Noul Conservatorism

Ceea ce orice observator atent şi obiectiv al evenimentelor politice de după 1990 ar fi putut prevedea s-a îndeplinit. Apartenenţa la familiile politice ale dreptei şi ale stângii nu ţine de un compromis electoral, ci de asumarea unor convingeri.

Înapoi la guvernarea FSN

Dreapta românească a fost reprezentată la 30 noiembrie 2008 de două formaţiuni politice: PNL şi PD-L, iar stânga de către PSD. Fiind vorba de o singură formaţiune politică de stânga, coerenţa discursului acestei familii politice a fost asigurată. În schimb, dreapta românească a fost subiectul unor polemici prelungite între cele două formaţiuni politice reprezentative. Dacă PNL avea ca argumente în favoarea poziţiei sale propria tradiţie istorică şi trecutul anticomunist şi pro-capitalist recent, democrat-liberalii au trebuit să convingă electoratul de apartenenţa lor la familia dreptei. Descendenţi istorici ai Frontului Salvării Naţionale sau liberali adunaţi în jurul unui premier socialist, celebru pentru politicile sale agresiv anti-liberale (naţionalizarea valutei), pedeliştii au depus un efort serios pentru a convinge electoratul de puritatea lor ideologică. Pe unii (mulţi) i-au convins, pe alţii (incluzându-mă şi pe mine pe această listă), nu.

După o campanie electorală ce a abundat în referiri ideologice la valorile dreptei, Partidul Democrat-Liberal a ieşit câştigătorul la limită al alegerilor parlamentare. Pentru a guverna însă, a avut nevoie de susţinerea celuilalt partid de dreapta, PNL.

Partidul Naţional Liberal a refuzat alianţa cu democrat-liberalii, preferând să intre în opoziţie. Motivele erau fireşti şi cumva de bun-simţ. Liberalii nu numai că nu au fost convinşi de „puritatea ideologică” a democrat-liberalilor, dar nici nu au primit garanţiile necesare pentru a accepta o colaborare care, ţinând cont de istoria tragică a Alianţei D.A., ar fi fost foarte riscantă. Liberalii nu au primit nici o garanţie a faptului că Băsescu nu doreşte întărirea partidului său prin ruperea PNL (fapt petrecut în anii trecuţi) sau că nu vor fi folosiţi pentru campania prezidenţială şi apoi aruncaţi din coaliţia de guvernare.

Aceiaşi liberali au avut prilejul de a participa la o coaliţie împreună cu PSD. Negocierile dintre cele două partide au dovedit însă ireductibilitatea diferenţelor doctrinare şi tentativa de apropiere s-a blocat în acest punct.

Partidul Democrat-Liberal a acceptat să intre într-o coaliţie de guvernare cu PSD, refăcând, la nivel de cadre, guvernarea FSN din primii ani ai postcomunismului. Numirea de către Preşedintele Băsescu a unui premier de stânga ce a ocupat aceeaşi funcţie în intervalul 1991-1992 a accentuat senzaţia de déjà-vu.

Cu cioara vopsită

În momentul scrierii acestui articol, alianţa dintre PD-L şi PSD este în plin proces de formare. Ţinând cont de spiritul aventurier al Preşedintelui şi de dependenţa PD-L de persoana domniei sale, există riscul ca această apropiere să nu fie dusă până la capăt. Dezbaterea din jurul prezenţei UDMR în coaliţia de guvernare poate fi în orice moment un bun motiv al ruperii noii alianţe. Acest lucru nu va afecta însă analiza de faţă, ce încearcă să surprindă, pornind de la evenimentele politice în sine, coloratura doctrinară a partidelor politice de la noi.

Deşi conducerea PD-L a insistat asupra dimensiunii excepţionale a coaliţiei PD-L&PSD, în fapt această apropiere nu este una contra naturii. Ambele partide au origini comune şi au avut parte de o istorie comună. La fel, ambele partide politice au fost, oficial, membre ale aceleiaşi familii politice – familia socialistă. Conversia spre dreapta a Partidului Democrat-Liberal, deşi a impresionat pe mulţi intelectuali, nu a fost niciodată profundă şi serioasă.

Practic, apartenenţa PD-L la familia politică a dreptei s-a manifestat doar prin intermediul şi datorită „societăţii civile”, coalizată în jurul Preşedintelui Băsescu şi, prin intermediul acestuia, ataşată partinic de formaţiunea politică a domniei sale.

În fapt, PD-L a avut în toată perioada sa „de dreapta” luări de poziţie foarte de stânga. Susţinerea creşterilor salariale în mediul bugetar, opoziţia din anii ‘90 faţă de retrocedarea proprietăţilor confiscate de comunişti, refuzul de a accepta statul minimal (fie şi prin sprijinirea deciziei guvernului liberal de a reduce bugetul unui institut cultural al statului român), populismul agresiv şi selectarea propriilor cadre politice au ţinut de o logică proprie stângii. Practic, democrat-liberalii se pot lăuda cu o singură măsură majoră de dreapta: cota unică de impozitare (şi aceea luată din cauza liberalilor).

Ruptura dintre aripa de dreapta a PD-L (plină de personalităţi culturale, organizatoare de mese rotunde, seminarii, conferinţe şi simpozioane) şi aripa de stânga, formată din politicienii propriu-zişi, este vizibilă în contextul dezbaterilor de după alegerile din 30 noiembrie. Politicienii din PD-L (în frunte cu Preşedintele Băsescu) nu s-au arătat cu siguranţă dispuşi să se lase consiliaţi de politologii din partid sau din organizaţiile-satelit ale acestuia. În schimb, au avut nevoie, cel puţin până acum, de prezenţa acestora pentru a-şi putea justifica statutul de politicieni „de dreapta”.

În mod cert, nevoia de a participa la guvernare, unica posibilitate de a avea acces cu adevărat la buget şi de a dobândi garanţia unui al doilea mandat pentru Preşedintele Băsescu, face ca politicienii democrat-liberali să considere mult mai importantă alianţa cu stânga decât scrupulele intelectuale. Dar şi din aceste negocieri se observă un aspect interesant. Democrat-liberalii vorbesc încă despre dimensiunea „de dreapta” a propriei lor viziuni politice şi vor să dea de înţeles că negocierile purtate cu PSD s-ar face de pe poziţii ideologice liberale.

Urmărirea evenimentelor ne arată însă altceva. Avem, pe de o parte, o decizie (desigur, bună) de apărare a cotei unice de impozitare. Pe de altă parte, pentru a justifica prezenţa în Executiv a unui număr cât mai mare de politicieni, asistăm la o complicare a Guvernului, la renaşterea unor ministere pe care politici cu adevărat de dreapta le comasaseră, contribuind astfel la procesul dificil de eradicare a birocraţiei.

Cel mai de stânga premier

Alegerea premierului, din partea PD-L, a fost una prea puţin inspirată, vorbind fie numai şi numai din punct de vedere doctrinar. Domnul Theodor Stolojan a fost, probabil, cel mai de stânga premier din istoria postcomunistă a României, cel care a blocat reformele iniţiate timid de către guvernarea Roman.

Om de casă al lui Ion Iliescu, l-a susţinut pe acesta împotriva Opoziţiei democratice din 1992 şi 1996. Convertirea sa spre dreapta s-a făcut în jurul anului 2000, nefiind străină de legăturile sale cu anumite cercuri de interese economice, lucru condamnat cu fermitate la acea vreme de însuşi domnul Traian Băsescu.

Strălucind prin absenţa unui discurs, incapabil să fie o prezenţă cu greutate în dezbaterile politice şi economice de la noi, domnul Stolojan a ajuns totuşi preşedintele PNL, funcţie de la înălţimea căreia, spun surse din interiorul partidului, a lichidat Institutul de Studii Liberale, unicul „laborator” doctrinar al dreptei din politica românească.

După eşecul lamentabil al campaniei sale prezidenţiale din 2004, domnul Stolojan a devenit omul de casă al Preşedintelui Băsescu şi, din ziua de 10 decembrie, s-a trezit premierul numit de Preşedinte al viitorului guvern al României.

În concluzie, departe de a fi o apropiere contra naturii, alianţa posibilă dintre PD-L şi PSD este una mult mai firească decât cea dintre PD-L şi PNL. Eventuala ei realizare ar putea duce la o mult aşteptată clarificare a scenei noastre politice, prin revenirea PD-L şi a Preşedintelui Băsescu la valorile stângii şi prin eliberarea dreptei politice româneşti de confuzia şi demagogia datorate crizelor identitare ale politicienilor democrat-liberali.