Noul Conservatorism

Am semnat şi vă propun spre semnare o petiţie către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (neobolşevicii ăia care ne învaţă ce şi cum să credem), desi eu cred ca unicul lucru de bun simt ar fi acela de a solicita iesirea României din această instituţie inutilă şi ideologizată care este Consiliul Europei.

Mulţi dintre prietenii mei cu oarecare influenţă mă asigură de bunele intenţii ale Preşedintelui Băsescu. Îi asigur şi eu de bunele mele intenţii, ca şi de disponibilitatea mea de a fi lângă acesta în momentul în care voi simţi fie că am greşit eu, fie că şi-a revenit el. Până atunci, voi continua să scriu despre ce cred eu că ar trebui făcut. La fel, voi denunţa faptul că nu se face nimic din ceea ce ar trebui să se facă pentru normalizarea lucrurilor.

Think tanks

De altfel, voci mult mai apropiate de Preşedintele Băsescu şi de PDL decât mi-aş dori eu să fiu (precum Sever Voinescu, care va şi candida pentru un loc de deputat din partea PDL) atrag atenţia Preşedintelui şi partidului său că e necesară o renegociere pragmatică a relaţiei dintre aceştia.

Ca urmare, cu riscul de a părea agasant, voi insista pe nevoia de a gândi un proiect (meta)politic conservator. Acest proiect nu poate să fie construit având la temelie actuala clasă politică. La fel, un astfel de proiect nu are cum să se coaguleze pornind doar de la bazele teoretice şi politice ale dreptei româneşti actuale, atât cât există aceasta.

Un prim pas ar fi acela al construirii unor grupuri de reflecţie intelectuală asupra politicului. Institutul de Studii Populare, condus de Vladimir Tismăneanu, are toate şansele şi toate energiile necesare pentru a contribui la formularea unei drepte româneşti conservatoare.

Dar asemenea grupuri de reflecţie nu au neapărat o dimensiune strict academică. Multe dintre ele, din evidente raţiuni financiare, se adună pe Internet. Avem astfel Gruparea Aproape, ce încearcă să promoveze valorile culturale şi politice ale unei drepte creştine. De altfel, cei de la Gruparea Aproape (şi mai ales Mihai Neamţu) şi cu mine am fost singurii susţinători români ai campaniei pentru candidatura la Preşedinţia SUA a lui Mike Huckabee, cunoscut pentru orientarea sa profund creştină.

Importanţa lui Mihai Neamţu pentru mişcarea conservatoare din România este de necontestat mai ales după apariţia cărţii sale, „Gramatica Ortodoxiei”, ce poate fi citită şi ca o excelentă critică a modernităţii târzii.

Un alt grup de reflecţie de pe Internet, mult mai recent, este „Proiectul Arche”. Iniţiat de un grup mai larg de comentatori din blogosfera românească, acest proiect are, mai mult ca sigur, şi niscaiva rădăcini legionaroide. Cu riscul de a fi catalogat „în multe feluri şi în multe chipuri”, salut această iniţiativă care, deşi nu mă reprezintă, are şansa unică, dacă va rămâne sub semnul moderaţiei intelectuale, să ofere cadrul unui dialog cu dreapta conservatoare de factură ortodoxistă, care fie provine din legionarismul interbelic, fie din operele teologilor sârbi Justin Popovici şi Nicolae Velimirovici sau din dezbaterile iniţiate de diferiţi teoreticieni ruşi recenţi, precum Alexandr Dughin.

Dacă vor apărea şi alte asemenea grupuri de reflecţie şi, mai mult chiar, dacă îşi vor arăta disponibilitatea pentru dialog, premisele intelectuale ale unei contrarevoluţii conservatoare, după modelul celei ce a adus pe Ronald Reagan la guvernare în SUA, vor fi create.

Să nu uităm că şi conservatorismul american este variat, iar agendele conservatorilor nu sunt mereu compatibile între ele. Ceea ce le-a trebuit americanilor, ceea ce ne trebuie şi nouă este fermitatea în apărarea valorilor proprii şi moderaţie în dialogul dintre noi.

Anti-Iliescu

Un al doilea pas ar fi reprezentat de depăşirea unei agende care să conţină mize politice imediate. Prea multă vreme dreapta politică românească s-a definit prin faptul că nu votează cu Iliescu. Provocările ridicate dreptei de către neomarxişti, de către socialismul european, de Consiliul Europei, de ideologiile diverselor organizaţii nonguvernamentale par să nu existe. Ceea ce trece drept important este doar războiul cu Ion Iliescu, război ce, din momentul în care Iliescu a acceptat jocul democratic, chiar nu mai are nici o miză.

Probabil că Ion Iliescu este şi un adversar confortabil. Nu ai cum să nu îl antipatizezi pentru trecutul său, iar faptul că îşi asumă deschis socialismul va deranja pe mulţi dintre „convertiţii la democraţie”, ca şi pe cei ce au făcut politică la începutul anilor ‘90.

Dar Ion Iliescu poate fi şi o diversiune excelentă. Suntem îndemnaţi să luptăm împotriva lui Iliescu, un politician care nici măcar nu mai luptă, pentru ca alţii să îşi poată face treaba. Când dreapta românească reeditează „apeluri către lichele” şi îşi exprimă pe diverse căi frica de Iliescu, nimeni nu mai are timp să se ocupe cu ce ne vine dinspre Uniunea Europeană sau Consiliul Europei.

Vreţi un exemplu? În zilele acestea Ministerul Sănătăţii anunţă că din toamnă legea cu privire la avorturi va fi amendată, devenind mult mai „generoasă”. Tot în această perioadă în Parlamentul European, la propunerea unei doamne deputat socialiste (din Finlanda), se ridică problema cenzurării blogurilor prin sancţionarea prin lege a autorilor de texte incorecte politic.

În tot acest timp, dreapta românească este concentrată pe dilema existenţială: va mai candida Ion Iliescu sau nu? Sau foloseşte un text (de o inocentă banalitate, hai să fim sinceri!) precum Raportul Comisiei Europene, cu scopul de a mai obţine un procent-două la alegerile din toamnă.

Dar o asemenea situaţie nu mai poate continua. Continuarea ei nu ar duce la altceva decât la sucombarea dreptei politice româneşti.

Dreapta anticapitalistă

Să trecem acum la al treilea şi ultimul pas. Dreapta românească nu trebuie să îşi ignore proiectul economic. Dar această temă este dificilă, mai ales în contextul în care boala populismului îi determină pe toţi politicienii români ca, atunci când vorbesc despre chestiunile economice, să fie… de stânga sau, cel mult, de centru.

Deconstruirea mitului statului-providenţă, curăţirea minţilor româneşti de mentalitatea comunistă conform căreia statul ar avea obligaţia bunăstării materiale a cetăţenilor săi, ca şi încurajarea iniţiativei private ar trebui să fie teme pe agenda dreptei conservatoare româneşti. A fi de dreapta şi a fi anticapitalist, iată unul dintre jocurile ilogice pe care mulţi preferă, din motive variate, să le practice cu multă inocenţă.

Dar ce e capitalismul? Oare corporaţiile actuale pot fi considerate capitaliste? Care sunt toate dimensiunile conceptului de „proprietate”? Întrebări care, din păcate, nu au fost încă pe deplin asumate de exponenţii dreptei româneşti.

Făcând aceşti trei paşi, probabil că dreapta românească se va putea transforma în timp într-o forţă politică şi culturală ce va reuşi să se opună acestei „brave lumi noi”.

E deja un loc comun. Dacă spui că ţiganii reprezintă o problemă socială şi susţii proiecte legislative menite să îngrădească această problemă spre binele tuturor (inclusiv al ţiganilor), atunci eşti considerat RASIST.

A fi rasist presupune a crede că biologic unele grupuri etnice sunt superioare sau inferioare altora.  Ceea ce evident e o stupizenie. Este absurd să ierarhizezi societăţi pe criterii rasiale.

Însă nu este absurd să ierarhizezi popoarele pe criterii economice, politice şi mai ales de civilizaţie. Această ierarhizare nu este numai justificată (din raţiuni ştiinţifice sau economice) ci şi recomandată.

Ţiganii sunt o problemă socială. Când spun aceasta nu o fac mergând pe ideea rasistă cum că ţiganii ar fi inferiori biologic mie ci o spun pornind de la realităţi observabile empiric.

Când însă cei care îi apără pe ţigani doresc să contracareze afirmaţia “Ţiganii sunt o problemă socială” au un singur argument la îndemână: cel care face această afirmaţie este rasist.  De ce? Pentru că statisticile arată clar că ţiganii au o rată a infracţionalităţii ridicată sau că rata de şcolarizare a lor este întristător de scăzută, în ciuda bunăvoinţei statului faţă de ei. De asemenea prezenţa ţiganilor în spaţiul public nu este în măsură să îi avantajeze cu ceva.

Unica şansă de “a avea dreptate” a apărătorilor ţiganilor este aceea de a lansa axiome de genul :”Infracţionalitatea nu are naţionalitate” şi de a ne aduce aminte de Holocaust.

Da, Holocaustul a fost o mare tragedie. Da, un regim criminal, pe criterii rasiste, a dorit lichidarea completă a mai multor grupuri etnice (inclusiv al ţiganilor). Dar ce legătură are Holocaustul cu rata infracţionalităţii din rândul ţiganilor? Oare inepţiile lui Rosenberg sunt responsabile şi de faptul că nu poţi scăpa mai nicăieri în Europa de cerşetoria agresivă de care se ocupă mulţi ţigani?