Noul Conservatorism

Horia Roman Patapievici a scris un articol foarte fain despre ura la români. Sună bine şi e foarte probabil să fie adevărat. Titlul este, evident, nereuşit: “Ţintă: Traian Băsescu- să-l urâm!” Scopul articolului este şi el nefericit: articol electoral pro-Băsescu.

Dar ideile în sine merită toată atenţia…

Ştiu că domnul Horia Roman Patapievici nu mă citeşte, dar tot îl întreb: domnia sa nu simte că această ură ce acum îl asaltează pe Traian Băsescu, nu este aceiaşi cu ura fetidă ce l-a înconjurat pe Ion Iliescu? Şi la care a contribuit şi domnul Patapievici?

Când nu ne vom construi viaţa pe ură (aşa cum o facem de la Piaţa Universităţii, încoace) şi resentiment, probabil că va fi mai bine….

Update:
Citesc comentariile de pe blogul lui Cristian Pătrăşcănoiu şi descopăr acolo reacţii la un mesaj similar cu al meu: această ură anti-Băsescu nu e decât avatarul urii împotriva lui Iliescu şi (spunea comentatorul respectiv) Adrian Năstase.
E uluitor să vezi în reacţiile respective, incapacitatea oamenilor de a îşi asuma responsabilitatea, de a recunoaşte că ar fi la fel ca ceilalţi. Când dai de înţeles că numai ura împotriva lui Traian Băsescu este “rea”, cea împotriva lui Iliescu fiind “bună” arăţi că…nu ai înţeles nimic.

Acum 80 de ani (mai exact, 82 de ani), un grup de cinci tineri naţionalişti fondau Mişcarea Legionară. Ce îi determina pe cei cinci tineri, absolvenţi de studii universitare, ba chiar de studii doctorale, să renunţe la o carieră socială probabil străluctioare şi la confortul unei vieţi normale? Ce i-a determinat apoi pe cei un milion de legionari (cam câţi erau în pragul dictaturii carliste) să urmeze un ideal politic ce nu le oferea nici o altă perspectivă cu excepţia celei a unei vieţi de oameni hărţuiţi de poliţie şi condamnaţi la marginalizare? De ce aceşti oameni aleseseră să se revolte atunci când se părea că nu mai există nici un motiv de revoltă?

Extremisme interbelice
România interbelică nu era cu mult diferită de România de acum. România era reîntregită, se bucura de respect internaţional. Bogăţia, bunăstarea şi nivelul de trai creşteau. Democraţia, de bine, de rău, funcţiona. Mediul de afaceri era unul prosper iar corupţia era în limitele sale suportabile, căci, fiind la porţile Orientului, corupţia nu ne deranjează decât atunci când devine insuportabilă. Cert este că românilor interbelici viitorul le suna bine. În anul 1927, când apăreau primii legionari, eram de partea celor victorioşi şi ne umiliserăm toţi adversarii istorici. Era unul dintre acele momente ale istoriei când chiar puteam să ne simţim bine, să fim mândri că suntem români.
Cu toate acestea, o bună parte a tineretului intelectual al României a decis să se… revolte. România, credeau ei, este în pericol de a îşi pierde identitatea. Era înconjurată de duşmani oculţi. Cabale iudeo-masonice, presiuni politice externe, trădarea politicienilor şi corupţia economică puneau în pericol identitatea naţională şi chiar existenţa ţării, credeau adepţii legionarismului, ca şi cei al celorlalte curente extremist-naţionaliste de la noi. Puţin importa că România devenise cu adevărat „mare”. Puţin conta că lucrurile mergeau bine, că se instaurase o stare de normalitate (care este „normală” tocmai pentru că nu este „perfectă”). Puţin conta că oamenii se bucurau de libertate. Paradoxal, cu cât lucrurile mergeau mai bine, cu atât mai alarmaţi erau legionarii şi naţionaliştii.
Pare chiar amuzant. Dacă pentru a lupta pentru reîntregirea României soldaţilor a trebuit să li se promită de către rege împroprietărirea, idealurile naţionale fiind mai puţin importante decât simţul proprietăţii, copiii lor, tânăra intelighenţie naţionalistă interbelică, erau gata să se sacrifice gratis în lupta contra unui duşman invizibil şi, de cele mai multe ori, imaginar. Ce oare îi determina pe aceşti tineri să fie atât de porniţi contra unor politicieni corupţi şi a unor oameni de afaceri, în condiţiile în care părinţii lor nu fuseseră motivaţi de idealuri mai mari, precum cel al României întregite? De ce oare nişte tineri ucideau şi se lăsau ucişi pentru credinţa în… teorii ale conspiraţiei?

Un bilanţ negativ
Opinia mea, desigur modestă, dar fundamentată totuşi pe nişte lecturi consistente în domeniu, este aceea că toţi aceşti tineri din perioada interbelică trăiau o frustrare: aceea a faptului că istoria părea să îi ignore. În anii ‘20 toate idealurile serioase ale românilor erau îndeplinite. Orice Fukuyama valah ar fi putut să decreteze, cu o argumentaţie avant la lettre similară filosofului american, că, cel puţin pentru români, istoria se sfârşise. Şi, desigur, acel Fukuyama valah ar fi greşit, ca şi omologul său american, de peste timp…
Dar cum poţi să te împaci cu ideea că eşti martorul unui sfârşit al istoriei? Că alţii au făcut deja totul pentru tine? Că nu mai poţi să devii şi tu un erou? Evident că e dificil. TInerii naţionalişti interbelici nu s-au împăcat cu acest destin şi, inventând o listă de duşmani reali (bolşevicii) şi imaginari (evreii şi „conspiratori iudeo-masoni”), au pornit la cruciadă.
Istoria a arătat că experienţa legionară a fost una cel puţin nefericită. Lupta împotriva bolşevicilor s-a soldat cu asasinarea unor politicieni democraţi şi carlişti ce ar fi sfârşit oricum în Gulagul comunist. După un regim politic al procesiunilor funerare şi al teribilismelor cu revolverul în mână, legionarii au sfârşit lamentabil. Unii au pactizat cu regimul comunist (aşa numiţii „legionari roşii”, primiţi cu braţele deschise de Ana Pauker), alţii au fugit în Occident, constituind un exil paralel cu cel democratic. În sfârşit, cel de-al treilea grup a reabilitat ce se mai putea reabilita din memoria Mişcării Legionare luptând în rezistenţa din munţi sau suferind în temniţele comuniste.
Per ansamblu, bilanţul legionarismului este însă unul negativ. O mişcare ce a oscilat între a fi o sectă politică a Bisericii Ortodoxe şi un partid de extremă dreapta nu a făcut nimic bun pentru români (cu excepţia, repet, a rezistenţei din munţi). Antisemiţi, asasini orgolioşi, ca nişte personaje ale romanelor de capă şi spadă, politicieni submediocri, incapabili să gândească programe economice, să propună modele, altele decât poveşti cu haiduci şi Che Guevara autohtoni, legionarii au arătat cât de periculoase şi de absurde sunt miturile politice lipsite de proiect.

Duşmanii oculţi – ţinta ideală
Acum, în anul 2009, viaţa în România este, în ciuda crizei economice, una prosperă. România e în familia bună a ţărilor lumii, suntem aliaţi „cu cine trebuie”, iar adversari serioşi ai civilizaţiei occidentale nu există. Mediul de afaceri nu stă atât de rău pe cât ne place să ne văităm. Perspectiva unui război este una foarte îndepărtată. Nu se pune problema prăbuşirii României, ci cel mult există riscul real al încetinirii procesului creşterii prosperităţii noastre materiale.
Pe fondul acestei moleşeli a prosperităţii, se pare că istoria se repetă. Tineri intelectuali, dezamăgiţi de banalitatea normalităţii, privaţi şi ei de tumultul istoriei, caută disperaţi aventura. Eu sunt fiul generaţiei mele. Şi prefer să vorbesc despre experienţa mea în contextul în care oricum voi fi acuzat că „mă leg” de alţii, ceea ce nu este neadevărat. Am fost dezamăgit că eram prea mic la Revoluţie, că nu aveam cum să fiu în mai-iunie 90 în Piaţa Universităţii. Eram prea mic chiar şi în noiembrie 1996, când mama mea mă certa că am stat până târziu pe străzi, să mă bucur de victoria (vai, atât de iluzorie!) a Convenţiei Democratice.
Am fost simpatizant legionar, pentru o scurtă perioadă, în 1997 (aveam 17 ani), deoarece legionarismul părea să fie calea ce împăca spiritul de aventură cu credinţa mea creştină. Am ieşit repede de acolo (nu înainte de a intra în evidenţele SRI ca „fascist” – lucru pe care îl ştiu din surse sigure), supărat pe anacronismul legionarilor postcomunişti, capabili să se certe o seară întreagă în dezbateri de genul: „cu cine stătea în cort Căpitanul în tabăra de lucru de la Carmen Sylva din vara lui 1935?”.
După ce am ieşit din adolescenţă m-am „democratizat”, rămânând însă o persoană fermă. Nevoia de a participa „la istorie” m-a făcut să mă las păcălit de Traian Băsescu în toamna lui 2004. Am crezut (deşi mă consider o persoană pragmatică) în toate teoriile care îl dădeau pe Adrian Năstase ca pe un posibil viitor dictator, ajungând să prefer un amestec de Berlusconi, Becali şi Lukaşenko unui politician corupt dar… prezentabil. Cât despre orientarea politică, aveam să descopăr că ambele opţiuni erau socialiste. Am fost păcălit cu zvonurile cu privire la falsificarea alegerilor de către pesedişti, câţiva ani după asistând, neputincios, din fotoliu, la „victoria”, desigur corectă!, a mezinei prezidenţiale.
Cred că mulţi tineri au trecut prin experienţe similare cu ale mele. Pentru unii, însă, nevoia de a face ceva „concret” a dus la perpetuarea miturilor interbelice. Duşmanii oculţi au devenit încă o dată ţinta ideală. Condamnarea comunismului, dintr-un gest de elementară igienă, a devenit instrument de luptă politică. În numele purităţii morale (puritate ce nu are nimic în comun cu praxisul politic, care pretinde cu totul alte valori) sunt promovate unele personaje politice în timp ce altele sunt executate public.
Mai grav, tineri intelectuali par să fie atraşi, asemenea înaintaşilor interbelici, de profetismul politic, de dimensiunea religioasă a politicului. Suferind de un istoricism mai mult sau mai puţin conştientizat, aceşti tineri aşteaptă lideri, Căpitani. Sunt mai interesaţi de crezuri decât de programe politice. Unii sunt de dreapta, alţii sunt de stânga, dar majoritatea covârşitoare a celor care încep să se afirme pe scena publică din generaţia mea suferă (şi nu pun ghilimele, pentru că este o suferinţă) de virusul acesta, al nevoii de religie politică.
În timp ce toate partidele politice româneşti suferă de o acută lipsă de cadre, fiind silite să îşi rotească până la epuizare propriile elite, noii „spectatori angajaţi” se aruncă fie în braţele lui Marx (în combinaţia venită din Vest: o „fiertură” de relativişti, deconstructivişti, zizekieni şi „iarbă”), fie renasc extrema dreaptă de altădată. În alte formule, sunt de acord, dar la fel de periculoasă.

Istoria se repetă
Circulă idei, apar cărţi, se umplu bloguri şi forumuri. O să mi se replice că toate acestea nu se vor transforma în fenomene „de masă”. Cei care fac aceste afirmaţii nu urmăresc cu atenţie fenomenul, din păcate. Noile personalităţi, afirmate în afara mainstream-ului politic, au deja grupuri mici, dar bine conturate de oameni fideli. Oameni fideli, şi nu fidelizaţi de vagi promisiuni personale, oameni fascinaţi, seduşi de mesajul pe care aceste noi personalităţi îl aduc. Oameni precum Mircea Platon şi Dan Puric construiesc stări de spirit care, vai!, sunt mult mai atractive decât soluţiile concrete. Mesajul lor răspunde unei nevoi ascunse a intelectualului de a participa la construirea Istoriei (evident, cu “I” mare) în loc să accepte avantajele indubitabile ale „mediocrităţii” democratice.
Se pare că trebuie să dăm dreptate intuiţiei lui Karl Marx: „Istoria se repetă”. Să sperăm de data asta că Marx are dreptate până la capăt, iar istoria care se repetă nu este altceva decât o parodie. Pentru că în politica românească nu putem fi siguri de multe, dar în mod cert nu avem nevoie de extremişti.

Deoarece blogul meu a devenit relativ popular s-a înmulţit şi numărul comentariilor. Din păcate, nu toate aceste comentarii sunt “la obiect” fiind mai degrabă “la subiect” (adică mai mult sau mai puţin voalate atacuri la persoană).
Mai mult, foarte mulţi comentatori insistă să îşi păstreze anonimatul.
De aceea anunţ că sunt nevoit să iau câteva măsuri:

1. Din acest moment voi şterge toate comentariile, oricât de interesante ar fi ele, care nu sunt semnate (şi implicit asumate) de către comentatori. De exemplu, deşi sunt aproape total de acord cu ce a fost scris în ultimul mesaj postat pe forumurile blogului meu, nu voi mai accepta de acum înainte mesaje venite din partea…lui Plutarh. Decât dacă domnul Plutarh va demonstra că acesta este numele său real.

În cazul în care anonimatul trebuie pastrat din ratiuni serioase, rog totusi sa fiu contactat (adresa mea de e-mail este albogdanduca@yahoo.it )inainte de a se posta textul respectiv sub anonimat.

2. Îmi rezerv dreptul de a modera comentariile ce conţin atacuri la persoană, ce conţin calomnii sau cuvinte indecente.

Mulţumesc anticipat pentru înţelegere.

Sau din ciclul: ce vrăji a mai făcut Uniunea Europeană?

Citiţi un articol al lui Ioan Groşan, din cotidianul Ziua. O să vă distreze probabil, aşa cum m-a distrat şi pe mine. Dar sper să vă şi sperie, aşa cum m-a speriat şi pe mine.

Remarcaţi cifra exactă: un roman trebuie să conţină maximum 367 de pagini. Adică, fără pagina de titlu, câte o pagină pentru fiecare zi dintr-un an (bisect). Pentru ediţiile din anii nebisecţi probabil că pagina 367 va fi lăsată goală…

Unde vom ajunge? Nici nu îţi vine să te gândeşti să faci copii, când vezi ce lume le pregătesc alţii…

Eu ma consider un moderat tocmai pentru ca am incredere in Dumnezeu. Si daca Dumnezeu ne-a pus noua,si si-a pus si Siesi ca limita propria noastra libertate, atunci de ce sa nu cred ca ea este unicul mod de viata ce trebuie sa il ducem?
Cred in libertate si tocmai aceasta credinta in libertate ma determina sa fiu un moderat.
Ca om ce crede in libertate, sunt pentru Stat minimal, sunt pentru o economie de piata libera, sunt pentru libera initiativa si pentru reglarea relatiilor sociale prin legea cererii si ofertei.
Dar mai cred ca aceasta libertate inseamna responsabilitate, pe care nu o pot asuma prin experienta personala (ar fi absurd) ci o preiau prin intermediul Traditiei. Din Traditie, pe care o consider vocea lui Dumnezeu, imi extrag credinta ca este ceva responsabil sa nu ucid, sa nu fur, sa nu urasc pe aproapele meu. Am nevoie de aceasta Traditie si de aceea o apar de toti cei care doresc sa imi ingradeasca libertatea furandu-mi-o (ma refer aici la nazisti, fascisti, comunisti, social-democrati, multiculturalisti, ecologisti, corecti politic, etc., etc., etc.).

Deci, sunt moderat in masura in care incerc sa nu ingradesc cu libertatea mea, libertatea celorlalti. Sunt insa ferm cu oricine doreste sa imi atace valorile si sa imi spuna ce este mai bine sa fac.

Am o logica de american retro, de acord. Si daca in Romania s-ar ajunge la normalitatea aceea de a te putea apara si de a iti putea apara proprietatea cu arma in mana, voi fi unul din primii “pistolari” de pe aici.

Cred ca valorile importante trebuie traite si nu teoretizate. Dar tocmai de aceea teoretizez. Si de fiecare data cand apare cineva la dreapta sau la stanga cu solutii, cai, “forte” noi, incep sa teoretizez: intrebandu-i de toate, de la credinta in Dumnezeu pana la ….cultivarea porumbului. Iar atunci cand nu mi se raspunde, sau atunci cand mi se raspunde cu: “de fapt nu ma intereseaza porumbul, pe mine ma intereseaza sa crestinez politicul”, nu pot sa nu ma supar.
Caci cei care au mai incercat inainte sa crestineze politicul au inventat eviscerarea (ce a patit Arie, ereticul din secolul IV), pogromul, arderea pe rug, razboaiele religioase si terorismul politic al extremismului de dreapta.
Cat despre porumb…. fara el nu am avea nici macar mamaliga!
Iar libertatea mea nu are nevoie de asa ceva! Nu are nevoie nici de dictatura si nici de saracie!

Iar atunci cand cei care vor sa crestineze politicul vorbesc de…”haita lui Hristos”, imi pare rau, dar chiar nu pot decat sa le stau impotriva.

E trist ca oamenii nu isi dau seama cat de crestina este democratia liberala….Nu are nevoie de noi profeti! De ce? Deoarece respecta libertatea si liberul arbitru al fiecarei persoane in parte. Pentru ca respecta persoana si nu turma. Si mai ales pentru ca, in deplina sa imperfectiune si in teribila sa inconstanta, democratia liberala este cea mai buna garantie ca nimeni nu se va juca de-a instaurarea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant.

Democratia este crestina pentru ca isi asuma imperfectiunea! Daca o veti “perfectiona” (asa cum incearca socialistii si ideologii de la U.E.) o veti decrestina si o veti ucide….