Noul Conservatorism

VLADIMIR TISMĂNEANU

(articol reprodus cu acceptul autorului)

Apărut în 1848, în plină furtună revoluţionară europeană, „Manifestul“ era scris cu patos apocaliptic şi fervoare oraculară. Retorica „Manifestului“ era şi rămâne una a rupturii cu ordinea burgheză, considerată inumană. Era exaltat rolul proletariatului, o clasă căreia i se atribuiau virtuţi universal-izbăvitoare. Operând cu sentinţe apodictice, combinând vitriolul şi resentimentul, „Manifestul“ înalţă un imn de slavă luptei de clasă şi violenţei revoluţionare. Merită cunoscute contribuţiile lui C. Mamali pe acest subiect.

Am participat la sfârşitul lunii august la o masă rotundă despre semnificaţiile „Manifestului“ în cadrul convenţiei de la Boston a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice. Cu acel prilej, Jeffrey Isaac (Indiana University) a examinat „Manifestul“ ca parte a dezbaterilor europene din secolul al XIX-lea despre natura democraţiei. A citat din „Economist“ editorialul despre Soljeniţân în care se afirmă răspicat că „Manifestul“ a fost textul care a justificat înrobirea a sute de milioane de oameni.

Steven Lukes, de la New York University, a demonstrat că de la bun început viziunea egalitaristă a lui Marx a suferit de orbire morală. Saskia Sassen, de la Columbia University, a comparat registrul retoric al internaţionalismului marxist cu actualele teme ale globalizării. La rândul meu m-am referit la soarta marxismului în statele sovietizate şi am susţinut că a fost vorba de împlinirea acelor imperative exclusivist-milenariste conţinute în „Manifest“: distrugerea proprietăţii private, atacul sistematic împotriva religiei, anihilarea statului de drept. Mai presus de toate, „Manifestul“ a fost cartea de căpătâi a multor generaţii de true believers, fanatici ai revoluţiei obsedaţi de misiunea lor istorică. Pentru ei, schimbarea lumii şi internaţionalismul proletar mergeau mână în mână. Cum scria Whittaker Chambers, unul dintre cei mai inspiraţi critici ai comunismului, a fost vorba de o contrareligie, de o gnoză seculară care promitea transformarea absolută a umanităţii.

Ideologia marxistă a fost narcoticul care a permis suprimarea conştiinţei critice, a autonomiei fiinţei morale. Violenţa era ridicată la rangul de principiu constitutiv în această perspectivă manicheistă pe care Lenin avea să o ducă la paroxism. Manifestul bagatelizează şi persiflează tot ce înseamnă umanism clasic şi tradiţie liberală. Bolşevismul, în oricare dintre încarnările sale, a făcut din intoleranţă şi ura socială condiţii vitale pentru succesul aventurilor istorice comuniste.

Pregătind împreună cu istoricul Cristian Vasile o carte despre Leonte Răutu, ideologul suprem al stalinismului românesc, am găsit un document extrem de revelator pentru ceea ce consider a fi violenţa ideologică a totalitarismului. Iată un fragment aiuritor, vicios, de-a dreptul abject din ce declara Răutu în urmă cu cinci decenii la consfătuirea cu cadrele ideologice de la CC al PMR din 30-31 mai 1958: „Am aflat recent că un profesor de istorie a intrat la curs la Universitatea Parhon, adresându-se studenţilor, cu vehemenţă, împotriva celor care apără punctul de vedere al partidului nostru în ceea ce priveşte Primul Război Mondial: ce era să facă săracul Brătianu?… Aţi auzit aci despre apologia mascată a lui Ştefan Zeletin, aţi auzit cum se studiază cu fervoare asemenea surse istorice cum sunt Contele Ciano, Costică Argetoianu şi alţii. Desigur că sunt fenomene penibile. Tuturor trebuie să ne fie ruşine în faţa partidului, în faţa Comitetului Central, că în sectoarele noastre de activitate se pot petrece asemenea fenomene şi este necesară mai multă hotărâre pentru a curma cu astfel de lucruri. Noi suntem sat fără câini?… Când o delegaţie a partidului nostru a fost în China, a aflat că chinezii mănâncă absolut tot ce se poate mânca, tot ce se află în aer, pe pământ, sub pământ şi în apă. Între altele, mănâncă şerpi. Un tovarăş chinez a fost întrebat de ce se mănâncă şerpi, la care a răspuns: suntem foarte mulţi şi nu avem posibilitatea în actuala fază economică să satisfacem toate nevoile de alimentare; în al doilea rând, şerpii se înmulţesc cu foarte mare repeziciune şi sau îi mănâncă şerpii pe chinezi sau îi mănâncă chinezii pe şerpi. Cred că această vorbă se aplică în sectoarele noastre de activitate: sau îi mâncăm noi pe şerpi sau ne mănâncă ei pe noi. Nu este o mâncare din cele mai apetisante, dar, decât să ne mănânce ei, mai bine să-i mâncăm noi… Dictatura proletariatului nu înseamnă numai activitate represivă, activitate administrativă, ea înseamnă, cum sublinia Lenin, o activitate pedagogică, organizatorică, este o activitate imensă de convingere. Dar, desigur, o activitate de convingere unită şi cu măsuri administrative când este necesar. Cine crede că ne va fi jenă, cine crede că am jurat să întrebuinţăm numai metode de convingere să convingem pe toţi hoţii, defraudatorii, toţi spionii, toţi răspânditorii de zvonuri, aceia greşesc“. Rar am citit un text care să unifice cu o asemenea perversă expertiză violenţa ideologiei cu ideologia violenţei.

VLADIMIR TISMĂNEANU

Articol reprodus cu acceptul autorului

Primul care a vorbit despre fraţii gemeni, totalitarismul de stânga şi cel de dreapta, deci bolşevismul şi fascismul, a fost scriitorul polonez Gustaw Herling-Grudzinski, supravieţuitor al Gulagului şi adversar ireductibil al oricărui sistem terorist-ideologic. Tema este de o actualitate incontestabilă pe care o constatăm de fiecare dată când este atinsă. Prietenul meu Radu Stern, distins istoric de artă din Elveţia, îmi propune un dialog despre nazism şi socialism, trecând aşadar un prag conceptual şi atingând chestiuni ce pot stârni polemici aprinse. Reiau aici câteva idei din răspunsul meu, mai cu seamă că sunt direct legate de analiza pe care o fac barocului comunisto-fascist (în versiunea românească, dar nu numai). Sunt destui pentru care simpla comparaţie între cele două experienţe totalitare ar însemna o abdicare de la valorile liberal-democratice. Comunismul (şi cu atât mai mult un vag definit socialism) continuă să se bucure de un straniu alibi legat de tradiţia rezistenţei antifasciste. Dacă menţionezi Gulagul stalinist, lagărele din statele satelizate ale Europei de Est, milioanele de victime ale maoismului drepte încarnări ale Răului radical, efecte ale proiectului comunist, ţi se răspunde cu un surâs dispreţuitor că e vorba de aberaţii locale, de consecinţele „despotismului asiatic“, de „eterna Rusie“, de efectele subdezvoltarii etc. Nu scria socialistul (ex-troţkist) Isaac Deutscher că stalinismul este rezultatul degradării marxismului la nivelul „magiei primitive“?

În realitate, cum au demonstrat-o atâţia exegeţi ai mişcărilor totalitare, există înrudiri extrem de frapante şi semnificative între cele două extreme. Îi menţionez aici pe Hannah Arendt, Jacob Talmon, Zeev Sternhell şi A. James Gregor (cartea pe acest subiect a acestuia din urmă, „Fetele lui Ianus“, a apărut şi în româneşte). Evident, fascismul nu este doar socialism. Nazismul a simbolizat o exacerbare a unui exclusivism naţionalist ale cărui rădăcini pot fi găsite într-o tradiţie pan-germanistă care i-a inclus pe Fichte, pe Wagner şi pe Houston Stewart Chamberlain. Pe de altă parte, Wagner şi-a început cariera politico-profetică în zona romantismului „progresist“. Hitler însuşi, imediat după Primul Război Mondial, a frecventat cercuri în care tematica naţional-bolşevismului se întâlnea cu un antisemitism turbat. După luarea puterii în ianuarie 1933, Frontul Muncii condus de Robert Ley a continuat politicile sociale din perioada Weimar şi chiar mai de dinainte. Ziua de 1 Mai a rămas sărbătoare muncitorească în perioada dictaturii naziste. Sindicatele au fost suprimate, dar nu a fost abolit niciun avantaj social acordat proletariatului (pensii, concedii, case de odihnă). Roşul şi brunul s-au împerecheat în simbolismul NSADAP. Nazismul a fost constant antiplutocratic şi anticapitalist, doar că se limita la „iudeo-plutocraţie“ (în primă fază). Ar fi mers evident în direcţia extirpării capitalismului în genere. Cum observa cândva Petre Pandrea, în pătrunzătoarea sa carte „Germania hitleristă“, ideologia nazistă distingea (în chip cu desăvârşire specios) între „capitalul productiv“ („arian“) şi cel „spoliator“ (evreiesc). Pe lungă durată, după eliminarea aşa-numitului capital „de jaf“, ar fi urmat lichidarea pieţei libere. Logica totalitară nu permite enclave de iniţiativă autonomă. Este ceea ce au ştiut marii gânditori libertarieni precum un Hayek şi un von Mises atunci când au denunţat socialismul (în ambele sale versiuni apocaliptic-transformatoare) ca sistem constrângător, deci ca o utopie menită să lichideze demnitatea individuală şi să impună „reţete ale fericirii“ concepute de un stat major al revoluţiei totale.

Naţional-bolşevismul care reînvie în Rusia la ora actuală, prin mişcarea condusă de Eduard Limonov, a fost una din direcţiile care au inspirat proiectul nazist. Hitler s-a despărţit de exponenţii săi, pe unii i-a lichidat fizic, dar programul fraţilor Strasser a continuat să susţină, fie şi în chip ezoteric, resentimentul antiburghez ca fundament al nazismului. La rândul lor, naţional-bol- şevicii au rupt cu Hitler, dar era o despărţire tactică. Ambele părţi erau convinse că „Sistemul“ trebuia zdrobit. Tocmai din acest motiv, dincolo de diatribele împotriva marxiştilor, Hitler nu a renunţat niciodată la numele de „socialist“ al partidului său. Denumirea unui partid nu este fără importanţă, mai ales în aceste cazuri în care propaganda este inseparabilă de lozinci şi mitologie. Despre Mussolini şi revoluţia fascistă nu are rost să mai vorbim. La sfârşitul vieţii, Stalin nu făcea un secret din antisemitismul său patologic. Nazismul a fost socialismul luptei de rasă. Comunismul a fost socialismul luptei de clasă. La polul opus s-au aflat conservatorismul tradiţional (ostil radicalismului anarhic plebeu) şi liberalismul în variile sale ipostaze, inclusiv aceea oximoronic numită socialistă. Colectivismul tribal (comunitatea rasială) era opus celui de clasă, însă erau unite întru anticapitalism. Pactul dintre Hitler şi Stalin din august 1939 consfinţea nu doar o alianţă tactică, ci şi o simbioză ideologică întemeiată pe aversiuni, fobii şi uri comune.