Noul Conservatorism

Elena Băsescu are un model de orator în viaţă: pe Emil Boc!

Serios acum, fătuca asta nu îşi dă seama că îi face mai mult rău decât bine tatălui său? Subiectiv vorbind, pe mine nu mă deranjează că trage în jos  barca pseudo-dreptei, dar totuşi….

Un scurt eseu despre ontologizarea Răului
O perspectivă nicasiană

De Alexandru Bogdan Duca

Acest eseu porneşte de la premiza teologică creştină în existenţa Diavolului.
Încercarea mea este aceea de a demonstra existenţa unei fiinţe a Răului, unei ontologizări a acestei realităţi care nu poate fi definită, pur şi simplu, ca absenţă a Binelui. Credinţa mea este aceea că Răul există în sine asemenea Binelui. Dar, spre deosebire de Bine, Răul este o fiinţă care devine şi nu preexistă..
Datorită acestei credinţe, în fiinţa ca devenire întru fiinţă (cu specificaţia că această devenire se împlineşte prin naşterea unei fiinţe noi), voi apela în eseul meu la elemente din ontologia nicasiană. Poate Noica, până la un moment, este cel mai potrivit ontolog care poate să ajute prin modelul său I-D-G şi prin gândul „devenirii întru fiinţă” la argumentarea opiniei mele cu privire la generarea Răului ca fiinţă. De asemenea, încrederea filosofului în caracterul universal al modelului său, aplicabil chiar şi zeilor după cum el însuşi remarcă undeva, mă îndreptăţeşte să consider viabilă metoda mea de cercetare a „celor mai de jos ale pământului” după cum frumos descrie un text liturgic bizantin împărăţia Satanei, locul în care , credem noi, iudeo-creştinii, sălăşluieşte Răul.
Una din cele mai mari dileme doctrinare ridicate de religiile monoteiste este „problema Răului”. Cum poate exista Răul în condiţiile în care întreaga Creaţie are un singur Suveran bun? În marile religii monoteiste: Iudaismul, Creştinismul şi Islamul, Răul este asociat diavolilor, care, conform tradiţiei iudeo-creştine, nu sunt altceva decât îngeri căzuţi, deci creaturi care îşi asumă un mod de viaţă ce nu mai este conform cu cel pentru care fuseseră aduse la fiinţă.
Acum, se pune întrebarea: aceşti diavoli sunt doar nişte fiinţe care îşi manifestă răutatea doar prin simpla alegere etică a unei căi opuse celei a lui Dumnezeu? Sau Răul este ontologizat, asimilat, deci, la nivelul firii de către îngerii căzuţi?
Dacă acceptăm Răul ca fiind o simplă absenţă a Binelui, atunci ontologizarea Răului pare imposibilă. Ce poţi să asumi, ce poţi sa „devii întru” o simplă alegere? Atunci, lucrurile ar avea o rezolvare simplă: liberul arbitru este calea prin care îngerii căzuţi şi unii oameni îşi asumă un mod de viaţă care este opus Binelui (pe care, într-un sens platonician, preluat şi up-datat teologic de către Părinţii Bisericii, îl putem identifica cu Dumnezeu).
Dar lucrurile nu sunt atât de simple . Tradiţia Bisericii (considerată ca fiind Revelaţie divină) spune că diavolii nu se pot salva, nu se pot întoarce la Dumnezeu. Ba chiar, Biserica a condamnat ca eretic pe primul său mare teolog, Origenes, şi pentru vina de a fi crezut în mântuirea tuturor, inclusiv a diavolilor (apokatastasis ton panton ).
Acest lucru arată deci că ceea ce tradiţia teologică numeşte „căderea îngerilor”, moment ce coincide cu apariţia Răului (cel puţin pentru tradiţiile iudeo-creştină)nu poate să fie asociată cu o simplă alegere morală. O alegere morală, oricât de încăpăţânat ar fi cel care ar face-o, lasă loc de schimbare, mai ales când miza este atât de mare ca cea despre care vorbesc aici.
De asemenea, avertismentele din literatura creştină, conform cărora diavolul chiar şi atunci când spune adevărul de fapt minte, atestă că pentru Creştinism Diavolul este cu totul altceva decât Dumnezeu, iar alegerea făcută de Lucifer şi de cei care l-au însoţit în momentul căderii este mai mult decât o simplă manifestare a liberului arbitru.
Ca urmare trebuie luată în considerare ipoteza ontologizării Răului în diavoli. Practic, în momentul căderii apare un alt plan pe lângă cele 3 deja existente: Planul necreat (Dumnezeu), Nimicul (din care Dumnezeu face universul) şi Planul creat- Împărăţia lui Dumnezeu.
Apare un plan creat (diavolii nu pot să îşi refuze această determinaţie primordială) care îşi dă determinaţii doar în opoziţie şi în perfectă antinomie cu cele ale lui Dumnezeu. Acest plan este localizabil într-o geografie spirituală cu denumirea de Iad .
Dar şi aici apare o problemă. Noul plan de care vorbim, nu preexistă şi nici nu apare creat ex nihilo de către un Creator necreat. Acest nou plan, ca şi locuitorii săi, diavolii, nu apar ci devin.
Aici voi încerca să aplic modelul ontologic nicasian pentru a putea înţelege ce se întâmplă cu această devenire întru fiinţa Răului.
Lucrurile par destul de simple. Avem un individual, îngerul căzut, care îşi refuză determinaţiile sale de creatură menită să îl slujească pe Dumnezeu şi îşi dă alte determinaţii cu scopul obţinerii unui alt general, decât cel al slujirii: acela de a fi ca Dumnezeu , de a deveni dumnezeu.
Totuşi există o mică mare problemă cu care îngerii căzuţi s-au confruntat. Această problemă este dată de faptul că ei nu au un alt general decât cel menit lor de către Dumnezeu, pentru simplul motiv că nu există, nu a fost creat un alt general. Ca urmare, pentru a rămâne în spiritul filosofiei nicasiene, putem spune că diavolii sunt bolnavi de catholită, boala căutării unui general care pare mai „interesant” decât cel firesc. Şi, privite lucrurile de la distanţa obiectivă a cititorului Bibliei şi Cărţii lui Enoh (două cărţi în care se vorbeşte despre cădere) diavolii ar îndeplini „condiţiile” acestei boli.
Ar fi politically and theologically correct să opresc acest eseu aici. Diavolul este un personaj bolnav de catholită, boală, după cum ne încredinţează filosoful de la Păltiniş, a celor mediocri. Ergo, diavolul este un mediocru, şi toată lumea (inclusiv diavolul, care, sunt sigur, nu este niciodată plăcut surprins de interesul pentru el ) ar fi mulţumită.
Dar acceptarea catholitei ca boală a Iadului nu rezolvă cu nimic problema noastră. Eşecul obţinerii generalului dorit de diavoli duce implicit la imposibilitatea acestora de a crea o altă realitate decât cea a Ordinii divine (Dumnezeu şi Împărăţia Sa) şi a nimicului din care este făcut totul. De asemenea devine imposibilă ontologizarea Răului. Însă am văzut mai sus că renunţarea la această alternativă nu este o soluţie.
Deci, diavolul nu poate să sufere de catholită. Dar atunci, poate el să fie creator al generalului, al unei alte fiinţe- Fiinţa Răului?
De altfel, nici pentru Constantin Noica diavolul nu suferă de catholită ci de acatholie, boala refuzului generalului. Personajul Don Juan din piesa omonimă a lui Moliere, utilizat de filosoful român pentru exemplificarea acatholiei este identificat (şi Noica menţionează lucrul acesta) cu diavolul.
Dar nici această boală nu satisface ipoteza noastră, deşi ne apropie mai mult de ea. Din analiza făcută de Noica lui Don Juan deducem că oamenilor care suferă de această boală a spiritului generalul le vine sub chipul morţii şi al pedepsei pentru păcatul refuzului lor.
Dar, din păcate, diavolii nu sunt muritori. Generalul ca şi moarte nu are cum să li se arate. Unica lor înfrângere constă în îndepărtarea lor, individuală şi, la sfârşitul lumii, generală, din lumile care nu sunt ale lor. Dar Iadul, „creaţia” lor, le rămâne totuşi în stăpânire.
Moartea însăşi are în tradiţia iudeo-creştină un rol medicinal. Prin moarte se „plăteşte” păcatul comis de Adam şi tot moartea este conştientizată ca fiind, paradoxal, şansa salvării. Un fragment din cartea biblică a Facerii (cap.3, vrs. 22-24) confirmă acest lucru.
Atunci, cum putem totuşi să înţelegem, după modelul nicasian, pe diavol?
Răspunsul, cred eu, este nemurirea. Nemurirea, este cea care „garantează” diavolilor posibilitatea de a face un general al lor. Diavolii nu sunt condiţionaţi de timp (deşi sunt condiţionaţi de istorie). De asemenea, ca foşti îngeri, diavolii nu au condiţionări materiale (de genul foamei, setei sau apetitului sexual) şi nici măcar condiţionări morale. Trebuie să recunoaştem că libertatea este mai uşor de asociat sentimentelor de ură şi egoism decât celor de iubire şi deschidere spre celălalt.
Această libertate (chiar dacă nu fericită şi satisfăcătoare) a diavolilor presupun că ar putea să îi „ferească” pe aceştia de maladiile spiritului (cel puţin în formele lor cronice), indicate de filosofia nicasiană, şi de asemenea să le ofere capacitatea de a lua în stăpânire şi de a-şi transforma propria lor natură în asemenea măsură încât să ontologizeze Răul aducându-l la fiinţă.
Privită după un model ontologic, naşterea fiinţei Răului, sinonimă şi concomitentă cu transformarea ontologică a îngerilor căzuţi în diavoli, reprezintă un moment special în întreaga istorie a Universului. Răul capătă autonomie prin ieşirea din determinaţiile Binelui, diavolii devenind un nou tip de dumnezei, care fără să creeze de la ei, transformă creaţia care le cade sub stăpânire, răpindu-o, pentru totdeauna, Creatorului (de aceea se spune că din Iad nu mai iese nimeni).
Se mai cuvine de făcut o observaţie. La începutul acestui eseu, îmi propuneam să încerc să văd cum Răul devine întru fiinţă. Generalul nicasian al fiinţei este „devenirea întru fiinţă”, deveninţa. Acest lucru a fost, pe cât posibil demonstrat (cel puţin pe mine m-a convins  ). Unicul lucru care nu cred că poate să rămână în picioare este termenul întru. Diavolii, şi prin ei, Răul, nu devin întru fiinţă ,pentru simplul motiv că nu preexistă fiinţa Răului şi pentru că fiecare individual demonic devine el însuşi Răul ontologizat.
Diavolii devin în fiinţă, fiind ei înşişi purtătorii propriei lor realităţi. Asemeni lui Dumnezeu, ei sunt Fiinţa ca fiinţă a Răului, cauza primă şi scopul ultim al răutăţii.
Oamenii, părtaşi încă ai Împărăţiei divine, devin întru deoarece ei sunt părtaşi şi nu generatori ai propriilor lor universaluri.
Înainte de a încheia nu pot să nu încerc să dau un răspuns (pe care intenţionat îl aşez la final) celor care se pot întreba la ce foloseşte un asemenea demers metafizic şi teologic. Cine mai este interesat de asemenea subiecte? Răspunsul meu nu poate fi decât unul paradoxal: filosofia politică este direct interesată într-un asemenea subiect. Iar cei care se grăbesc să „omoare” pe Dumnezeu , teologia şi metafizica nu pot să lichideze şi politica. Iar politica a depins şi depinde încă de tot ceea ce se spune despre Bine şi despre Rău.
Poate s-ar cuveni şi o serie de reflecţii asupra incapacităţii diavolilor de a învinge pe Dumnezeu, asupra incapacităţii Răului de a învinge Binele. Aceasta, nu intră însă în subiectul acestui scurt eseu, dedicat doar unei încercări de lămurire cu privire la naşterea şi nu vieţuirea Răului. Aşa că, asumându-mi marele risc de a apărea prea „blând” cu Răul , voi încheia aici acest eseu.

Priviţi aici şi vă cruciţi:

Ce părere aveţi? Ignorat de către liderii propriului său partid (domnul Videanu nici măcar nu îi cunoştea numele) domnul Traian Ungureanu se străduie să fie amuzant înjurând…pe alţii.

Că nu e pesedist, foarte bine, nici eu nu sunt. Că nu e liberal, iar…bine. În definitiv e dreptul domniei sale.

Dar Traian Ungureanu nu mai e nici măcar…Traian Ungureanu. Euroscepticul luminat, omul care părea să înţeleagă cel mai bine de la noi dobitocia ideologică a proiectului UE, se simte deja bine în perspectiva de a intra în grupul europarlamentar al PPE. Omul care părea, cel puţin  pentru mine, speranţa conservatorismului românesc îl laudă pe….Barosso.

Şi pentru că domnul Ungureanu face apel la personajele lui Caragiale, mă întreb: nu îşi dă seama cât de mult seamănă cu Nae Caţavencu?

Dar greşesc eu: Nae Caţavencu era un hoţ, domnul  Ungureanu este însă o damă de companie de pe trotuarul politicii… Mult mai trist.

Patriarhia română a deschis şi ea preafericita gură pentru a îşi spune părerea despre evenimentele din ultimele zile. Şi….a trântit-o.

Când ne aşteptam ca Patriarhia să condamne pretenţiile nefireşti ale militanţilor gay, să ceară credincioşilor să voteze ţinând cont de valorile morale şi să solicite politicienilor ortodocşi să îşi asume credinţa în activitatea lor politică, vedem un comunicat în care Patriarhia îşi exprimă indignarea că Primăria a aprobat….marşul homosexualilor? Nuuu. Pentru că a aprobat marşul mai multor organizaţii non-guvernamentale creştine ce militau pentru apărarea familiei şi a vieţii.

Motivul? Aceste marşuri s-au încheiat pe dealul Mitropoliei, or Preafericitul şi presfinţiţii, preacucernicii şi preacuvioşii săi colaboratori au fost disturbaţi din rugăciunea lor (desigur, profundă- cine pune în dubiu aptitudinile mistice ale funcţionarilor de la Patriarhie?) de strigătele manifestanţilor.

După ce îşi exprimă indignarea că Primăria a disturbat vieţuirea isihastă a Patriarhului, preafericitul comunicat se “leagă” şi de manifestaţiile homosexualilor. Dacă marşurile creştinilor ce nu aveau “binecuvântare” nu ar fi trebuit aprobate, potrivit înţelepţilor mistici de pe Deal, manifestările homosexualilor sunt doar inoportune.  Şi nu pentru că homosexualitatea ar fi contra naturii şi un păcat împotriva lui Dumnezeu ci pentru că sunt “străine de tradiţia bimilenară a poporului român.”

Nu mă pot pune eu cu înţelepciunea misticilor patriarhali, dar acum 2000 de ani nu exista popor român. Nici acum 1900 de ani, nici acum 1800…. Dar nu am eu experienţa lor de rugăciune, aşa că….mai bine tac smerit.

Comunicatul preafericiţilor se închide cu un pomelnic de “fapte bune” săvârşite de Patriarhie. Mda! Din salariul patriarhal, nu?

Puteţi să citiţi aici comunicatul cu pricina, care, desigur face (ne)cinste unei Biserici ce se laudă că ar avea origine apostolică…

Şi pentru că unii din ierarhii din Biserica Ortodoxă română riscă să îşi rupă de multe ori coastele decretându-şi cu bătăi de pumni în piept superioritatea faţă de fraţii greco-catolici, vă prezint aici şi comunicatul Sinodului BRU cu privire la alegerile europarlamentare.

Sesizaţi diferenţa? Dar…ierarhii greco-catolici nu sunt mistici precum locatarii de pe Deal….

P.S. Oare funcţionarii patriarhali în frunte cu managerul lor, domnul Daniel Ciobotea, nu se simt jigniţi de faptul că, atunci când vin la muncă trebuie să se lovească de chipul statuar al celui care a distrus Biserica Ortodoxă română, Alexandru Ioan Cuza?

Probabil că nu. Cuza a transformat Biserica în instituţie şi clerul în funcţionari. Iar actualii arhierei şi clerici din Deal nu sunt decât nişte penibili funcţionari publici…. Care mai au şi nesimţirea de a dicta ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă Primăria…

P.P.S. Aceiaşi preafericiţi funcţionari deranjaţi de faptul că există credincioşi cu o conştiinţă publică a credinţei lor şi-au exprimat indignarea  şi faţă de măgăriile colegului lor, înaltpreasfinţitul funcţionar Teodosie Petrescu?

Aproximativ 150 de persoane au participat la gay-fest. În acest grup “numeros” au fost activişti heterosexuali din diverse ONG-uri anti-discriminare, nu mai puţin de 4 ambasadori cu familiile şi subordonaţi de-ai lor din ambasade, câţiva europarlamentari, plus “delegaţii de partid şi de stat” ale homosexualilor…. Probabil că homosexualii şi travestiţii au fost minoritari în propriul lor marş.

Florin Buhucean a decretat că “a sosit momentul ca homosexualii să devină vizibili”. Între atâţia prieteni ai lor, probabil că riscau să nu se întâlnească între ei…Şi ce se întâmpla cu petrecerea de după?

Mie toată povestea asta îmi spune ceva:

Miza acestor manifestări nu este grupul celor care practică sexul homosexual ci dorinţa unora (persoane importante) de a vedea societatea tradiţională făcută harcea-parcea.

În altă ordine de idei, ce se bagă nişte ambasadori (ai Marii Britanii,  Olandei, Suediei şi Cehiei- până şi Cehia domnului Klaus!) în marşul homosexualilor? Fişa postului lor nu include jignirea majorităţii populaţiei. Oricum, aceşti ambasadori au devenit, din punctul meu de vedere, nefrecventabili.

Ah! Şi peste 700 de poliţişti şi jandarmi au asigurat protecţia activiştilor “noştri”. Am putea să solicităm nota de plată? Să vedem cât a costat Statul român tot circul ăsta ideologico-pornografic?