Noul Conservatorism

Am avut nesperata ocaziune de a vorbi, la Roma, cu Horia Roman Patapievici despre ICR, despre Dreapta ca şi despre propria lectură a domniei sale asupra textelor mele.I-am spus “faţă către faţă” punctul meu de vedere despre o Românie conservatoare în care cetăţenii să se bucure de libertate şi să înveţe responsabilitatea. Ne-am ciondănit, ne-am despărţit cavalereşte şi probabil că nu se va naşte o mare prietenie, dar măcar cel puţin din punctul meu de vedere ne-am lămurit.
Sincer să fiu nu mizam pe o discuţie serioasă cu domnul Patapievici. Mi se părea un tip rece, oficial şi oficios, care permite unui grup foarte restrâns să îi descopere umanitatea. De aceea în prima zi la Roma ne-am rezumat la strângeri de mână protocolare şi formule de salut. Nu ştiam câte cunoaşte despre mine (am aflat că multe şi proaste :p ) şi nici nu doream să pară că îl provoc la duel.
A doua zi am fost complet descurajat. Un prieten, total oripilat de nişte exponate ale ICR la Roma, a îndrăznit să îi spună pe cel mai diplomatic ton cu putinţă (şi credeţi-mă, e diplomat!) lui Patapievici că el nu se consideră reprezentat cultural de duduile decapitate din tablă ruginită din faţa Accademiei di Romania. Replica (total nevertebrată) a primit-o de la ambasadorul nostru la Vatican, domnul Lazurca, care i-a atras atenţia prietenului meu cum că îl jigneşte pe domnul Patapievici. Iar domnul Patapievici a zâmbit superior….
Spre seară când domnul Patapievici a remarcat zâmbind un tricou al meu cu “I m proud to be a conservative” nu am putut să duc dialogul mai departe fiind încă sub impactul poveştii de mai sus.
Abia a treia zi, dialogul a avut loc. Eu eram nedormit, după o veghe de o noapte la zidurile Vaticanului, urma să îmi susţin conferinţa iar domnul Patapievici prezida sesiunea. Nesomnul îmi dezleagă limba mai bine decât vinul (de fapt, vinul mă adoarme) aşa că am discutat cu domnul Patapievici înainte de conferinţă (domnia sa insistând să port tricoul manifest- nu l-am putut purta, din păcate) după şi apoi la masă.

La masă am vorbit despre….CNCD şi, după ce ne-am povestit aventurile pe acolo domnul Patapievici mă ia direct:
“Ştii, mi-a trimis Volo Tismăneanu nişte texte ale tale dar am refuzat să te citesc pentru că ştiu că eşti omul lui Buzura şi îi ţii partea”
Oups! Deci nu numai că eram pe o listă a domnului Patapievici, dar eram şi etichetat. Mai grav: ca “omul lui Buzura”. Am încercat să îi explic că punctul meu de vedere cu privire la ICR nu se va schimba nici dacă Duca va deveni preşedinte a acestei instituţii. Această instituţie trebuie să dispară ca şi orice altă instituţie care îmi cheltuie banii fără să mă întrebe dacă vreau asta.
Că nu l-am înjurat pe Buzura când era preşedintele ICR? Iertăciune, dar am o vârstă şi nu m-am apucat de dat cu părerea ca “spectator angajat” decât după 2005. Că scriu la revista lui Buzura? Sorry dar scriu CE VREAU EU şi nu am fost NICIODATĂ cenzurat. Mai mult chiar, revista “Cultura”, cu toate păcatele ei este încă o revistă privată şi dacă primesc bani (vai! foarte puţini şi foarte rari!) aceia nu sunt bani de la buget. Aşa că am conştiinţa pe deplin împăcată.
Apoi i-am explicat domnului Patapievici că urlu în textele mele împotriva domniei sale pentru că îmi pasă. El e omul care a contribuit la aducerea mea cu picioarele pe pământ. De la el aşteptam multe şi mai aştept încă: Că nu scriu texte la fel de muşcătoare la adresa lui Ion Iliescu? Păi ce treabă am eu cu Ion Iliescu?
Ion Iliescu mă mai poate surprinde doar…plăcut. Şi, cavalereşte, voi puncta aceasta. În rest, socialismul său desuet, un soi de euro-leninism, mă lasă….rece. De ce să îmi ucid neuroni cu domnia sa când îmi sunt ucişi sărmanii de ceea ce cred eu a fi erorile prietenilor şi fraţilor mei de idei? Când urlu chiar mă doare…
Depăşind momentul patetic cu ajutorul domnului Andrei Cornea (ce om! un autentic păltinişean!) am vorbit despre criza economică şi holocaust şi apoi ne-am despărţit…. Probabil definitiv.

Cel mai politizat ierarh ortodox şi, probabil, cel mai puţin creştin dintre ierarhii Sinodului BOR (mai ţineţi minte cum a anunţat “trecerea în nefiinţă” a Patriarhului Teoctist?) a devenit episcop al Sloboziei şi Călăraşilor. Îi compătimesc pe credincioşii din Bărăgan….Dar toţi trebuie să ne purtăm crucea, nu?

Cum era firesc, ierarhul Vincenţiu a făcut şi el ce ştia mai bine: campanie electorală pentru prietenii săi politici. A băgat pe Băsescu să “predice” (aici responsabil este şi Patriarhul), a lăudat pe Blaga şi a lăsat loc şi lui Vadim Tudor să se lase “pozat” de mass-media (deşi această parodiere autohtonă a lui Le Pen- se poate şi aşa ceva- e baptist, din câte se ştie).

Episcopul Vincenţiu este un imparţial: e prieten cu toţi, indiferent de culoare. Încearcă să se pună bine cu Hristos la Liturghie, cu Guvernul la predică, cu opoziţia la agapa de după….. Ce exemplu mai bun de neutralitate politică?

Unicul politician care ştia ce se întâmplă pe la Liturghie, pe acolo a fost…George Becali. Măcar că a fost unicul care a îngenunchiat în faţa lui Dumnezeu…. Asta în timp ce Preşedintele nostru (sau, mă rog, al lor- al mâncătorilor de mici, mafioţilor de piaţă, al bişniţarilor beţivi şi al vulgului socialist care votează prost din 1990 încoace) stătea comod pe scaun şi primea explicaţii “tehnice” de la Bogdan Tătaru-Cazaban (un om atât de angelic în cloaca pedelistă- continui să mă mir!).

Merita sa il cititi de aici

M-am plimbat o noapte întreagă prin Roma aşteptând să se deschidă Vaticanul (la ora 7 dimineaţa) şi să văd şi eu catedrala San Pietro, mormântul Apostolului şi reşedinţa episcopului Romei. O noapte faină şi liniştită cu o lună splendidă ce se reflecta în Tevere dar şi cu discuţii între teologi şi filosofi despre Dumnezeu, bunătate, dreptate şi cele de la facerea lumii….Ce putea să fie mai minunat?
Au fost şi momente….haioase: toată via della Reconciliazione (care duce la piaţa San Pietro) era plină de cupluri de gay care se ţineau de mână şi se sărutau, încercând, într-un soi de manifestaţie nocturnă, să sfideze fermitatea etică a Bisericii Catolice. Dar cum pentru occidentali spectacolul de prost gust al gay–ilor e la ordinea zilei, nimeni cu excepţia mea nu prea îi băga în seamă….
Dar cum toate lucrurile frumoase se termină urât (iar lucrurile urâte se termină şi mai urăt- am fost furat de bani şi paşaport la sfârşitul sejurului meu roman) a sosit dimineaţa şi am putut intra în Vatican. Chiar dacă am intrat în Vatican la 7 dimineaţă tot am stat la coadă. De ce? Deoarece după un obicei probabil străvechi la toate altarele secundare din bazilica Sfântului Petru se fac liturghii în acelaşi timp. Şi nu sunt puţine altare secundare….Aşa că armate de preoţi, episcopi şi credincioşi din toate limbile pământului s-au pus pe slujit provocând în biserică o adevărată babilonie lingvistică.
Biserica e….mare. Cred că te poţi plimba cu eun elicopter prin ea. Dar nu pot spune prea multe lucruri pozitive despre ea. De ce? Deoarece nu îmi place stilul acela încărcat, renascentist-baroc şi ce o mai fi de acolo, pentru că nu m-a impresionat nimic: nici măcar mormântul lui Petru, pe care l-am văzut doar de sus fără să pot coborî până la el.
Da, desigur, am văzut Pieta şi poate că mi-ar fi plăcut mai mult dacă nu aş fi citit plăcuţa informativă pentru turişti şi nu aş fi citit acolo că trebuie să remarc schimbul de priviri plin de iubire, durere şi speranţă. Dialog în contextul în care Hristos era mort??? Enfin… Ei, în clipa aia m-am uitat mai atent la statuie şi….m-a pufnit râsul. Departe de a părea plin de durere “dialogul” vizual părea să spună: “Ce mă fac cu cadavrul ăsta din braţele mele?”
Cât despre celelalte statui şi tablouri…Ştiţi, există o schiţă umoristică cu cei de la Monty Phyton cu Papa şi Michelangelo în care Papa îl ceartă pe pictor pentru că a pus prea multe de la el într-o variantă iniţială a Cinei de Taină (un cangur, mai mulţi apostoli, etc). Enervat, Michelangelo îi replică Papei spunându-i: “Tu nu ai nevoie de un artist ci de un nenorocit de fotograf”.
Dar hai sa vedeti sceneta aici:

Umblând prin San Pietro mi-am dat seama că dialogul putea să fi avut loc iar Papa să îşi fi găsit fotograful. Care, mai grav era şi paparazzi.
Toţi Sfinţii din tablourile de la Vatican sunt surprinşi în diferite ipostaze care poate că îi “prind bine” dar nu au nimic iconic în ele. Nici măcar nu se uită la tine. Mi-a rămas întipărit în minte chipul unei Sfinte călugăriţe ce parcă fusese surprinsă în timp ce gătea o ciorbă.
Am stat la o Liturghie fiind disturbat între timp de alte două Liturghii (cum spuneam mai sus, la multele altare se tot oficiau liturghii iar cum altarele sunt la 5-6 metri distanta unul de altul era greu să nu se audă cel puţin trei Liturghii în acelaşi timp. Iar când m-am obişnuit cu Liturghia la plural la care asistam au început….bormaşinile (se repara ceva pe acolo).
Cum timp de muzeele Vaticanului nu aveam am ales să vedem muzeul basilicii San Pietro. Offf Doamne, de ce m-ai lăsat? (Dar de ce m-ai lăsat să nu pun portofelul în rucsac, de m-au furat, foarte probabil, nişte concitadini de-ai mei???) Am văzut multe cruci cu pietre preţioase, veştminte frumoase, tabachera unui papă (atenţie antifumătorilor!) dar şi….sfinte moaşte. Capul Sfântului Sebastian, de exemplu, era …piesă de muzeu. Ca şi degetul Sfântului Petru sau moaşte ale Sfântului Dominic Savio (Sfânt din secolul XIX dar datat de muzeografii vaticani….în secolul XIII).
Iar ca să cârcotesc până la capăt trebuie să vă spun câte ceva despre magazinul de obiecte religioase din bazilică ca şi despre librăria editurii Vaticanului. Fecioarele sticlă de plastic, cu coroana deşurubabilă stăteau lângă rozarii din cioburi de sticlă ce imitau pietre preţioase, medalione cu Benedict si Ioan Paul al II-lea, iconiţe chicioase sau diptice cu Papa precum şi diverse alte porcărele umpleau rafturile. Cât despre librăria editurii Vaticanului, cred că nici Ceauşescu nu şi-ar fi imaginat că poate arăta astfel o librărie. Exceptând câteva titluri oficiale obligatorii: Biblia, Catehismul, Breviarul şi alte cărţi de cult, librăria Vaticanului este dedicată operelor papei Benedict al XVI-lea în nenumărate ediţii precum şi cărţilor de şi despre Ioan Paul al II-lea. Sfânt Părinte infailibil, nu neg, dar Biserica Catolică nu consideră că mai există teologie catolică şi în afară de cea a papei Ratzinger?
O altă librărie catolică era la opusul celei a Vaticanului. Impresionant de multe cărţi, reprezentând, la porţile pieţei Sfântului Petru, toate tradiţiile teologice catolice. Cu această librărie nu am putut fi cârcotaş. Mai mult chiar, o recomand tuturor celor ce mergând în pelerinaj sau turism în Roma, vor să îşi cumpere cărţi de teologie şi filosofie creştină.
Apoi Santa Maria Maggiore. Numită cândva şi Santa Maria della Neve, e o biserică sluţită de arta renascentistă şi barocă dar….nu definitiv. Printre atâtea tablouri şi statui mai poţi vedea şi icoane, precum splendida încoronare a Maicii Domnului din Altar sau o frumoasă icoană a Fecioarei dintr-un altar secundar.
O chestie amuzantă de la Santa Maria Maggiore: fiecare confesional din biserică era dedicat spovedirii vorbitorilor câte unei limbi de circulaţie internaţională în parte. Însă la unul din confesionale, cel cu numărul 14, se găsea un anunţ pe uşă în limba italiană: “Mă puteţi găsi la numărul 9″.
O altă chestie amuzantă. Am vizitat bazilica cu bagajele după mine. Şi a trebuit să îmi car valiza nu să o plimb pe rotiţe (deşi mergea ca unsă pe podeaua aceea). De ce? Ca să nu disturb liniştea. Liniştea a ce? A blitzurilor, a grupurilor de turişti care discutau între ei? Căci de rugat, sorry, dar mai greu…
Chiar mă gândeam amuzat că dacă m-aş fi rugat aş fi devenit …obiectiv turistic. S-ar fi găsit suficienţi turişti japonezi să pozeze şi un credincios, bonus pe lângă catedrală, nu?
A urmat apoi, în altă zi, bazilica San Giovanni in Laterano. Un pic mai bine decât la Santa Maria Maggiore dar aceiaşi atmosferă…turistică. Dacă sunteţi credincioşi, merită să fugiţi repede din Laterano şi, traversând strada să ajungeţi la fosta capelă a Papilor. În faţa ei, în momentul vizitei mele tronau steagul Vaticanului lângă un drapel cu Guevara, ambele vândute de un pakistanez, probabil.
În acea capelă se găsesc nişte scări, presupuse a fi cele din palatul lui Pilat din Pont, pe care le-a urcat Hristos la judecata Sa. La capătul lor este o icoană, nefăcută de mână omenească a Domnului. Eu nu cred nici una, nici alta. Dar acolo oamenii vin să se roage, acolo oamenii vin să urce în genunchi acele scări într-un act de penitenţă fizică fără corespondent în comoda civilizaţie occidentală.
Acolo o călugăriţă italiancă m-a apucat de braţ pentru a îmi relata un miracol euharistic. Nu am mai putut să fiu cârcotaş văzând credinţa ei frumoasă…
În sfârşit, a patra bazilică este San Paolo Fuori le Mura. Stilul roman nu a fost sluţit de renascentisto-baroc. Fresca e monumentală iar biserica te cheamă la rugăciune. Ca să nu mai vorbesc de “întâlnirea” cu mormântul şi lanţul Sfântului Pavel, Apostolul meu preferat.
Dar de ce să nu fiu un pic cârcotaş şi aici? Există în bazilică reprezentări picturale ale tuturor papilor de la Petru încoace. Unii Sfinţi, alţii, nu. Dar prin grija binevoitoare a administratorilor bazilicii doar chipul actualului Suveran Pontif era luminat….Aveau nevoie de Ceauşescu italienii ca să se prindă cât de cretin este cultul personalităţii….
Şi o altă chestie de cârcotăşit. Deşi este în mijlocul bisericii, deşi nu se poate fura sau strica nimic acolo, mormântul apostolului Pavel se…”închide” la o oră anume şi se deschide la o alta….

Închid şi eu nu înainte de a mă întreba de ce are nevoie Vaticanul de o armată de portari şi paznici îmbrăcaţi ca şi cărătorii de bagaje de la Hilton? Oare nu ar fi mai frumos, mai “acasă”, ca genul acesta de servicii să fie făcute de călugări sau de maici? Măcar ei ar fi mai dispuşi să înţeleagă şi sensul a ceea ce fac.
Când am întrebat un tip din aceştia despre moaştele din muzeul Vaticanului, dacă sunt autentice sau nu, mi-a confirmat fericit ca da. Când mi-a vâzut dezamâgirea nu a putut-o înţelege deşi eu, cu italiana mea am încercat să îi explic că respectul faţă de sfinţi face ca rămăşiţele lor să stea în biserică, pentru închinare, iar respectul faţă de morţi face ca trupurile lor să fie înhumate sau (după caz) incinerate. Cadavrele şi scheletele din muzee nu sunt altceva decât…..sacrilegiu.
Ah, şi apropos de italiană. Mi s-a tot lăudat italiana zilele astea încât mai mai că mă credeam şi eu bun cunoscător al limbii. Când, într-o dimineaţă, având urgentă nevoie de o imprimantă, după o lungă discuţie cu poliţia pe tema cazului meu, i-am pus pe toţi în situaţia imposibilităţii de a mă înţelege. Eu tot le ceream o “imprimante” când termenul italienesc este “stampante”. Deh, nu seamănă italiana cu româna pe cât mi-aş dori eu…

Am revenit pe blog….Căci pe picioarele mele încă nu…
Nu voi scrie despre alegerile pentru Parlamentul european din România decât atât: că mi se pare că asistăm la o simulare penibilă a democraţiei atunci când organizăm o instituţie “reprezentativă” aleasă de nici 30 % din corpul electoral. În condiţii fireşti ar trebui să încercăm să găsim o altă formulă. Altfel chiar o să cădem în penibil căci probabil la alegerile viitoare vor ieşi la urne doar familiile şi prietenii candidaţilor…Mie mi-ar conveni, să fiu sincer: am familie mare şi prieteni mulţi, dar democraţiei?

Aşa că revin la “apele” mele: Roma

La Roma am comis un păcat grav. Am participat la o conferinţă a ICR deşi am crezut şi cred că această instituţie nu trebuie să existe (lucru pe care i l-am spus şi domnului Patapievici). Ca păcatul să nu fie unul de moarte, pot să mă justific că nu am fost plătit pentru conferinţă, Statul român, prin ICR, suportând doar cazarea (într-un soi de salon de spital fără perfuzoare), transportul şi o diurnă totalizând suma de 70 de euro (dintre care 20 de euro într-o bancnotă ruptă şi lipită cu scotch- sper că aşa se scrie, schimbaţi din milă creştină de cineva de la Vatican).
Dumnezeu, care nu vrea ca eu să comit păcatul de a nu fi principial mi-a oferit şansa penitenţei. Mi s-a furat cartea de identitate (am comis un alt păcat: deşi eurosceptic, am folosit buletinul să ies din ţară), banii şi a trebuit să mai şi plătesc o droaie de bani pentru a putea ieşi din ţară făcând “foamea” prin Roma.

O să vă povestesc toate astea în mai multe povestiri adevărate şi, sper, interesante.