de pe blogul acestuia. .
Cu riscul de a părea un om “cu capsa pusă” pe Horia Roman Patapievici, nu pot să nu privesc cu tristeţe textul acestuia din Evenimentul Zilei, text evident electoral, de canonizare a “martirului” Băsescu, victimă “inocentă” a urii unei tot mai mari părţi din populaţia românească.
Oare ce ar fi fost dacă şi Ion Iliescu ar fi avut parte de astfel de apologeţi? Democraţia noastră ar fi fost moartă şi îngropată, probabil.

Cert este că domnul Băsescu are toate şansele să urmeze modelul fostului său lider şi mentor, Ion Iliescu: fiind huiduit de toată lumea să obţină 3 mandate din două constituţionale.

De curând, domnul Mihail Neamţu, cunoscut teolog şi eseist, a publicat în revista Idei în Dialog un amplu articol „Criza jurnalismului şi deficitul democratic”, text ce conţine un frumos jurământ „hipocratic” al jurnalistului. Acestui text aş vrea să îi închin câteva consideraţii critice, nu înainte de a „arunca” o privire asupra mass-mediei de acum.
Textul domnului Neamţu vine pe un fundal plin de tensiune. Mass-media românească trece prin transformări dramatice: trusturi de presă îşi schimbă peste noapte orientarea politică, apar dezbateri mai mult decât legitime pe tema calităţii discursului jurnalistic (dezbaterea recentă dintre Horia Patapievici şi Mircea Badea). Contextul electoral şi scandalurile de pe scena politică ce se succed cu o viteză de-a dreptul ameţitoare, fac ca munca jurnaliştilor să devină nu doar mai dificilă ci şi foarte importantă.
Activitatea unor jurnalişti a descoperit ilegalităţile doamnei Monica Iacob-Rizi şi a dus la demiterea şi cercetarea penală a acesteia. Tot jurnaliştii au început să cerceteze cu atenţie afacerile în care este implicată familia preşedintelui Băsescu, obligându-l pe acesta din urmă să îşi tempereze fratele „întreprinzător”. Iar şirul descoperirilor făcute de către presă nu este nici pe departe aproape de sfârşit.
Pe de altă parte, mass-media pare să fie străină de idealul obiectivităţii, jurnaliştii, chiar şi atunci când îşi fac cum trebuie treaba, fiind mai interesaţi de zdrobirea adversarului, satisfacerea intereselor politice şi-sau economice ale patronilor precum şi de obţinerea notorietăţii.
Dezbaterea dintre domnii Horia Roman Patapievici şi Mircea Badea este, din punctul meu de vedere, cel puţin interesantă. Ca de obicei, domnul Patapievici scrie un text excelent, la nivel de idei, dar neinspirat dacă ţinem cont de context. De ce spun aceasta? Domnia sa scrie un frumos text despre necesitatea decenţei şi refuzul împuţiciunii dezbaterilor politice de la noi. Ceea ce este ok! Dar domnia sa scrie acest text în context electoral şi de pe o poziţie în mod clar lipsită de neutralitate.
Dacă domnul Horia Roman Patapievici ar fi acuzat în textul domniei sale şi grobianismul din discursul politic („ciocul mic” pretins de o fostă doamnă deputat, „păsărica”, „găozarul” şi apropourile golănesc-erotice ale actualului Preşedinte al României sau atacurile dure din presă întreprinse de unele peniţe din prejma domniei sale) textul acesta ar fi fost unul echitabil. Domnul Horia Patapievici nu o face, din păcate.
Domnul Horia Patapievici nu remarcă nici măcar faptul că atât „atacatorul” cât şi „atacatul” (Mircea Badea şi Elena Udrea) fac parte din aceiaşi realitate socială, unde dezbaterile se tranşează….vulgar. „Organul” asupra căruia „specula” vulgar Mircea Badea a fost introdus în discursul politic de către oamenii din preajma Elenei Udrea, o doamnă ce nu înţelege să îşi justifice poziţia de ministru inutil al unui minister inutil altfel decât prin sfidarea legii şi jignirea unui parlamentar ales al Statului român.
Mai mult, imaginea doamnei Udrea din mass-media, ar fi, potrivit lui Horia Patapievici, una ce pune în evidenţă erotismul acestei doamne. Dar domnul Patapievici probabil că a uitat că responsabilă de această imagine este chiar doamna Udrea. Nu presa este vinovată de faptul că doamna Udrea preferă să se îmbrace provocator (dacă nu chiar vulgar) în aproape toate ieşirile sale publice. Şi pot aduce şi o dovadă a nevinovăţiei presei: sunt multe doamne şi domnişoare frumoase în politica românească, poate chiar mai plăcute privirii decât doamna Udrea. Una din aceste doamne, Anca Boagiu, colegă de partid cu doamna Udrea, a ştiut să îşi construiască imaginea pornind de la profesionalismul său şi nu de la ….fustele mini. Iar presa a ţinut cont de acest lucru.
Nu este vina nimănui că oameni precum Mircea Badea şi Elena Udrea au reuşit să se afirme în spaţiul public devenind VIP-uri. Într-o societate aşa cum o visează domnul Patapievici (şi sunt sigur că este foarte asemănătoare cu societatea visată de mine) nici domnul Mircea Badea, nici doamna Elena Udrea nu ar avea ce căuta în spaţiul public. Dar din păcate pentru noi, societatea nu este aşa cum ne-o dorim.
Dar ar putea să fie mass-media românească altfel decât este ea acum? E posibil un jurământ precum cel, inspirat din jurământul lui Hippocrate, propus de domnul Mihail Neamţu? Am putea părăsi faza aceasta a grobianismului, a atacurilor josnice la persoană, a atacurilor feroce, în haită sau solitare?
Domnul Mihail Neamţu crede că da. Eu, cu tot respectul şi prietenia pe care i-o port, îndrăznesc însă să îl contrazic. Cred că mass-media nu face altceva decât să reflecte cel mai bine firea noastră, cu toate păcatele sale dar şi cu toate calităţile sale. Aceştia suntem. Hai să ne împăcăm cu situaţia!
Pentru domnul Neamţu, însă, vinovaţi de felul de a fi al mass-mediei româneşti sunt…”mogulii”. Ei sunt cei care, din interese obscure, obligă sau plătesc conştiinţele jurnaliştilor să scrie „ce trebuie” şi nu ce e adevărat.
Acest lucru este foarte posibil să fie adevărat. Dar este în mod necesar rău? Ca om de dreapta, ca adept necondiţionat al capitalismului, cred că şi presa trebuie să se supună regulilor economiei de piaţă şi să fie dependentă financiar, aducând profit, patronilor săi.
Nu sunt de acord cu denumirea de „moguli” dată patronilor din presă. Ei sunt pur şi simplu patroni şi este firesc să decidă cu de la ei putere câţi bani vor cheltui şi pe ce scopuri, atâta timp cât sunt legale. Nu ne plac ideile expuse de trusturile de presă ale „mogulilor”? Putem să schimbăm canalul. Nu ne place nici o televiziune? Ne putem informa de pe net. Nu ne plac ziarele pe care le citim? Putem să nu le mai cumpărăm. Şi mai mult ca sigur, decizia noastră de a nu frecventa anumite spaţii din mass-media va conta în măsura în care acest lucru se va resimţi în rating şi la vânzări.
Nu cred în presa independentă. Chiar dacă pot să antipatizez în egală măsură toată clasa politică românească, aceasta nu înseamnă că sunt independent. Nimeni nu e independent în ceea ce spune ci, în măsura în care este principial, este dependent de valorile ce îl reprezintă, de ideile ce îl formează intelectual. Iar acest fenomen, pe care îl consider a fi axiomatic, face ca ceea ce psihologii numesc „efectul Rashomon”, să devină o constantă a înţelegerii oricărui fapt la care ne raportăm.
Interesante sunt consideraţiile domnului Mihail Neamţu faţă de presa culturală de la noi. Cotidienele noastre au nişte pagini culturale „splendide, dar….care lipsesc cu desăvârşire”, ca să îl citez pe Caragiale. Avem în schimb reviste culturale, destul de multe, poate chiar prea multe, ţinând cont de faptul că nu puţine dintre ele trăiesc doar racordate la perfuzia şi aşa amărâtă a bugetului de Stat.
Dar cum să avem pagini culturale de calitate când viaţa noastră culturală este una construită pe cu totul alte valori decât cele ale dialogului? Noi nu avem o cultură a recenziei (cred că se pot număra pe degetele de la o mână, recenziile cu adevărat de calitate ce apar în presa culturală românească într-o lună de zile), şi nu putem acuza pe „moguli” de lucrul acesta, mai ales că ei îşi fac mai mult decât onorabil datoria de mecena, finanţând între altele, chiar revistele între care se poartă, acest dialog prin textul domnului Neamţu şi răspunsul meu. Căci atât Cultura cât şi Idei în Dialog beneficiază de generozitatea (pentru care ar trebui să le fim recunoscători) a unor „moguli” precum Sorin Ovidiu Vântu şi Dan Voiculescu, ceea ce…nu este deloc rău, nu-i aşa?
O altă chestiune din textul domnului Mihail Neamţu de care doresc să mă „leg” este cea a modelelor. Domnul Mihail Neamţu propune nişte modele jurnaliştilor români. Primul personaj la care se raportează este Mihai Eminescu.
Desigur, respect opţiunea domnului Neamţu de a se raporta la jurnalistul Mihai Eminescu. Din punctul meu de vedere însă, publicistica lui Eminescu nu poate fi considerată un model. Marele poet, al cărui talent literar nu îl contest (şi nici nu sunt în măsura de a o face) a fost un jurnalist agresiv, antisemit şi deloc înţelegător faţă de valorile liberalismului clasic. Acest fapt trist, poate fi confirmat oricând de simpla lecturare a publicisticii eminesciene, ale cărei idei sunt similare cu cele vehiculate în anumite ziare şi reviste naţionaliste de acum, pe care, de altfel, nici domnul Neamţu nu cred că le frecventează…
Alt model propus a fost cel al lui Pamfil Şeicaru, pe care domnul Mihail Neamţu îl opune unui Sorin Roşca-Stănescu, probabil. Ceea ce uităm prea ades e faptul că activitatea jurnalistică a lui Pamfil Şeicaru nu a fost deloc una diferită de cea a „mogulilor” de la noi.
În anii 30, circula o butadă (se pare că formulată de Nicolae Iorga) ce făcea referire la sediul destul de mare al cotidianului Curentul, patronat de Pamfil Şeicaru: „Şantajul şi etajul. Etajul şi şantajul”. Vai, cât se potrivesc aceste cuvinte şi jurnaliştilor de acum, nu?
Alte nume de modele din trecut, propuse de domnul Neamţu este cel al lui Tudor Arghezi, care totuşi a fost un colaboraţionist (acuzat şi condamnat pentru trădare) în anii primului război mondial- fapt ce invalidează moral, din punctul meu de vedere, orice demers public ulterior, şi care, ca pamfletar, a ştiut să fie acid şi usturător, pe bună dreptate sau nu, la fel ca mulţi jurnalişi de acum.
Desigur, pe lista domnului Mihail Neamţu apar şi nume onorabile, precum cel al lui Mihail Fărcăşanu şi cel al lui Mircea Vulcănescu. Dar să nu uităm totuşi că aceste peniţe, ca şi multe voci de jurnalişti decenţi de acum, erau înghiţite de o mare de voci agresive şi stilouri învenintate, fie că privim spre stânga, unde avem scriitura agresiv-vulgară a lui N.D. Cocea, fie că privim spre dreapta şi extrema-dreaptă unde teologi şi poeţi rafinaţi, precum Nichifor Crainic îşi deversau vulgaritatea, sau filosofi erudiţi, precum Constantin Noica sau Emil Cioran, elogiau femeia legionară ca pe o „nouă Antigona” sau lăudau nazismul.
Ce vreau de fapt să spun? Nu sunt pornit pe campanii de „demitizare” şi nici pe distrugerea generaţiilor de înaintaşi iluştri. Tot ce vreau să spun este faptul că aceştia suntem noi. Din păcate, din fericire, sau poate doar pentru că acesta ne este stilul, atunci când vrem să facem jurnalism cădem inevitabil între mişmaşuri politicianiste de tip Caţavencu, între speculaţii intelectual-politice gratuite de tip Rică Venturiano sau îndemnuri patetice, de tipul: „Naţiune fi deşteaptă!” ca cele citite de bătrânul admirator al lui Garibaldi, conul Leonida.
Ce să vrem? Nu putem să scăpăm de boala de a fi români, această maladie spirituală atât de bine identificată de genialul I. L. Caragiale. Tot ce putem este să profităm de pe urma ei, atâta cât putem. Fie şi măcar făcând haz de necaz, potolindu-ne setea de altceva cu o halbă de bere şi un hohot de râs.