Noul Conservatorism

Statul salvator. Iată un mit care se întoarce în conştiinţa maselor odată cu ultima criză economică ce a zguduit lumea. Economia de piaţă, care a suferit în Occidentul ultimilor 70 de ani transformări dramatice, este acum din nou în impas. Marea Criză economică din anii ‘30 pare să se reediteze. Cauzele? Neoliberalismul, tună anumiţi intelectuali şi politicieni ce doresc să profite de pe urma ei. Războiul din Irak şi imperialismul american, strigă cei care sunt dispuşi să crediteze cuplul Medvedev-Putin pentru simplul motiv că nu le place să mănânce la McDonald’s.

Prohodul capitalismului

Nimeni nu se întreabă dacă nu cumva rădăcinile acestei crize se găsesc în acel surogat fascistoido-socialist reprezentat de New Deal, ale cărui instituţii şi politici s-au perpetuat în America până în zilele noastre. Nimeni nu încearcă să vadă dacă nu cumva slăbirea conceptului de proprietate şi construirea unor clase sociale de întreţinuţi datorită ajutoarelor sociale, oamenio demotivaţi de stat să fie actori activi ai vieţii economice, ar fi responsabile de această criză.

Concluzia acestei crize pare a fi eşecul capitalismului. Au tras această concluzie politicienii, electoratul şi chiar şi mediile economice. Europa politică, aproape în unanimitate, s-a grăbit să intervină pentru a „salva” economia. Naţionalizări, creditări ale economicului de către politic, garantarea depozitelor bancare, aceştia au fost paşii „fireşti” prin care s-a încercat salvarea economiei prin… înrobirea acesteia. Asemeni lui Roosevelt, noii politicieni din lumea occidentală profită de criza economică pentru a-şi subordona capitalismul. Un soi de fascism sau NEP (puteţi prefera oricare dintre variante – tot dracul ăla totalitar e) va deveni înlocuitorul oficial al economiei de piaţă. Iar toate acestea se întâmplă în aplauzele tuturor.

Oamenii de rând au nevoie de siguranţă, chiar dacă această securitate economică nu are acoperire în concret. S-au obişnuit să consume mai mult decât le era necesar pentru un trai decent şi au devenit incapabili să mai ofere servicii şi produse pe măsura celor consumate de ei, trăind într-un paradis fiscal întreţinut artificial de un sistem bancar ce a mizat până în ultima clipă (şi a avut câştig de cauză) că statul nu îl va lăsa să moară. Ca urmare, criza economică i-a determinat să ceară statului să intervină în economie. Şi i-a orientat spre stânga. Perdant până la începutul crizei economice, socialistul Obama l-a devansat cu 10% pe republicanul John McCain în cursa pentru Casa Albă. De ce? Deoarece Obama, în buna tradiţie a democraţilor americani, le promite că le va asigura un somn liniştit în schimbul unor taxe mari.

Dar criza i-a speriat şi pe politicienii mai mult sau puţin libertarieni. În ciuda opoziţiei serioase a conservatorilor şi libertarienilor din Camera Reprezentanţilor, republicanii au votat la unison cu democraţii ca din bugetul Statelor Unite să se cheltuiască bani pentru salvarea economiei americane. Acest gest a fost aplaudat de către toţi politicienii occidentali, care deja naţionalizau şi creditau în stînga şi dreapta.

De altfel, probabil că tocmai aceste abdicări ale republicanilor de la principiile libertarianismului îi vor costa pierderea Casei Albe. Administraţia Bush, ca şi Partidul Republican, gafează tot mai mult în încercarea de a se asemăna candidatului favorit, Obama. Sunt socialişti în chestiunile economice şi abandonează liniile directoare ale gândirii politice externe de până acum, doar doar pot să pară… pacifişti. Scoaterea Coreei de Nord de pe „axa Răului” este un act reprobabil ce nu va rămâne neplătit în timp, aşa cum refuzul de a-l răsturna pe Sadam Hussein în 1991 a dus la declanşarea celui de-al doilea război din Golf.

Cât despre mediile economice, ele au fost, cu excepţia băncilor de credit, reticente. Bursele nu şi-au revenit multe zile după intervenţia politicului în economie. De ce? Deoarece o economie de piaţă sănătoasă nu are nevoie de naţionalizări şi de artificii politice. Experienţa crizei din anii ‘30 a fost edificatoare. Redresarea economică atunci nu s-a datorat politicilor de New Deal ce au dus la alunecarea Statelor Unite spre autoritarism. Acest fapt era evident pentru analiştii şi politicienii din epocă ce observau îngrijoraţi cum administraţia americană era infiltrată de comunişti, mărturii precum cea a lui Whittaker Chambers confirmând peste timp necesitatea mult hulitului „mccarthyism”. Alţi observatori, precum liderul nazist Albert Speer, remarcau stupefiaţi cum Germania nazistă, stat totalitar prin definiţie, era mai puţin centralizată economic decât America lui Roosevelt. Şi aceasta în 1941-1942, când SUA abia intrase în război.

Dar statul chiar nu trebuie să intervină în economie? Probabil că acest lucru ar fi indicat doar pe termen scurt. Teoria politică a romanilor din timpul Republicii prevedea necesitatea existenţei, în momente dificile, a instituţiei dictatorului. Dar această funcţie politică era bine limitată în timp, fiind considerată doar o soluţie pe termen scurt. Într-o cultură politică precum cea a romanilor probabil că intervenţionismul statului în economie ar fi acceptabil în aceleaşi condiţii. Dar teoria politică dominantă în Occidentul de acum este una „de la Marx citire”, ceea ce face foarte puţin probabil ca o asemenea soluţie să fie şi una fericită, pe termen lung.

Economie şi teologie

Soluţia acum ar fi totala lipsă de intervenţie a statului, dublată de o revenire a economiei de piaţă cu picioarele pe pământ. Revenirea la un etalon precum aurul, ca şi revenirea la o filosofie a proprietăţii şi a responsabilităţii faţă de proprietate sunt unicele căi de redresare a capitalismului, care trebuie să scape de aventurismul presupus de o economie virtuală (şi la propriu, şi la figurat), al speculaţiei iresponsabile şi al lipsei unei etici .

Din păcate, este foarte puţin probabil ca o astfel de soluţie să fie aplicată. Societatea occidentală este una ce stă atât sub semnul lipsei de religiozitate, cât şi sub cel al unei morlităţi slabe. Ce legătură are religia cu economicul? Una enormă. Cadrul religios este unicul în măsură să ofere omului un orizont al aşteptărilor sale. Capitalismul occidental este produsul unui demers teologic, credinţa în predestinare. Acest lucru a fost din păcate uitat, aşa cum uitată este întreaga istorie a capitalismului, ce nu s-a putut dezvolta decât în hotarele unei gândiri politice profund teologale. Nu Franţa atee a Revoluţiei franceze a permis dezvoltarea burgheziei, ci mediile profund creştine din Anglia, Olanda şi Statele Unite.

Ceea ce uităm noi îşi amintesc musulmanii, care gândesc acum, în plin context al crizei, posibilităţile de existenţă şi dezvoltare ale unei economii islamice. O fac sub zâmbetul superior-îngăduitor al nostru, al celor care nu am înţeles că cine îşi pierde credinţa îşi poate pierde foarte uşor şi… portofelul.