Noul Conservatorism

Motto:

„Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă.” (Matei 10, 28 )

Această iarnă mi-a fost marcată intelectual de parcurgerea (uneori rapidă, alteori cu „aplicăţiune”) a mai multor cărţi ce au avut ca subiect, într-o formă sau alta, comunismul. Toate m-au convins de adevărul spuselor lui Leon Wieseltier: If certains forms of evil are not hated, then they have not been fully understood, obligându-mă nu doar la o reflecţie asupra comunsimului, cât la o reflecţie asupra necesităţii de a urî ideologia totalitară, sub orice formă s-ar ascunde ea: comunism, nazism, islamo-comunism sau islamo-fascism. Ura văzută ca o consecinţă a înţelegerii răului, dar şi ura ca exorcizare a acestuia, împiedicare a revenirii lui…

Păcate şi păcătoşi

Creştinismul afirmă, fără să fie ascultat de nimeni, că trebuie să urâm păcatul şi să iubim pe păcătoşi. Mulţi credincioşi confundă lapidarea păcătoşilor cu lapidarea păcatului, iar majoritatea necredincioşilor, pierzând noţiunea de păcat, înţeleg, după minţile lor sărmane, ura Creştinismului faţă de rău ca fiind doar o formă de manifestare a fanatismului.

Dar geniul Creştinismului vede şi în făptuitorul răutăţii o victimă. El însuşi este un „pătimaş”, un om ce pătimeşte, sclav al răului pe care a ales cândva să îl slujească. Singurătatea înspăimântată al lui Stalin, neiubit de nimeni şi incapabil să aibă încredere în cineva, anii de lagăr în Siberia ai lui Lenin, viaţa de lup hăituit a lui Troţki sau viaţa de peşteră a lui Ben Laden nu pot fi invidiate de către nimeni. Nici măcar aşa-zisa lor putere nu merită invidia noastră: locuind în case ce ar provoca râsul superior al oricăruia dintre locatarii recenţi ai cartierelor de vile de prin preajma oraşelor noastre, trăind cu frica epurărilor sau a revoluţiilor, nici unul dintre liderii comunişti nu a ajuns la prosperitatea materială pe care orice societate normală (democratică şi cu economie de piaţă) o poate oferi liderilor săi. Şi apoi câţi dintre noi şi-ar dori să trăiască o viaţă luptând pentru dreptul de a fi în „nomenclatură”, pentru a ajunge victima propriilor tovarăşi, precum un Kamenev, Zinoviev, Buharin, Nagy sau Ceauşescu?

Răul transformă oamenii, îi urâţeşte, dar în perversitatea sa face ca şi călăul să nu fie altceva decât o victimă, aşa cum poate face şi din victime călăi (teribila „reeducare” de la Piteşti).

Mă voi opri la trei imagini ale răului comunist, aşa cum le-au surprins lecturile mele din această iarnă. Sunt trei personaje ce pot fi considerate, cumva, arhetipale. Primul e Leonte Răutu, arhetipul demoniacului comunist, „perfect acrobat” pe firul istoriei, dar şi pe sârma propriei conştiinţe.

Al doilea este un personaj al romanului semnat de Arthur Koestler, „Întuneric la amiază” – Rubaşov, a cărui suferinţă intelectuală şi al cărui sfârşit tragic sintetizează sutele de mii de istorii ale comuniştilor deveniţi victimele fizice ale propriei lor ideologii, ştiut fiind că cei mai mari ucigaşi de comunişti din istorie au fost tot comuniştii.

Al treilea personaj, domnul Gheorghe Florescu, probabil încă în viaţă, autor al unui volum de memorii apărut în iarna aceasta la Humanitas („Confesiunile unui cafegiu”) este, după mine, arhetipul celui ce, refuzând să se opună răului, s-a făcut frate cu dracul ca să treacă apa istoriei. Cea mai numeroasă şi cea mai tristă categorie de victime ale comunismului.

Fără personalitate şi raţiune

Am aşteptat cu nerăbdare volumul despre Leonte Răutu („Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului”, Humanitas, 2008), scris de Vladimir Tismăneanu şi de Cristian Vasile. După o arheologie a terorii era necesar să se sape şi pentru a se încerca o arheologie a răului.

Toată cartea este şocantă de la un capăt la altul. Avem biografia unui revoluţionar de profesie, a unui comunist convins, capabil să se schimbe după cum cerea linia partidului. Posedat, Leonte Răutu (de altfel un intelectual net superior majorităţii comuniştilor români) îşi pierde personalitatea, devenind un simplu instrument al răului comunist. Este internaţionalist atunci când interesele partidului o cer, devine naţional-comunist deşi aceasta presupune negarea propriei sale identităţi etnice, acceptă înlăturarea sa din structurile de conducere ale partidului deşi pretextul, plecarea unui copil al său din ţară, era unul revoltător de nedrept.

Dar, mai presus de toate, este incapabil să regrete ceea ce a făcut, să îşi asume vreo vină, alta decât vinele presupuse de autocriticile făcute cu diverse ocazii faţă de partid.

Diversele conferinţe rostite de Leonte Răutu în decursul activităţii sale de ideolog şef al comuniştilor români sunt înfricoşătoare dovezi ale banalităţii răului (Răutu trece drept un simplu funcţionar, un Eichmann al câmpului ideologic), dar şi ale profunzimii acestuia.

Cheia pe care mi-a oferit-o această carte nu a fost una spre omul Leonte Răutu. Aceasta pentru că nu mai exista un om Leonte Răutu din momentul posedării acestuia: sărmanul L. R. fusese înlocuit cu un zombie intelectual, aflat în serviciul comunismului.

În schimb, această arheologie a răului a arătat un adevăr pe care mulţi se pare că nu îl înţeleg acum: răul comunismului nu a fost provocat de barbaria unor analfabeţi, ci însăşi ideea comunistă este responsabilă de atrocităţile totalitare.

Al doilea personaj este, cum am arătat mai sus, unul fictiv, din romanul „Întuneric la amiază”, al lui Arthur Koestler (editura Humanitas, 2008 ) . În trăsăturile acestui personaj, putem identifica uşor pe Troţki, pe Buharin, pe Vasile Luca, pe Ana Pauker, Teohari Georgescu sau Lucreţiu Pătrăşcanu.

El este victima comunismului căreia i se mai oferă o şansă de către viaţă: aceea de a se salva prin martiriu. Victimă nu atât a luptei pentru putere din PCUS, cât a adaptării ideologiei comuniste la contextul istoric, Rubaşov, lider marcant al comuniştilor ruşi, este arestat şi ştie de la bun început că nu îl mai poate aştepta nimic altceva în afară de condamnarea la moarte şi execuţia.

Pentru Rubaşov, alternativele sunt clare: fie acceptă să moară fidel comunismului, fie, printr-un dram de raţiune, descoperă in articulo mortis minciuna comunistă. Din păcate, el nu va alege această din urmă cale, a denunţului ideologiei criminale. Romanul este alcătuit practic din procesele dialectice prin care trece el, „ajutat” şi de anchetatori, în încercarea de a îşi justifica, în ultimă instanţă, credinţa sa blestemată în comunism.

Asemeni unui Iov ateu, Rubaşov descoperă uimit că nu are nici măcar dreptul de a-şi plânge de milă înainte de tragicul sfârşit, el însuşi fiind un criminal, un asasin ideologic. Dar descoperirea cea mai interesantă pe care o trăieşte el este aceea că, deşi în mod subiectiv nu era vinovat de nici una dintre acuzaţiile ce îi fuseseră aduse, multe dintre ele absurde şi, evident, nefondate pe probe, obiectiv vorbind (obiectivitate dedusă cu ajutorul complicatei dialectici marxist-leniniste) el este totuşi vinovat de aceleaşi capete de acuzare.

Fără să fie complet lobotomizat, Rubaşov este totuşi un energumen. Iar ceea ce îl posedă nu este un spirit, ci ideologia răului.

El moare convins că minciunile despre el vor ajuta partidul să meargă mai departe…

Pierderea demnităţii

Al treilea personaj este domnul Gheorghe Florescu, un cafegiu din Bucureştii anilor ‘70-‘80. El nu e comunist, probabil că nici nu a citit un rând din teoriile marxist-leniniste şi, asemenea multor oameni de condiţie intelectuală medie, este total dezinteresat de eforturi mentale concentrate spre o reflecţie teoretică asupra realităţii.

Citind memoriile domniei sale („Confesiunile unu cafegiu”, Humanitas, 2008.) ne putem da seama că, în condiţii de normalitate, acest domn ar fi fost un negustor prosper. Trăind însă în „paradisul oamenilor muncii”, domnia sa nu a avut prea multe scrupule morale şi a ales să fie… mafiot.

El provine din acea lume a interlopilor bucureşteni, din care cel mai celebru a rămas „nea Bachus”, vinarul condamnat la moarte şi executat după ce reuşise trista performanţă de a imita Cosa Nostra în România socialistă.

Domnul Florescu şi cei ca el sunt baza pe care comunismul din Romînia, de altfel o utopie economică, a supravieţuit. După eşecul economiei socialiste, zeci de ani acest regim s-a păstrat pur ideologic şi a rezistat material datorită pactului făcut cu o mafie economică. Un pact reciproc avantajos.

Însă unde sunt urmele acestui rău ideologic? E simplu. Această mafie nu apare de la sine. Un stat poliţienesc nu lasă loc structurilor mafiote decât dacă nu cumva „e voie de la primărie”. Or, domnul Florescu ne demonstrează în memoriile sale chiar lucrul acesta: de această mafie nu era străină nici nomenclatura, nici Securitatea.

Florescu este deformat de către comunism. Este un alt fel de activist. Un soi de „tovarăş de drum”, recuperat din mica burghezie sau din lumpen pentru a salva socialismul. Deşi nu este ideologizat la modul clasic, lui Florescu i se construieşte o lume a lui, în care el se crede stăpân şi în care se simte fericit. Asemenea prolilor din 1984, atâta timp cât este util regimului mica lui fericire (o maşină, şansa de a primi „pe sub mână” un bilet de odihnă la un hotel de nomenclaturişti, chiar şi accesul la „informaţia serioasă” – pune mâna pe buletinul de circuit intern al Agerpress – deşi se putea mult mai bine informa de la … Europa Liberă). I se permite chiar să se joace de-a dizidentul… Iar când partidul nu mai are nevoie de el, este trimis pentru infracţiunile sale la închisoare.

Avem trei cazuri de victime ale unei ideologii a răului: oameni ce şi-au pierdut personalitatea, raţiunea şi demnitatea. Acestor oameni, din zorii unei libertăţi ce trebuie apărate, trebuie să le arătăm compasiunea noastră. O compasiune însoţită de ură faţă de răul care nu se mulţumeşte doar să ucidă trupuri, ci care atacă şi suflete.

Stiti cine sunt elfii de casa? Daca nu stiti inseamna ca nu v-ati uitat la Harry Potter: sunt niste creaturi private de libertate, dependente de stapanii lor si care,  atunci cand incearca sa faca ceva bun, cum necum, tot rau le iese.

Domnul Emil Boc, elf de casa al lui Traian Basescu (si prin vointa acestuia premier al Romaniei) a facut mai multe vraji pana acum, toate menite sa ne demonstreze ca domnul Traian Basescu si guvernul domniei sale sunt mai socialisti decat ne puteam imagina.

Ultima gaselnita, aflam de la domnul Bogdan Hossu (un nene ce se viseaza Jimmy Hoffa, dar i-ar trebui si ceva “proprietati intelectuale” pentru aceasta) este aceea conform careia ar trebui sa dispara drepturile de autor. Adicatelea, tot omul sa aibe salariu, bine impozitat si taxat de catre onor guvernul Boc….

Iata cum dicteaza domnul Hossu cine ar trebui sa ia drepturi de autor:

“La drepturi de autor se încadrează sculptorii, scriitorii, poetii, arhitectii, şi nu jurnalistii …”. Pictorii sa puna mana sa isi castige banu’ cinstit!

Dar ma intreb eu: dar de ce sa nu ii salarizam si pe astia? Eventual sa le dam si norma de creatie: 8 ore pe zi de scris, de sculptat…. Orele suplimentare “se plateste”.

O alta vraja a elfului de casa Boc este cea cu privire la plata pungilor.

Pentru ca magazinele ne ofereau pungi gratuit (semn de decenta, civilizatie si de respect al patronatului magazinelor fata de clientii lor) Guvernul socialist al domnului Basescu si al elfului Boc s-a gandit ca se mai pot scoate bani si din asta: ca urmare au dat tac! pac! o ordonanta de urgenta prin care toti platim guvernului o taxa de mediu de 20 de bani pe punga!

Mediu? Asta da cuvant magic. Dar banii acestia nu vor ajunge la mediu ci probabil la Ministerul Mediului.  Iar pungile noastre tot aruncate aiurea, peste tot….

In concluzie, inca o taxa prin care ni se fura bani de catre cei care, cat au fost in opozitie, se jucau de/a “dreapta” si libertarianismul.

Anunt aparitia unui nou blog mai “de-al nostru”: cel al profesorului Cristian Preda (temporar si consilierul unui Presedinte, sper, vremelnic).

Daca este cineva care chiar are habar cu ce se “mananca” liberalismul (ala din care ne hranim si noi, conservatorii), acel cineva este profesorul Cristian Preda.

In speranta ca postarile sale nu vor fi doar “cotroceniste”, va recomand blogul domniei sale:

http://cristianpreda.blogspot.com

Va propun o anecdota (ce probabil ca va putea circula ca “fapt de viata” in urmatorii 10 ani):

Nu sunt postmodern si nici macar intelectual (cu sau fara ghilimele). Intelectualii sunt produsul mentalitatii revolutionare, a aceleiasi erezii ce sta la baza totalitarismelor.
Cat despre postmodernism: acesta se manifesta ca fiind multiculturalist, pacifist, telenovelist, slab…
Eu cred ca razboaiele sunt niste solutii. Consider ca este de preferat un razboi scurt, unei paci lungi si sangeroase. Faptul ca se aduc ca argumente impotriva actiunii Israelului imagini cu atrocitatile razboiului nu reprezinta un argument, in masura in care este bun simt sa receptam razboiul ca varsare de sange.
Hamas, prin toate actiunile sale teroriste, palestinienii, prin sustinerea pe care au acordat-o criminalilor, au provocat acest razboi. Si de ei, de respingerea culturii mortii de catre fiecare palestinian in parte, depinde incheierea acestui razboi. Dar palestinienii au preferat tot timpul genul acela de “pace” in care ei isi puteau trimite luptatori kamikaze in randurile evreilor iar statul Israel riposta prin….negocieri.
Este trist ca oameni ce nu au nici un motiv sa fie impotriva cauzei statului Israel, sustin fara rest, alaturi de aproape intreaga stanga internationala (Bernard Henri -Levy este doar o exceptie) terorismul, barbaria unei religii integriste si incercarile neputinicioase (inca) ale islamistilor de a provoca jihadul impotriva evreilor si a…crestinilor.
Oameni care pot intelege ca un drept istoric este mai sfant decat dreptul etnic ( a se vedea cazul Kossovo) nu pot intelege, desi se dau drept crestini, mari cititori ai Bibliei, ca tinutul Canaanului este cel daruit de Dumnezeu evreilor, apartinand de drept acestora.
Antisemitismul, care ca si nationalismul este doar o boala a modernitatii (desi toti cei de pe aici sunt conservatori) ii impiedica sa fie nu numai ascultatori credintei transmise prin Traditie ci si ratiunii si bunului-simt.