Noul Conservatorism

Vara aceasta a fost zguduită de mai multe scandaluri care m-au determinat să reflectez ceva mai mult asupra a ceea ce am putea numi, „autoritatea judecătorească” a societăţii civile. O primă concluzie ar fi aceea că ceea ce noi numim societate civilă este de fapt o realitate străină de ceea ce simte opinia publică.

Ca să luăm un exemplu: scandalurile din jurul Institutului Cultural Român au provocat nişte reacţii cel puţin amuzante din partea societăţii civile. Desigur, interesele imediate erau mult mai puţin legate de dezbaterile culturale. Gafele conducerii ICR au determinat societatea noastră civilă să se polarizeze pe criterii politice. Cei care au vrut să dea în Băsescu au găsit şi „sacul de box” numit ICR. Cei care au vrut să îl apere pe Băsescu, s-au grăbit (iresponsabil, zic eu) să apere ICR-ul.

Dar pentru că era nevoie şi de o dimensiune culturală a acestei dezbateri, aceasta a fost construită pe criterii bine definibile ideologic. Astfel, stânga intelectuală, pornită împotriva conservatorilor de la conducerea ICR, a „atacat” doar câteva aspecte ale gafelor acestora, trecând cu vederea stângăciile (desigur, de stânga) ale domnilor Patapievici, Mihăieş, etc.

Dreapta intelectuală a făcut zid în jurul ICR-ului, adoptând o logică preluată de la Partidul Democrat-Liberal, probabil. Logica e simplă: orice se face la Cotroceni (sau la emanaţia culturală a acestuia, ICR-ul)e bine făcut şi trebuie apărat de…comunişti. Pentru mulţi „dreptaci” a-i da dreptate, fie şi punctual lui Văcăroiu, Păunescu sau Buzura este un păcat mai mare decât a te compromite intelectual dând dreptate oricând şi oricum lui Băsescu sau Patapievici.

Dar haideţi să vedem cum s-au „administrat” scandalurile în care a fost implicat ICR-ul. Mai întâi s-au cheltuit bani pentru finanţarea unor manifestări gay peste hotare. Pe banii ICR (adică ai noştri, desigur), reprezentanţi ai homosexualilor din România au fost la marşuri şi festivaluri de promovare internaţională a pidosniciei. Pe banii ICR, un film despre lesbiencele românce este plimbat prin lume, cu actori cu tot.

Deşi este vorba de o evidentă încălcare a principiilor de funcţionare ale ICR ca şi a valorilor apărate de conducătorii acestei instituţii, aproape toată lumea a tăcut. Cu excepţia creştinilor (direct afectaţi de acest gen de propagandă homosexuală făcută pe banii lor) mediile intelectuale au stat liniştite. Era şi firesc, intelectualii de stânga nu aveau motive să se revolte iar cei de dreapta sunt…pedelizaţi. Ceea ce spune Cotroceniul, e în mod necesar bun şi de apărat.

Apoi a început scandalul legat de domnul Sorin Antohi. În acest caz, s-a ajuns la un fel de consens între dreapta şi stânga asupra….acuzaţiilor. Sorin Antohi a fost acuzat ca fiind informator al Securităţii şi…. doar atât. Faptul că el este un escroc dovedit, a fost trecut duios cu vederea. De ce? E simplu. Stânga e fericită să identifice pe „securiştii” dreptei iar prietenii domnului Antohi sunt mulţumiţi să vadă că adevărata mizerie este ascunsă cuminte sub covor. Privind acest scandal de la o oareşce distanţă nu pot să nu mâ întreb: oare câţi escroci „academici” mai găzduieşte dreapta şi stânga românească de un om precum Sorin Antohi este atât de bine protejat?

Al treilea scandal este legat de o expoziţie de (pseudo)artă la New York. Şi aici s-a făcut slalom moral. Stânga intelectuală, ataşată de această nouă artă, a „alunecat” printre penisuri, reprezentări vaginale şi alte exponate ale frustrărilor sexuale ale „ artiştilor” şi s-au legat de…o zvastică. Căci oricât de decadentă, imorală, penibilă, batjocoritoare ar fi, noua artă trebuie să fie totuşi….antifascistă.

Ca urmare, acuzele venite dinspre stânga au fost cele de….fascism. Lucru care a priit, paradoxal, dreptei adunate ca un zid în jurul conducerii ICR. Păi e mai greu să justifici (deşi au făcut-o cu destul de multă nesimţire) cum de se aruncă banii de la buget, banii noştri, pe penisuri şi vaginuri „artistice”.

Slalomul moral a fost deci sportul „olimpic” al verii noastre culturale. Desigur, nu vreau să spun câ intelectualii noştri au inventat abia acum „apa caldă”. Etica la jumătate de normă este caracteristica majorităţii intelectualilor noştri postcomunişti, prea obişnuiţi să se inspire din politic decât să inspire politicul. Vă mai aduceţi aminte de momentul în care Preşedintele României smulge un telefon mobil din mâna unei jurnaliste şi pleacă cu el (infracţiune penală) şi….este acuzat de discriminare? Aceiaşi logică ca şi cea care stă la baza scandalurilor de acum.

Dar dincolo de toate aceste scamatorii etice care au partea lor bună: ne arată cine suntem şi care ne sunt limitele, avem totuşi o problemă.

Problema este următoarea: de ce banii mei, daţi pe impozite exagerat de mari, în loc să îmi fie lăsaţi mie spre cheltuială sau să fie folosiţi pentru promovarea internaţională a culturii române, sunt cheltuiţi nu pe aiureli ci pe campanii menite să distrugă cultura şi civilizaţia căreia îi aparţinem?

Nu cred că 1 % din populaţia României, dacă ar fi responsabilizată să îşi poate de grija propriilor venituri administrate de Stat, ar fi de acord ca banii săi să se ducă pe nişte penisuri (ce nu sunt nici măcar vibratoare), pe campanii împotriva familiei sau pentru umplerea buzunarelor unor infractori.

Şi mai mult ca sigur aceiaşi cetâţeni plătitori de impozite ar fi foarte frustraţi să afle câ în timp ce se cheltuiesc sume importante de bani pentru promovarea unei pseudoculturi, onorabilul ICR nu mai are bani pentru alocarea de burse studenţilor români plecaţi în afara graniţelor României. E vina lor că sunt fizicieni, chimişti, matematicieni, istorici sau filosofi şi nu artişti profunzi, specializaţi în epilarea pubisului prietenelor lor. Dacă ar fi astfel de artişti, dacă ar elogia avantajele drogurilor prin cărţi proaste, sau ar face caricaturi cu tentă erotică, probabil că ar primi mai mult decât nişte burse, nu?

Ce este mai trist e faptul că cei care administrează aceste venituri (domnul Patapievici, în special) sunt nişte oameni declarat libertarieni, duşmani ai banului public, prieteni ai proprietăţii private, adepţi ai statului minimal. Într-un mod de-a dreptul inconştient îşi subminează propria viziune asupra lumii prin funcţiile pe care le acceptă şi le administrează iresponsabil.

Resping de la bun început acuza de a fi făcut afirmaţii infantile. De multe ori în viaţa mea am primit oferte de muncă bine plătite care erau incompatibile cu credinţele şi ideile mele. Deşi nu am, probabil, nici 10 % din veniturile lunare ale libertarienilor ce conduc instituţii bugetofage, am ales tot timpul să trăiesc mai împăcat cu propria conştiinţă decât cu propriul buzunar. De aceea, departe de a fi infantil, îndrăznesc să afirm că am autoritatea morală de a judeca pe cei ca domnul Patapievici (pe care de altfel îl iubesc pentru ce scrie, dar nu pot să îl susţin în ceea ce face).

Oricum, concluzia cea mai tristă este alta. Schimbarea în bine a României nu poate să vină nici de la „păltinişeni” şi nici de la „postmoderni”, ambele tabere infestate de o mentalitate proastă, de supravieţuitori ai comunismului: „facem ca ei şi gândim ca noi:”

Din păcate pentru ei, România are nevoie de ieşirea din dualism şi din schizofrenie. Iar ei se pare că nu pot să ofere soluţiile pentru această ieşire.

Preşedintele Traian Băsescu şi-a exprimat supărarea pe un ministru al guvernului Tăriceanu care, în „imbecilitatea” lui, punea primarii din zonele sinistrate în urma inundaţiilor din Moldova să îşi părăsească satele pentru a participa la şedinţele dintr-un centru de criză fix.

Fără să îl facă imbecil, Preşedintele a vrut să „dea de pământ” cu un primar ce venise, în plină criză provocată de inundaţii, îmbrăcat….la costum.

Voi continua „cercetările” prezidenţiale pe tema „imbecilităţii” noastre, atrăgând atenţia asupra vizitelor inutile din punct de vedere practic ale Preşedintelui şi premierului în aceleaşi zone sinistrate. Ba chiar, având în vedere faptul că vizitele de lucru ale acestor înalţi demnitari au avut rezultate numai în imagine, mă întreb: a cui imbecilitate este mai mare? A unui ministru care stătea într-un comitet de criză încercând să îşi facă treaba? Sau a unei armate de politicieni care au împiedicat prin impozantele lor prezenţe, să se muncească efectiv pentru limitarea efectelor inundaţiilor?

Şi, mergând mai departe, pentru a justifica titlul (preluat din opera filosofului brazilian Olavo de Carvalho), oare imbecilitatea nu este a acelora care cer Preşedintelui, premierului, politicienilor de „la centru” să fie prezenţi fizic la tot soiul de evenimente tragice pe care le-ar fi putut rezolva poate mult mai bine de la Bucureşti?

Raţiunile electorale sunt mult mai puternice decât raţiunile de stat. Preşedintele, premierul, miniştri, deputaţi şi senatori au „alergat” cu avioanele, elicopterele şi coloane de maşini, prin toată ţara ca să… facă act de prezenţă. De ce? Deoarece aşa vrea imbecilul colectiv. Vrea să îl vadă pe Băsescu între babe, pe Tăriceanu cu cizme de cauciuc, pe Elena Udrea prefăcându-se interesată de dramele bucovinenilor cu gospodăriile inundate…

Iar politicienii noştri se conformează (că e an electoral). Umblă prin zonele sinistrate şi… încurcă lucrurile. Hai să gândim logic. Preşedintele sau premierul nu au venit singuri acolo. Au venit cu şoferi, agenţi SPP, consilieri, consultanţi. Toţi aceşti oameni au primit diurne, au fost hrăniţi, au fost cazaţi cu….bani de la buget.

Dar au fost mobilizaţi şi oamenii din acele zone pentru scopuri inutile. Primarii, consilierii, prefecţii, subprefecţii au trebuit să alerge după şefii de la Bucureşti. Au trebuit amenajate salonaşe de protocol. Au fost aduse sticluţe cu apă minerală ca să se răcorească şefii. Primarii, sărmanii de ei, se îmbrăcau în hainele de duminică ca să poată să primească insultele prezidenţiale. Oamenii de rând, în loc să ajute la îndiguiri, stăteau ciorchine în jurul oficialităţilor „îngrijorate”. Dintre jandarmii şi poliţiştii care munceau să salveze oameni şi animale din mijlocul apelor, unii au fost chemaţi să contribuie la paza delegaţiilor oficiale iar alţii să direcţioneze coloanele oficiale.

Toate acestea sub pretextul coordonării unor acţiuni pentru care există primari, consilii comunale, consilii municipale, consilii judeţene, prefecţi, subprefecţi, celule şi comitete pentru situaţii de urgenţă şi de criză. Nu spun că nu trebuia să se ocupe şi centrul dar… alocarea de fonduri suplimentare de la buget nu se putea face decât doar după ce Băsescu, Tăriceanu, Vosganian şi Korodi făceau poze în mijlocul apelor? Căci nimeni nu este mai decis, ca aceiaşi politicieni, să ceară descentralizarea şi aplicarea principiului subsidiarităţii.

Dacă s-ar face un calcul, am vedea că bugetul alocat pentru toate aceste activităţi inutile, face cel puţin cât 10-15 case la preţul pieţei din acele zone sinistrate. Dar iată că sunt bani duşi pe apa….Siretului. Sau ai campaniei electorale.

Deci, cine este imbecilul?

Dar hai să evităm insultele şi să vorbim, asemenea Preşedintelui nu de persoane ci de stări de fapt şi atitudini imbecile. În definitiv, nu trebuie să fie omul imbecil ca să se comporte ca atare, iar prin imbecilul colectiv nu înţelegem atât o comunitate umană de imbecili ci o stare de spirit.

Această stare de spirit este întreţinută de către mass-media, clasa politică, elitele incapabile şi subculturi. Să le luăm pe rând:

Mai întâi avem mass-media. Aici, în fruntea topurilor facilitatorilor imbecilizării colective se găseşte postul de televiziune OTV.

Acolo, într-un studio micuţ îşi fac veacul în fiecare seară oamenii realităţii. Nu elitele, nu oamenii de cultură, nici măcar politicienii. Acolo avem adunaţi în fiecare seară să discute diverse subiecte pe ambasadorii străzilor, cartierelor, mediului rural. Oameni simpli, îmbrăcaţi în portul popular reprezentativ pentru mediile din care provin, mai mult sau mai puţin agramaţi, discută pe teme care sunt racordate la realitate. Căci realitatea nu este reprezentată de inundaţii, de luptele politicienilor şi nici măcar de creşterea pensiei. Ea este realitatea cartierului, pe care OTV-ul o reprezintă la scară naţională.

E mult mai important să ai habar de cine e „barosanul” din cartierul tău, să trăieşti dramele străzii (cu omoruri, furturi, violuri, manele, petreceri cu mici lângă tomberonul de gunoi) decât să te preocupe cine te guvernează. Aceasta simte marea majoritate a oamenilor şi de aceea această mare majoritate se simte reprezentată de către OTV.

Desigur, mediul în care trăieşte această majoritate este un mediu imbecilizant. Dar nu poţi să ceri schimbarea acestui mediu din interior.

Pentru asemenea schimbări sunt responsabili mass-media, mediile culturale şi politicienii. Dar nici unul din aceste medii nu este, se pare, interesat sau motivat să producă aceste schimbări. Mass-media gândeşte comercial. Rolul de formator de opinie este riscant pentru interesele sale şi ca urmare preferă să se lase ea formată de mase. Acolo unde nu se poate discuta despre „cazul Elodia”, se pot difuza telenovele, se pot face emisiuni lacrimogene, sau se poate discuta politică cu preluări de pe Youtube, cu ţipete şi miştocării ieftine.

Politicienii sunt mulţumiţi de această realitate. Ce s-ar face ei într-o Românie în care cetăţenii ar fi interesaţi cu adevărat de viaţa cetăţii? Asemenea elitelor din lumea lui Orwell au tot interesul să încurajeze subcultura acestui lumpen majoritar în societate.

Ca urmare, CNA-ul amendează modest posturi de televiziune precum OTV-ul dar interzic videoclipuri publicitare ce îndeamnă masele să se trezească la realitate (să ne aducem aminte de povestea aceea cu videoclipul care ne îndemna să ne alegem cu grijă stăpânii).

Politicienii se simt bine în mijlocul acestui imbecil colectiv. Fac vizite de lucru inutile dar, în definitiv, plăcute. Fac băi de mulţime, mănâncă câte un mititel şi au grijă ca somnul raţiunii să nu fie deranjat prea tare, deoarece îi naşte şi îi creşte pe ei, în definitiv.

Mediile intelectuale sunt fie politizate fie imbecilizate. Hegemonia culturală a unei stângi gramsciene ne determină să cheltuim banii alocaţi culturii pentru expoziţii stupide. Mizerii subculturale sunt prezentate triumfalist la New York, „subcultura” gay este finanţată de la buget, iar atunci când mai rămân nişte bani de cheltuit şi pentru interese non-ideologice, e tot timpul loc de finanţat nişte prieteni, chiar dacă acei prieteni sunt dovediţi ca fiind nişte şarlatani şi necinstiţi sufleteşte (cazul lui Sorin Antohi).

În faţa acestor evidenţe îţi dai seama că unica schimbare posibilă este cea individuală. Prin redescoperirea demnităţii personale oamenii nu vor mai fi parte organică a imbecilului colectiv. Iar când imbecilul colectiv va dispărea, atunci imbecilitatea va rămâne doar o formă patologică de manifestare a prostiei.

Dacă marile puteri nu vor replica ferm, impunând sancţiuni stricte Rusiei, acest gest de agresiune va  putea fi considerat începutul renaşterii imperialismului rusesc.

În cursul nopţii trecute a murit scriitorul şi luptătorul anticomunist rus, Alexandr Soljeniţin.

Cunoscut pentru opera sa literară, ce a contribuit la trezirea parţială a Occidentului din somnul monstruos al dragostei faţă de comunism, Soljeniţin a fost şi un observator atent al realităţilor din postcomunism, pe care şi l-a dorit să fie un proces de întoarcere spre Creştinism şi nu o reeditare a eşecurilor reprezentate de democraţiile (post)moderne. Multe din soluţiile sale au fost însă lovite de tentaţia ortodoxismului politic şi al pan-slavismului.

A fost un gânditor anti-sistem, care a sfidat curajos normele totalitariste ale corectitudinii politice.

Dumnezeu să îl ierte!

Dacă în decembrie 1989 regele Mihai I ar fi avut curajul de a reveni în România, probabil că multe dintre involuţiile noastre postcomuniste ar fi fost împiedicate. Dominaţia nocivă a stângii (FSN, FDSN, PSDSR, PSD, PD, PDL), apariţia unor mituri politice precum cele întrupate de Ion Iliescu sau de Traian Băsescu ar fi fost probabil evitate într-o Românie ce ar fi redescoperit echilibrul monarhiei tradiţionale.

Eşecul familiei Hohenzollern

Dar nu a fost să fie aşa. Regele Mihai I nu a fost în stare să facă gestul de curaj de a reveni în România în chiar zilele revoluţiei. A venit prea târziu, când nu se mai putea face nimic în vederea unei restauraţii.

Apoi a sosit momentul în care Casa Regală românească a renunţat la drepturile sale istorice, rezumându-se la refacerea averii prin reîmproprietăriri, dar şi la acceptarea unor dezonorante sinecuri.

Eşecul de imagine al Hohenzollernilor, incapacitatea lor de a mai fi actori activi ai istoriei au dus şi la respingerea proiectului monarhic. Faptul că Hohenzollernii fac înţelegeri cu oricine le mai retrocedează o pădure, ceva, că acceptă să fie utilizaţi (dar şi bine remuneraţi) de către orice regim ar fi la Bucureşti a dus şi la afectarea imaginii monarhiei. Echilibrul pe care îl poate oferi o monarhie constituţională, decenţa impusă în politică de protocolul unei Case Regale au fost uitate, fiind asociate cu imaginea unui Rege depăşit de istorie şi a unui actor princiar.

Toate acestea se suprapun pe starea de fapt din Europa. Casele regale pierd tot mai mult din prestigiul lor, fiind victimele unei campanii de denigrare bine coordonate de către anumite cercuri mai de stânga.

Poate că a sosit momentul să începem să separăm monarhia de imaginea familiei de Hohenzollern. Aceasta pentru că viaţa noastră politică are nevoie de o schimbare, dar de o schimbare care nu poate (şi nici nu trebuie!) să apară din interiorul acestui sistem. Iar monarhia constituţională ar fi singura soluţie democratică.

Principele străin

Dar cine să ne fie Rege? Căderea Casei de Hohenzollern este, probabil, definitivă. A propune în fruntea monarhiei fie pe octogenarul rege, recunoscut pentru talentul lui de a trece prin istorie fără să facă nimic, fie cuplul princiar Margareta-Radu, vinovat pentru compromisuri politice care nu pot fi uşor depăşite este suicidal. Cât despre casele domnitoare româneşti, alcătuite mai ales din urmaşii foştilor fanarioţi, strălucesc prin mediocritatea lor.

O soluţie ar fi aducerea unui Domn străin, mai ales că amintirea fericitei domnii a lui Carol I nu a pierit din conştiinţa românilor. Domnia sa de 48 de ani a fost perioada în care s-a construit România modernă, consolidându-se unirea de la 1859, dobândindu-ne independenţa faţă de turci, intrând în rândul statelor europene. La moartea lui Carol I, acesta era cu adevărat, un lider regional, fiind pacificatorul Balcanilor prin pacea de la Bucureşti, şi nu doar un actoraş ce apare prin pozele „de familie” de la încheierea unor summituri mai mult sau mai puţin importante.

Carol I a ştiut să acorde României propriul prestigiu, de membru al celei mai puternice case domnitoare din Europa acelor vremuri. Dar tot el a ştiut să îşi câştige prestigiul de modernizator al unei ţărişoare vasale Porţii Otomane.

România începutului de secol XXI nu mai este România secolului al XIX-lea. Suntem independenţi, membri ai U.E., protejaţi de NATO, chiar dacă nu suntem în graniţele noastre naturale (cele de la 1 decembrie 1918). Problema noastră cea mai mare este cea internă.

Suntem victimele unei clase politice emanate de regimul comunist, corupte, incapabile să fie în ritm cu realităţile politice, sociale şi economice ale României actuale. Aici trebuie să îi dau dreptate lui Traian Băsscu: clasa noastră politică în ansamblul ei este una înapoiată, străină de România de azi.

Această clasă politică trebuie să fie schimbată. Iar o soluţie pentru această schimbare este revenirea la monarhie prin acceptarea unui monarh străin, care, prin prestigiul său, să poată să producă apariţia noii clase politice.

Pe terenul fanteziei

Orice Casă domnitoare din Europa ar putea să candideze pentru potenţialul Tron de la Bucureşti. Ar fi casa de Savoia, fosta familie domnitoare a Italiei, de care am fi chiar apropiaţi. Ar mai fi familia regală domnitoare în Spania (Casa de Bourbon-Parma) sau, de ce nu, Romanovii.

Simpatia mea se duce însă spre Prinţul Charles, moştenitorul tronului britanic. El este un bun prieten al României, cunoscător al realităţilor de pe aici şi, mai ales, apropiat de creştinismul răsăritean, elementul cheie pentru înţelegerea sufletului popoarelor din sud-estul Europei.

Cât despre argumentele „pragmatice” în favoarea unei asemenea alegeri, ele nu lipsesc. Prinţul Charles face parte din cea mai prestigioasă familie regală a lumii, este el însuşi o celebritate, urmează să moştenească Coroana Marii Britanii, dar şi pe cele ale Canadei, Australiei, Noii Zeelande şi ale altor mici state din întreaga lume. În ciuda răutăţilor venite din partea unei părţi a presei, a făcut tot timpul dovada nobleţei sale (ceea ce nu se poate spune despre mult mai mediatizata fostă soţie a domniei sale, prinţesa Diana).

Dar, desigur, acum am intrat în câmpul fanteziei. Realitatea României este însă aceea a politicienilor care confundă România cu propria lor moşie. Realitatea noastră politică este dată de inundaţii ale căror efecte sunt tratate prin populism. Realitatea noastră politică este aceea în care totul se mimează, mai puţin voinţa de putere şi de îmbogăţire rapidă.

O asemenea realitate trebuie, însă, combătută cu ceva. Pentru că această realitate nu este, nu trebuie să mai fie proprie unui popor ce o istorie întreagă a făcut dovada că merită ceva mai mult.

Soluţii există, iar monarhia este printre ele. Şi nu este în nici un caz o soluţie ineficientă, după cum chiar recursul la propria istorie ne-o arată.